Tema avorturilor clandestine din perioada comunistă și-a creat doi poli puternici în literatura română, fiecare cu propriul habitat estetic. De o parte avem Fantoma din moară, inconfundabila parabolă neogotică a Doinei Ruști, roman situat într-un bazin semantic (așa cum definește conceptul Gilbert Durand) ce-l înrudește, pe filieră central-europeană, cu Sinistra lui Adam Bodor și Satantango al lui Laszlo Krasznahorkai. Iar la celălalt pol, afișând un neorealism sobru, se află binomul Provizorat – Fontana di Trevi, prin care Gabriela Adameșteanu și-a impus un sigiliu pe micile conflagrații conjugale risipite în deșertăciunea istoriei. 

Se presupune, deci, că forțarea unei breșe între acești poli e o treabă anevoioasă. Și totuși, micuțul, condensatul și ardentul roman al Corinei Sabău, Și se auzeau greierii (Ed. Humanitas, 2019), reușește să-și adjudece un loc distinct pe acest teren problematic al memoriei socio-politice. Și o face cu dinamica unei împușcături. O împușcătură dintr-un Smith&Wesson delicat, dar năprasnic, ca cel manevrat de Gena Rowlands în Gloria lui John Cassavetes.

Am deschis acum în stânga ecranului o fereastră Chrome pe Okazii.ro, în care citesc următorul anunț: "BATIC VINTAGE NEFOLOSIT, ANII 66, FABRICAT LA MĂTASEA POPULARĂ BUCUREȘTI". Vreo legătură cu romanul Corinei Sabău? Da. Aici, la fosta întreprindere Mătasea Populară de pe Popa Nan, actuală Sinatex, suntem introduși în confesiunea tragică a unei femei, Ecaterina Creangă, șefă la secția de Ajustaj. Realizez acum că și detaliul "ANII 66" din anunțul de pe Okazii a picat la țanc, chiar dacă am dat click la nimereală pe Google, vrând să caut niște imagini cu fabrica din roman.

În 1966, pentru a pompa natalitatea patriei, Consiliul de Stat al RSR a emis celebrul decret care interzicea avorturile. Rezultatul: nu mai puțin de 10.000 de femei au murit în urma întreruperilor de sarcină clandestine. 

Încă din primele pagini ale cărții ni se livrează unul dintre plusurile de-a dreptul spectaculoase ale romanului, în developarea discret-minimalistă a traumei: atmosfera Ceaușlandului. 

Ca să obțină ambientul epocii, atât în universul fabricii, cât și în cel domestic al Ecaterinei, Corina Sabău nu apelează la amorse de realism șaptezecist (găselniță eficientă, de obicei, când vrei să reproduci elemente de atmosferă realist-socialistă "în suc propriu"; în primul rând, datorită descendenței organice, deoarece este cel mai apropiat set de tehnici desprinse din romanul "înghețului" dejist) în recompunerea decorului istoric, ci optează pentru strategiile infrarealității. Detaliile nu sunt montate în context, ci emanate de context. Asta pentru că manevrează toposul nu pentru a obține tracțiune epică, ci o zonă crepusculară a memoriei, în care obiectele și clișeele culturale creează un circuit senzorial, un mindscape. Însă nu în stilul Sebald, ci cu acea aplecare translucidă spre arheologia melancoliei din romanele lui Sofi Oksanen, de pildă, sau Dubravka Ugresic. Astfel, Corina Sabău fentează inteligent tentația muzeificării timpului narativ, care ar fi închistat firescul. Spun asta: 1) nu ca notă general valabilă, ci referindu-mă strict la stilul lo-fi al romanului; 2) căci i se atrăgea atenția într-o recenzie că atmosfera nu ar avea o "amprentă memorabilă a detaliilor". 

Din punctul meu de vedere, Corina Sabău manevrează impecabil, cu un instinct fin de antropolog, în simularea epocii, patrimoniul consumerist al anilor ’80 și "societatea (concentraționară) a spectacolului": gențile din piele Guban, stilourile chinești cu urși panda, șlagărele formației Azur, Dan Spătaru și Leonard Cohen, goblenurile psihanalizabile ale mamelor noastre, popularitatea romanelor Shogun și Vraciul, serialul Dallas etc. Toate acestea sunt topite într-o narațiune-cascadă, cu sintaxă estompată, în care se amestecă personaje, amintiri, dialoguri intercalate prin voice-over, sloganuri, ticuri verbale, producând un efect interesant de text-umbră la persoana a III-a în relatările la persoana I.

Fragmentul-cascadă este echivalentul în literatură al planului-secvență din cinematografie. Scriitura Corinei Sabău direcționează ochiul minții cu mișcările camerei de umăr, care baletează fantasmatic printre gesturi subtile amorsate pasiv-agresiv, planuri narative și pendulări micro-macro, rupând uneori ritmicitatea prin smash cut. 

Să vedem o demonstrație, în scenele în care tovarășu’ Iliuță ni se arată în toată splendoarea de taur comunal închipuit: 

"Chiar așa, nu-mi dați și mie un autograf, tovarășu’ scriitor, îi strigă veselă Aura de brațul căreia s-a agățat Gherghina, se opresc o clipă în dreptul lui, cât buzele Gherghinei să producă un balon roz, imens, bărbatul le taie calea cu un braț pe care și-l sprijină de perete, hollywoodian, câte gume ți-ai îndesat în gură, bă, Gherghinico, un pachet întreg de Wrigley’s, na, ca să te oftic pe tine, și te mai plângi că nu te iubește gagică-tu, numa’ în BT și gume străine te ține, după ce adună balonul spart și-l îndeasă în gură, Gherghina își ascunde capul între umeri și râde cu bucuria unui copil, Aura trage de descuietoarea geamantanului, și ia zi, măi, Iliuță ce se mai citește la etajele superioare, să nu murim proaste, ia vezi să nu-ți dau o citire de n-o s-o poți duce, se preface violent Iliuță, dar mâna lui renunță la palma îndreptată asupra femeii și devine dintr-odată tandră, cum să dau eu în tine, mă, dau în fabrici și uzine, ce, am băut gaz, ea zâmbește și se gudură pe lângă el și aproape că închide ochii, palma lui se desface și se plimbă pe umărul ei, o atinge când cu vârful degetelor, când cu dosul palmei (...) își retrage Iliuță mâna, dar acum a prins curaj femeia, degetul ei arătător urcă fără grabă, cu subînțeles, de-a lungul brațului lui, nu se poate s-o ratați pe Marilyn Monroe reîncarnată la Mătasea Populară, insistă ea, nu e Marilyn Monroe, e Norma Jean, o corectează el, își suflecă mâneca și de sub ea apare Marilyn în chip de sirenă, cu părul lung din tinerețe, știm, știm, te dai mare peste tot cu Norma Jean, dar te ții după Toderiță Ana de la Imprimat, așa că mai coboară cu nasul de pe Himalaya, îl întrerupe ea brutal (...) Norma Jean a lui, că iese cu o femeie la discotecă sau că se însoară cu alta, de Norma Jean n-o să se atingă nici una, și seara, înainte de culcare, când femeia se va ghemui în brațele lui și își va pune capul pe umerii lui, va da nas în nas cu Norma Jean, gura ei va fi atât de aproape de sânii aceia perfecți, de părul roșcat și de buzele pline, dar nu va putea să cârtească (...)".     

Suficient despre tehnică. Să punem lanterna pe rana vie a cărții: Ecaterina. Herta Müller a folosit o expresie pentru a descrie, printre altele, și limbajul sentimental comunist: "cercul drăcesc al cuvintelor". Ei bine, într-un astfel de "cerc drăcesc" se consumă, picurând ca dintr-o perfuzie înțepată peste irelevanța zilelor, și viața Ecaterinei, prinsă în propria biografie ca într-o cursă de șoareci presărată în jur cu otrava bobițelor roz. Bobițele roz fiind: sechelele copilăriei petrecute alături de un tată violent, ba chiar expert în arta umilirii, care își agita în aer cureaua cu priceperea unui cowboy înainte de a-și altoi nevasta ca pe-un animal de povară.

O altă bobiță roz este fabrica "scămoaselor" (eu sunt născut în Brăila, provin din regatul BRAICONF, și acest adjectiv umilitor este folosit în argoul orașului la adresa muncitoarelor din fabrica de confecții). Mătasea Populară devine o imago mundi a unei farse: elogierea socialistă a femeii. Un ring al pizmei erotice în care poți tăia cu cuțitul în aer mirosul adulterului. Și nu în ultimul rând, un experiment "instinctiv" de ierarhizare: eliberați de orice răspundere pentru abuzurile sexuale, masculii zburdă cu pompă sultanistă prin acest cimitir al neîmplinirii, atrăgând inimile frânte așa cum pilitura se lipește de magnet. Iar deasupra lor tronează idolul babilonian al Partidului: uterul transformat în proprietatea statului. 

Și bobița supremă: soțul Ecaterinei. Din câteva tușe consistente, Corina Sabău ne oferă portretul unui macho fâșneț cu vestă de blugi și rafturi doldora de viniluri, plin de aere intelectuale și care, cu tehnici insistente de batjocorire, nu ezită să-i scoată pe nas soției proveniența dintr-o familie săracă și alte complexe, frici și vinovății incontrolabile. Încât mariajul ei pare o linie de înaltă tensiune între cuvintele de canalie ale tatălui și cuvintele de canalie ale soțului, o căsnicie în care ea nu este decât o convenție tocită, un bibelou crăpat. 

În tot acest timp, în Ecaterina, mamă a unei fetițe, Sonia, crește un alt copil, crește copilul morții, "ilegalistul" pe care soțul nu și-l dorește și-l vrea șters din schemă – "da’ celelalte femei cum se descurcă, dacă aș ști cum se face te-aș ajuta, dar de unde să mă pricep la chestii femeiești". Așa că, lăsată-n plata "chestiilor femeiești", Ecaterina încearcă să-și provoace avortul cu apă clocotită. De aici încolo, tensiunea care crescuse până acum progresiv - dozată măiestrit în conflictul soț-soție, fiică-tată, trecut-prezent-, izbucnește spre apogeu. Corina Sabău dă un tur de forță și-l finalizează cu brio: scena atroce a avortului, care declanșează un nou șir de umiliri pentru Ecaterina.  

Și aici se produce un triptic al visceralității avortului în literatura română contemporană. Trei nume de femei. 

LUCICA, din Fantoma din moară. Vă mai amintiți scena, când buldozerele mărșăluiesc în sat pentru a pune la pământ moara? Utilizând recuzita neogotică, Doina Ruști trasează o interdependență, o chimie de blestem veterotestamentar între avortul Lucicăi și prăbușirea de Casă Usher a morii. 

Să revedem câteva extrase: "Când buldozerele intrau în sat, cutremurând pământul, Lucica simți cum se răscolește mormântul săpat în carnea ei. O cuprinse amorțeala, iar din tâmple îi ieșiră săgeți înflăcărate care făceau ca ochii divini să intre într-un fel de agonie. Cu genunchii tremurând, zguduită de lupta pe viață și pe moarte care se dădea în uterul ei, Lucica se ghemui pe o canapea, în camera dinspre grădină, unde tatăl ei nu venea niciodată. O durea sufletul la gândul că el ar fi putut să afle de avort. Nu dură mult până când dintre pulpele ei albe și, în mod neașteptat, înmuiate începu să curgă sângele. Lucica se așeză pe găleata de plastic, ca pe un scaun, urmărind mental cum cad din ea cheagurile de sânge, ca niște bucăți de budincă."

Peste câteva pagini, după ce Lucica este arestată, găleata aceea, aflată în mâna unui soldat, capătă simbolistica unui clopot mortuar ce vestește dispariția unei lumi: "În apusul zilei, Lucica înainta pe drumul tăbăcit, iar în urma ei pășea trist soldatul, ținând cu grijă în mâna dreaptă găleata albastră a vinovăției ei."

Al doilea segment al tripticului: LETIȚIA, din Fontana di Trevi, rememorându-și avortul din tinerețe (romanul Provizorat, din trilogia care mai conține și Drunul egal al fiecărei zile), fetus rezultat dintr-o infidelitate. Tot despre dărâmături e vorba și în scena Gabrielei Adameșteanu: avortul are loc în zilele postapocalitice de după cutremurul din 77, pe o masă de bucătărie: "«Ți-e frică», m-a întrebat când am intrat înapoi. «Să nu-ți fie, ai să vezi că în cinci minute am terminat! O să te doară doar injecția, o înțepătură. Lasă popoul mai jos, hai, încă un pic, și lasă-te moale, moale, n-auzi? Moale!» Avea o mână grea, am simțit-o când mi-a vârât valvele, și n-a fost o înțepătură, ci un ac încins care îmi sfredelea carnea moale dinăuntru. Îmi zăream genunchii depărtați și auzeam clinchetul metalic și rece care își făcea cu brutalitate loc printre foile de carne, umede. Acum știam exact unde este uterul meu, mingea de carne în care instrumentul rece săpa, încet. Gemeam (...) Ca să mă facă să mă gândesc la altceva a început să-mi povestească despre consăteanca ei, Dorina, sunteți prietene, nu-i așa? Cum a venit plângând, disperată, că prietenul ei nu o ia de nevastă, deși și-au cumpărat mașină împreună, mai mult pe banii ei decât pe ai lui! Deși l-a dus și în sat la ea, la părinți! Rămăsesem cu ochii la tavanul alb, umflat din loc în loc, câte o pată mai închisă, scorojită, acolo unde inundaseră cândva vecinii de deasupra."

Apoi, ajunsă acasă, în apartamentul devastat de cutremur din Uranus, începe hemoragia. Acest cuvânt face trecerea spre a treia piesă a tripticului, devenind la Corina Sabău nu doar prologul înfiorător al morții ECATERINEI, ci și un mobil documentar în sondarea sictirului măcelăresc al cadrelor medicale – terorizate de Securitate - față de astfel de cazuri sosite la Urgențe. 

Soțul o găsește pe Ecaterina aproape moartă. Urmează o cursă nebună cu mașina spre spital, cei doi se ceartă, un turnir al reproșurilor cât un testament. Narațiunea accelerează, privim tăvălugul printr-o partajare aproape mozaicată a agoniei femeii, într-un fel de caleidoscop care se învârte la o viteză amețitoare. Sângele curge năvalnic, "îmi cuprind burta cu ambele mâini, ce să fac ca să potolesc sângele ăsta, scot sunete pe care nu pot să le stăpânesc, el mă întreabă dacă vreau să oprească, îi spun că da, dar continuă să meargă, deși ar fi avut atâtea ocazii să oprească, îl privesc din poziția mea ghemuită, are toată viața înainte bărbatul ăsta al meu, cu lecturi la zi din literatura occidentală și bicepși lucrați pe podeaua din sufragerie, și în bezna acestor străduțe bucureștene, și tot trebuie să admit, e încă un bărbat de viitor."

Dar, totuși, când încep să se audă greierii din titlu? Când brancardierii, într-o voioșie de bâlci, gonesc cu ea pe targă și țârâitul greierilor răsună în timpanele Ecaterinei, într-o imensitate cosmică a singurătății. Cât privește senzorialul chiuretajului, nu voi cita din acele scene în care scriitura devine magmă. Am exagerat deja cu detaliile, aș putea strica întâlnirea cu acele fragmente. Altfel spus, să dăm lecturii ceea ce i se cuvine. 

Îmi aduc aminte de ceva. Mark Frost, scenaristul lui Twin Peaks, explica într-un interviu cât de dificil este să realizezi un serial pentru televiziune, deoarece trebuie să construiești intriga în jurul pauzelor publicitare, care acționează asupra telespectatorului ca un picaj în abulie, scuturându-l din vraja pe care încerci să i-o induci. Și acest roman îl poți consuma așa: ca o dietă de șoc cu înghițituri mici între o porție de endorfine dintr-o escapadă la Mega și un drum obositor cu metroul în care te vaiți că pandemia ți-a paralizat concediul la Salonic pe 2020.