OPTm
nr.crt.

"Viața e făcută să o iei mereu și mereu de la capăt"

24 iunie a fost ziua în care Casa Muzeelor din Iași a găzduit un spectacol inedit, care s-a detașat de alte evenimente de acest fel prin gradul înalt de sensibilitate pe care l-a transmis tânărului public. Fie că o numim monodramă, one woman show sau instalație performativă (variantă pentru care au optat, desigur, organizatorii), spectacolul și-a propus să ajungă la inimile privitorilor printr-o dramatizare fragmentară a romanului Norei Iuga, Hipodrom (Polirom, 2020). La închegarea manifestării a contribuit o echipă de oameni devotați până la sânge acestui splendid proiect, un grup de oameni apropiați de autoare și iubitori ai operei sale, printre care se numără Horațiu Mihaiu (regie), Mihai Ignat (dramatizare), Maria Nicola (scenografie), Cinty Ionescu (video design), iar toate s-au întrupat prin talentul actriței Iulia Popescu.

Publicul ieșean s-a bucurat de o altfel de piesă de teatru, care a reușit să cuprindă, prin micile detalii decorative, marile teme și motive ale romanului care pare stingher în orice tipar literar l-am încadra. De ce? Pentru că Hipodrom este un conglomerat de specii și subspecii, de emoții și de paradigme care mângâie cititorul, care sondează în sufletul său și-l impregnează cu realismul unei lumi noi, necunoscute. Romanul devine astfel o altfel de oglindă, prin care se zărește o poezie nudă și luminoasă (căci artistul "trebuie să se dezbrace de propria piele"), o proză care surprinde atât de veridic preaiubitul și predestinatul Hermannstadt – "Orașul în care mi-ar plăcea să mor" –, dar și o multitudine de inserții autoreferențiale, cu caracter biografic, care zdruncină ființa lăuntrică a bietului cititor. Oricine pășește în realitatea romanului privește neputincios cum se derulează în fața lui amintirile marcante ale unei vieți, decupate pentru spectacol de ochiul antrenat și vigilent al dramaturgului Mihai Ignat.

Performance-ul începe cu două mese alăturate (întocmai ca cele două Nore – Nora A & Nora B, două jumătăți care "nu sunt niciodată egale") pe care tronează o machetă a Hermannstadtului din carton, prin care ochiul protagonistei privește la propria viață cu spiritul său jovial caracteristic. Alături de oraș stă manechinul îmbrăcat la costum (personaj esențial al instalației performative), biroul cu mașina de scris la care actrița se oprește periodic pentru a-și ordona viața, iar pe podea sunt presărate "maldere de foi scrise de mână", pe care le calcă în picioare fără sfială. Minimalist, decorul reprezintă doar fragilele puncte de sprijin ale acestui spectacol care surprinde o femeie pe parcursul a trei etape ontologice: etapa ludică a copilăriei, etapa tinereții în care copila devine femeie și învață cum să (se) iubească și etapa senectuții, în care spiritul vitalității sale este prins într-un corp peste care anii și-au lăsat cumplitele amprente.

Călătoria pornește cu rememorarea copilei Nora, care mărturisește că poartă "iubirea în toate buzunarele mele". Ea este Noruleț, Noricica sau Noruca, toate nume ale aceleiași fetițe care visează la calul alb – Jovis – din vitrina lui Schuster, cel care i-a fost refuzat toată viața și pe care nu l-a posedat decât în spațiul oniric. Pasajele despre propria copilăria primesc, pe lângă caracterul autoreferențial pronunțat, valențe ludice subtile, prin explorarea jocurilor de pe maidan. Este stadiul în care Nora "se lasă păcălită de culoarea cerului", în care își descoperă paradigmele propriei corporalități, simțind o rușine prematură pentru propriul trup, fiecare atingere trezind în ea emoții care o fac să se simtă "când vie, când moartă". Nevoia rememorării episoadelor marcante din primii ani de viață reprezintă unica șansă de încetinire a timpului, căci "Ne întoarcem spre trecut ca să o luăm de la capăt".

Norica crește și se scindează în două entități individuale, aproape autonome, două jumătăți ale aceleiași femei. Vine un moment în care "ceva se crapă înăuntru" și dă naștere unor jumătăți feminine care se contrazic în permanență, aflându-se într-un dialog permanent pe parcursul existenței. Maturitatea se așază peste ipostaza femeii cu conștientizarea și acceptarea corporalității sale. Nenumărate pasaje explorează spațiul fraged al cărnii până în momentul în care se produce revelația: "corpul meu e cel mai frumos dar care mi s-a dat să-l arăt". Alături de imagologia corporală se situează imaginarul sumbru al traumei, care atinge apogeul în episodul abuzului fizic din acea casă străină. Pe scenă, actul violului s-a jucat prin dezmembrarea manechinului: "M-am pomenit într-o casă străină. Nu bănuiam absolut nimic. Am crezut că face mișto. Chiar și când m-a trântit pe jos. Am crezut că se joacă. Abia când mi-a rupt chiloții am început să dau din picioare". Femeia dezbracă manechinul și-l dezasamblează, îi ia mâna de plastic pe care o folosește spre a-și atinge propriul gât, întocmai cum acel bărbat, Radu, a deposedat-o pe Nora de intimitatea și de consimțământul ei. Însă mărturia care urmează confirmă forța lăuntrică a femeii: "Nu simțeam decât durere și nicio revoltă, nicio rușine. De plăcere nici vorbă". Discursul epic împletește sublim suferința cu mici replici de o ironie caracteristică autoarei. După acest crunt moment, femeia își adună lucrurile și părăsește camera în liniște, "fără o vorbă, de parcă acolo nu s-ar fi aflat nimeni". Spectacolul surprinde și momentul controlului ginecologic abuziv, care demonstrează încă o dată modul în care regimul totalitar al vremii dizolva orice formă de intimitate, femeia pierzând controlul asupra propriului corp.

Bătrânețea o cuprinde în brațele ei tainice pe Nora, iar în această perioadă o mare importanță o primește Nino – "bărbatul meu" – cel care facilitează o succintă elegie despre dragoste și despre condiția îndrăgostiților, subsumată în replica: "Nu există suferință mai mare decât să nu poți să arăți cât iubești". Iulia Popescu se plimbă dintr-un capăt în altul, arătând publicului o fotografie înrămată cu acel bărbat, cu o expresie facială care s-ar situa undeva între o bucurie îndestulătoare pentru viața fericită pe care a trăit-o și o neputință ontologică care o oprește din a-l mai iubi, cu certitudine și pasiune, pe Nino.

Un element cheie în construcția romanului este Jovis, personajul-idee omniprezent, imaterial, unul din laitmotivele magice ale operei. Imaginea calului este desăvârșită scenic în momentul în care manechinul este antropomorfizat, devenind un hibrid jumătate om, jumătate cal. Simbolul acesta reprezintă o trimitere literară care se repetă obsesiv, cu o puternică încărcătură sentimentală, îndeplinind de multe ori funcții apotropaice. Nora pare să fugă la Jovis în momentele în care se simte pierdută, atunci când caută sentimentul apartenenței, un spațiu mistic de tip acasă. Jovis se transformă într-o instanță de natură angelică care veghează, femeia auzind de multe ori "copitele calului alb bătându-mi la poarta corpului".

Spectacolul se încheie cu sunetele tastelor mașinii de scris, într-o lumină difuză și fermecătoare, în aplauzele neîncăpătoare ale spectatorilor, iar Iulia Popescu rămâne în mijlocul scenei, în fața pereților peste care sunt proiectate doar câteva umbre încețoșate ale decorului. A urmat apoi un moment de dialog în cadrul căruia publicul a aflat câteva amănunte referitoare la procesul organizatoric al acestei instalații performative:

"Din 400 de pagini, am predat doar 15. Am tăiat și am aranjat așa cum am simțit. Nu am avut criterii strict obiective. [Mi-am dorit] să decupez din fiecare tip de discurs, din fiecare tip de perspectivă. Am vrut neapărat momentele acelea care au fost cele mai dificile, respectiv cele mai dure, acele secvențe care, în fond, sunt anecdotice. În cele 400 de pagini, secvențele foarte dure și neplăcute sunt foarte puține. În esență, este o carte a fericirii. O monodramă despre o femeie în vârstă care pare fericită și totuși, în mijlocul fericirii, găsește ceva care să o facă nefericită." (Mihai Ignat)

Asemeni romanului Hipodrom, poeta, prozatoarea și traducătoarea Nora Iuga este plurivalentă, histrionică și cuprinde în ființa ei o forță creatoare la superlativ, un spirit ludic și exuberant care, mai mult ca sigur, trăiește, iubește și respiră prin literatura pe care o scrie.

Doritorii pot urmări versiunea înregistrată a spectacolului pe pagina de Facebook a Muzeului Național al Literaturii Române Iași.