Pentru mine, toamna este tot timpul dureroasă. Doare pe mutește, pentru că ceva dispare și eu știu că trebuie să iau multivitamine din nou, ca să mă prefac, măcar pentru o scurtă perioadă, că mi-a revenit buna dispoziție. Sunt un personaj taciturn toamna și habar nu am cum pot schimba asta. Este o duminică însorită de octombrie în care iar nu se va întâmpla nimic, dar voi trăi intens depresia și, în cele din urmă, va veni din nou seara, voi dormi și a doua zi o voi lua de la capăt. Covor galben-arămiu de frunze pe jos, eu personaj-narator în povestea vieții mele, în povestea vieților altora, eu, personaj-observator; eu autor-model sau autor-empiric? Dar dacă eu sunt autorul, maestrul făurar, de ce oare nu reușesc să trăiesc așa cum îmi doresc? Îmi comand din nou prânzul de la un restaurant și urmăresc cu ochii mari cât cepele aplicația de food delivery, cu stomacul făcut pungă de atâta foame, frigiderul plin și totuși refuz să îmi fac de mâncare. Voința mea este anihilată, țintuită cu lanțuri de oțel, ba nu, de titan, de patul eșecurilor mele trecute, picioarele mele se luptă cu lanțurile invizibile, atât de grele și mă duc în bucătărie să mimez că fac ceva, iar printre mormanele de vase nespălate, întrezăresc o amintire. Proust avea prăjiturica ca trigger, la mine sunt vasele nespălate... și memoria își desface sertărașele ei din camera secretă din spate și varsă imagini disparate, mirosuri și sunete calde ce mă învăluie într-o ceață de scenariu SF.

În curând voi pleca înspre cinema, un drum de 15 minute pe jos, nu voi privi pe nimeni în jur, nu voi vedea nimic în preajma mea, contează doar destinația, nu, drumul nu are nicio importanță, acolo, să ajung acolo, la filmul acela de trei ore pe care l-am căutat, pentru că el este sublimarea.

Și iată-mă pe drum, îmbrăcată prea subțire, soarele zâmbește cu dinți, un semn de iarnă precoce, iar eu plutesc pe trotuar cu părul în vânt. Dar sincer, nu îmi mai pasă de estetică, și nu e nici măcar faptul că masca îmi acoperă fața, pandemia asta a adus odată cu ea idei năstrușnice în mintea mea, unele poate nu sunt chiar atât de rele.

Ea acum 10 ani era o fată subțirică, înaltă, cu părul șaten, așa, o culoare ciudată, un arămiu nedefinit, nu șatenul tipic, în fine, e greu să explic acum. Purta mereu ținute office, dar fustele erau cam scurte, undeva destul de mult deasupra genunchiului. Mereu mă întrebam cum de nimeni din tot peisajul acela grobian din jurul său nu încercase vreo glumă legată de fustele ei minuscule. Acum, retrospectiv vorbind, cred că explicația era foarte simplă – era vorba de atitudinea ei, serioasă, prea serioasă, trecând pe lângă ei și privind prin ei, nevăzându-i ca bărbați, ci doar ca pe niște animale asexuate, parteneri pentru un eventual schimb de idei pe teme profesionale. Era un personaj din altă poveste și ceilalți percepeau acut acest lucru și se fereau instinctiv de necunoscut, iar ea își urmărea firul narativ cu tenacitate, în solitudine.

Încerc să grăbesc pasul și mă gândesc ce s-a schimbat în acești zece ani? Multe, puține, e greu de făcut un bilanț așa pe repede-înainte când știi că ești în întârziere și filmul nu te va aștepta pe tine. Eu de acum și ea de atunci, poate suntem aceeași persoană sau poate nu. De multe ori, m-am întrebat dacă o ființă umană se poate schimba fundamental în decursul unei vieți. Încă nu am un răspuns clar la această întrebare, mă uit în oglindă în fiecare zi, și în ciuda părului de culoarea spicului de grâu, a unui rid în plus, a unor cearcăne sau poate a unui surâs un pic altfel, mă simt la fel acolo, în interior, același copil nesigur în fața vieții.

Pășesc și respir adânc aerul în plămâni, aerul plin de soare și acel miros de frunze, nu este senzația că ceva s-a sfârșit, este doar promisiunea că ceva va începe.

Ajung într-un final la cinema, într-o sală la 50 la sută capacitate și pare foarte ciudat să văd plină o sală care de obicei este aproape goală. Dar începe filmul, Drive My Car, una dintre producțiile câștigătoare de la Cannes din 2021, încet-încet mă absoarbe, este mult Cehov în el și, fără să îmi dau seama, privind imaginile, unele dintre ele cunoscute, încep să mă gândesc la Japonia... am flash-uri, amintiri aleatorii...

Mă uit în jos la puloverul de culoare albastră ce emană un miros dulceag care mi se pare și azi exotic, un semn că pliculețele parfumate cumpărate din Kyoto își fac cu prisosință treaba...

Ea, acum trei ani, purta un pulover de culoare albastră, din bumbac, când s-a despărțit de el, în fața terminalului 1 din Aeroportul Narita. A fost un rămas-bun scurt, de ordinul zecilor de secunde, a îmbrățișat-o și a sărutat-o cu un soi de patetism straniu, pe care ea nu l-a înțeles pe moment. Pe atunci nu știa că era doar o altă petală de sakura, ce se desprinsese de pe ramura unui cireș stingher din Parcul Ueno. Părul lui ondulat atât de atent, templul zen din Kita-Kamakura, până și burtosul de Buddha la care se închinau toți acei practicanți zeloși și marea tristă văzută de la o fereastră de ryokan din Enoshima... toate s-au șters treptat, treptat din mintea ei, ca și cum cineva ar fi dat delete la fișierele unui memory stick.

Eu sunt ea și ea este tot una cu mine și, totuși, nu suntem aceeași ființă. Sau suntem? Privesc imaginile din Drive My Car... Hiroshima, acolo unde mi-a fost frică să ajung pentru că tuturor ne e frică de ideea de moarte și de durere în general, ițindu-se așa ostentativ la fieșce colt, căutăm de-a lungul vieții analgezice ca să nu ne urlăm neputința în fața acelei imagini bine cunoscute încă din povestirile copilăriei. Mă uit la ecran și mă bântuie imaginea laitmotiv cu mașina roșie și drumul înainte... infinit, terifiant, cert... către... nu știu...

Îndur cu stoicism cele trei ore și replicile lui Cehov repetate obsesiv, metalic, insinuant, totul e prea profund pentru mine, cuvintele îmi alunecă printre mâini, gândurile mi se încâlcesc și mă gândesc că maratonul acesta merită, pentru că, la finalul zilei, dincolo de imaginea poetică de pe ecran, rămâne un fel de tristețe, aceeași tristețe inefabilă pe care am simțit-o în fața unui aeroport, într-o frumoasă dimineață de primăvară, când am știut, deși mai degrabă inconștient, că în Japonia singura care contează este clipa de acum.

Sunt calmă după film, dar simt că această insulă stranie și neînțeleasă este încă prezentă undeva în mine, adânc implantată sub epidermă, iar fișierele acelea nu au fost cu adevărat șterse, ci mai degrabă cineva sau ceva le-a trecut pe modul ascuns, iar ele au decis să se reactiveze, precum celebra madlenă proustiană.

Mă ridic de pe scaunul incomod și constat că nostalgia este însoțită de o cruntă durere de picior. De acum, clipa a trecut și trebuie să creez o nouă clipă, una care se va prelungi cu o altă clipă, și tot așa, cu fiecare pas pe care îl voi înscrie pe traiectorie, până voi ajunge acasă. Cu alte cuvinte, sunt un biet observator, deși mă consider creator, urmez cu consecvență drumul și, odată atinsă ținta, nu îmi rămâne decât să apăs butonul de restart și să văd ce se va întâmpla. Dar pentru acest lucru ar fi nevoie, cred, de o nouă zi și o nouă povestire, pentru că asta tocmai s-a încheiat aici.