Domnule Profesor Ion Bogdan Lefter, sunteți de ani buni directorul Școlii Doctorale a Facultății de Litere. Cum ați caracteriza această instituție? 

Îți răspund cu plăcere, dragă Cristina Bogdan, înțelegând perfect linia întrebărilor tale (le-am citit pe toate înainte de-a mă apuca de scris, asta fiind formula, nu a unei conversații "pe viu"!). Să ne "deconspirăm" din start: "stau de vorbă" o fostă studentă cu fostul său profesor, astăzi colegi la Facultatea de Litere a Universității din București. Tu ești acum prodecan, după ce ai condus Departamentul de Științe ale Comunicării, din care face parte și secția de Comunicare și Relații publice, unde predai; eu – profesor de literatură la secția "clasică" de Filologie (nu de "Filologie clasică", adică: de Română, nu de Greacă și Latină!) și director al Școlii Doctorale Litere, a Facultății, unde te-așteptăm și pe tine să-i "îndrumi" pe tinerii noștri cercetători, după ce-ți vei obține "abilitarea" (în actualul limbaj administrativ, firește că rebarbativ!). Știu că știi că lucrez cu mare drag cu doctoranzii noștri, așa încât... sigur că merită să se afle și-n afara Facultății despre ce e vorba!

Însă simt nevoia să mai adaug ceva acestei introduceri la "discuția" noastră, care altfel ar risca să fie prea strict "universitară", "academică", "instituțională". Cred că merită să fac în prealabil o mai largă contextualizare intelectuală și culturală, căci obligațiile profesorilor din așa-numitul "învățământ superior" se înscriu într-un mai complicat ansamblu de ocupațiuni: lecturi de menținere în avangarda domeniilor lor, cercetare la vârf, scris și publicat în periodice de specialitate și la edituri promotoare ale progreselor cunoașterii. În cazul facultăților "umaniste", de Litere, de Arte și de Științe sociale sau "socio-umane", profesorii sunt adeseori sau mai-toți activi în viața culturală, cu mai mare vizibilitate publică decât omologii de la disciplinele mai riguros-științifice, Matematica, Fizica sau Chimia, Geografia sau Biologia și derivate ori extensii precum Ingineriile, Informatica ș.a.m.d., care-și comunică reflecțiile și descoperirile în cercurile restrânse de elite inițiate, de specialiști competitivi. Or, "umaniștii" se adresează întregului public intelectual, nu doar colegilor formați în aceleași domenii ca profesorii-autori.

Mai adaug și împrejurarea că anii mei de studenție și de intrare în "meserie" au însemnat și acumulări intelectuale, dar și aspirații scriitoricești: am participat cu trup și suflet la coagularea și la lansarea unei importante generații literare, cea cunoscută drept "a anilor ’80", lansată atunci și productivă de circa patru decenii. Am făcut parte din faimosul Cenaclu de Luni, am scris și am publicat nu numai texte critice, ci și poezie și proză, am contribuit la afirmarea "noului val" al perioadei, la polemicile și la bătăliile culturale care l-au însoțit, la impunerea conceptului de "postmodernism" și aveam să-l și inventez pe cel complementar, de "neomodernism". După căderea regimului comunist, din 1990 încoace, am putut ajunge și-n Universitate, ca profesor, dar am și fondat și-am condus reviste și o editură, am inițiat, alături de colegii mei de generație, și am prezidat Asociația Scriitorilor Profesioniști din România – ASPRO, care și-a avut deceniul ei de glorie și de dinamizare a vieții noastre literare, între 1994 și 2005.

Dincolo de granițele literaturii, am condus timp de câțiva ani rețeaua din România a binecunoscutului post american Europa Liberă, am colaborat constant, în anumite perioade, și cu alte instituții mediatice, am avut emisiuni de radio și de televiziune, culturale sau de analiză și dezbatere politică. "Funcționez" în continuare pe toate planurile, urmăresc și comentez și noutățile teatrale, cele plastice, actualitatea artistică și intelectuală în genere, ca și evoluțiile socio-politice interne și externe, țin conferințe și particip la evenimente publice de tot felul, la festivaluri și congrese, la simpozioane și colocvii, uneori le și organizez. 

În urmă cu un pic peste un sfert de secol am inițat propriul meu proiect de dezbateri publice, "Cafeneaua critică", o vreme întrerupt, apoi reluat, cu sute de ediții și mii de invitați, suspendat în teribilele vremuri pandemice pe care le trăim acum, în 2020, din martie încoace, însă... vom mai renaște o dată...

Bref!: așa-numita "carte de muncă", documentul care înregistrează activitatea mea salarizată, se află într-adevăr la Serviciul de personal al Universității din București, însă munca mea de acolo, cursurile, directoratul Școlii Doctorale Litere și tot ce le mai pot oferi studenților, nu puține lucruri, constituie – totuși – doar o parte din felul în care sunt, mă simt și mă manifest ca intelectual, ca scriitor-și-critic-literar-și-al-altor-arte-și-analist-cultural-și-politic și ce-oi mai fi făcând eu, ce-oi fi fiind.

După toate explicațiile astea preliminare, pot să întâmpin obiectiv întrebarea ta, întrebările tale, însă e musai să adaug sau măcar să dau de înțeles că există peste tot și versiuni subiective de răspuns. Încerc să exemplific situația la punctul prim, de "caracterizare a instituției".

E cea mai mare, mai importantă, mai performantă "școală doctorală" românească din "Domeniul Filologie" (denumirea oficială a câmpului disciplinar) și, împreună cu cea de Fizică, e și cea mai mare asemenea structură din cea mai mare Universitate din țară, a noastră (ca să înghesui toate superlativele într-o singură frază!). Poate că e util să precizez, pentru cine nu știe exact despre ce e vorba, că "școli doctorale" au fost organizate în mai-toate facultățile universităților din Uniunea Europeană, ca urmare a "Procesului Bologna" de compatibilizare a sistemelor de învățământ superior. La noi – din 2005. Până atunci, doctoranzii n-aveau de-a face decât cu conducătorii lor științifici. "Școlile" înființate atunci sunt forme de coagulare în această a treia etapă de formare academică, după licență și masterat, cu o anumită organizare internă, mai laxă decât a Secțiilor și Departamentelor care se ocupă de primele două trepte, totuși cu întâlniri periodice între cursanți, cu cicluri de conferințe pentru toți, cu colocvii interne, încât și doctoranzii, și profesorii-îndrumători sunt angrenați într-o comunitate de cercetare avansată, cu mari beneficii de comunicare intelectuală și – aș spune – și de ordin moral. Doctorantura nu mai e o operațiune individuală și izolată, singuratică, ci una colectivă, pe parcursul căreia bineînțeles că-ți vei da măsura propriilor calități, dar ca membru al unei elite care nu mai este o noțiune vagă, oarecum abstractă, ci se constituie ca atare, e "structurată" instituțional și încurajează performanțele și dialogul științific, în interior și în rețelele mai largi de schimburi academice naționale și internaționale. 

Mai concret, în cazul Școlii Doctorale a Facultății de Litere din marea Universitate bucureșteană: avem în permanență în jur de 200 de doctoranzi activi, cu variațiile specifice (în fiecare toamnă, în septembrie, se mai adaugă circa 40 sau ceva mai mulți doctoranzi nou-admiși în anul I, apoi, până-n toamna următoare, absolvă treptat cei care-și susțin tezele și-și obțin titlul academic); suntem – de fapt – două școli doctorale într-una singură, căci modulul "Subdomeniului Lingvistică" e separat, cu cursuri și colocvii distincte; iar "Subdomeniul Literatură" e enorm-multidisciplinar, de la Literatura propriu-zisă, ca Istorie literară, ca Teorie literară sau ca Literatură comparată, la Etnologie și Antropologie culturală, la Studiile europene, la Comunicare și Relații publice sau la Bibliologie, Biblioteconomie, Științele informării și documentării; și am reușit de câțiva ani să ne adăugăm și "Domeniul Studii culturale", sub care se vor muta treptat zonele cele mai larg socio-culturale, multi- și interdisciplinare. Se țin cursuri pasionante la Școala Doctorală Litere, au loc dezbateri entuziasmante în cadrul colocviilor și se scriu teze foarte serioase, în competiție cu producția științifică generală a elitelor domeniului sau domeniilor noastre.

Însă nu pot să nu adaug perspectiva mea subiectivă: e pentru mine partea cea mai plăcută a părții mele "profesorale", căci, așa cum orele cu masteranzii de 21-23 de ani sunt dintr-o dată mult mai agreabile decât cele cu foarte tinerii, prea-cruzii studenți de la licență, care n-au decât 18-21, dialogurile cu doctoranzii le purtăm deja între colegi, noi-profesorii mai experimentați și ei, ajunși aici pentru că-și doresc mult să urce pe treapta asta și să facă performanță intelectuală, drept care sunt foarte cooperanți, deschiși și ne oferă și ei nouă prospețimea lor de gândire, idei și viziuni uneori inedite, entuziasme și energii care se pot dovedi molipsitoare. Cu doctoranzii mei și-ai noștri, ai "Școlii", discut liber și consistent, le explic cu plăcere ce cred că le pot explica, îi ascult și eu pe ei și mă ajută să-mi reorganizez și să-mi extind argumentațiile, îmi sunt și ne sunt prețioși parteneri intelectuali. Ne și amuzăm adeseori, "facem știință" în atmosferă degajată!

Prin urmare și-așa-deci (cu formula din anecdotă): cine se simte atras de asemenea aventuri să poftească!

Ce s-a păstrat și ce s-a schimbat în privința studiilor doctorale, după trecerea la "sistemul Bologna"?

Dincolo de reorganizarea instituțională, s-a păstrat denumirea și s-a schimbat în bună măsură statutul etapei. Am mai explicat și eu, probabil că au făcut-o și alții, dar încă se mai aud câteodată voci care deplâng "decandența" doctoratului față de "ce era pe vremuri"! Era o formulă foarte restrânsă, accesibilă puținor specialiști ai fiecărui domeniu, și presupunea o performanță de maturitate în carieră, o contribuție științifică importantă. 

Doctoratul european actual s-a apropiat de modelul american ca prelungire și aprofundare a studiilor, cu un mult mai larg acces, astfel încât, într-o societate care a evoluat considerabil și care are nevoie de tot mai mulți profesioniști cu acumulări mai consistente, să-și poată obține respectivul titlu o categorie mult mai numeroasă de intelectuali, și cu proiecte foarte înalt-performante, și cu teze nu neapărat excepționale, dar serioase, temeinic lucrate în câțiva ani de studiu, bogat documentate, probe concludente de profesionalism și de stăpânire a instrumentelor cercetării. Cele mai bune teze sunt perfect comparabile cu majoritatea celor puține de altă-dată, iar restul își au incontestabila lor utilitate în lumea zilelor noastre.

Se poate face un doctorat cu adevărat valoros în numai 3 ani (în condițiile în care cei mai mulți dintre doctoranzi lucrează full time în timpul studiilor doctorale)?

De putut se poate, însă depinde și de autor (factor subiectiv!), și de subiect (mai obiectiv!): unii doctoranzi sunt mai harnici și avansează mai repede, alții trag de timp, amână, "tândălesc" sau sunt prinși de alte obligații sau atracții ale vieții, de servicii sau de familii și se trezesc în anul al treilea și ultimul al "grant"-urilor doctorale, al finanțării de la stat, că mai au nevoie de timp, așa că-și prelungesc stagiul, în cele câteva variante permise de cadrul legal. Sunt și subiecte a căror complexitate cere o cercetare mai de durată, anticipabilă de la start sau relevată pe parcurs, pe măsură ce doctoranzii fac "descoperiri" nescontate (confirmând definiția "descoperii", nu-i așa?!) și merg mai departe pe fir, îndreptându-se în direcții noi, cu bogat-răsplătitoare rezultate, și anume... în patru sau cinci sau mai mulți ani. Fac cereri de prelungire și, în anumite condiții, le sunt aprobate.

Cine alege subiectul tezei de doctorat: studentul, profesorul sau este rezultatul unor "negocieri" între cei doi?

Sunt și cazuri de subiecte propuse de profesori, însă marea majoritate a doctoranzilor vin ei cu tematici care-i atrag, la care s-au gândit și de care sunt dispuși să se ocupe minimum trei ani de zile. Înainte de admitere au loc și "negocierile" despre care vorbești, noi-profesorii ajutându-i pe ei-candidații să-și precizeze intențiile, să le adecveze la situația de cercetare în care se angajează, să-și restrângă sau să-și extindă planurile în așa fel încât să ajungă la rezultate cât mai profitabile intelectual și profesional.

Mai există doctorate în cotutelă la Școala Doctorală de la Litere? Ce presupun ele?

Există, dar sunt rare. Legislația permite formula atunci când subiectele sunt interdisciplinare și doctoranzii ar profita de o dublă îndrumare, din două specialități distincte. Admiterea se dă la o singură școală, după care se pot pot stabili relații de cotutelă și în interiorul Universității-mamă, cu profesori de la alte facultăți, și cu alte instituții de învățământ academic și de cercetare din țară sau din străinătate.

(continuare)