Care e cel mai neobișnuit sau atipic subiect de cercetare al unei teze de doctorat pe care ați coordonat-o?

Am îndrumat multe teze cu subiecte interesante, unele foarte ingenioase, însă nici una cu totul "stranie" sau "atipică". (Te rog să observi că folosesc verbul "a îndruma" pentru "conducerea științifică", așa cum e ea definită legal; acum destui ani, hâtrul profesor Ștefan Cazimir, marele "caragialeolog", mi-a atras atenția că un doctorand nu poate fi "coordonat", căci termenul ar presupune minimum două persoane care să fie co-îndrumate!, avea dreptate, așa că îi reiau argumentația de câte ori am ocazia!). Îmi dau seama unde bați, întrebi care e maximul de "originalitate" care poate fi atins într-o cercetare academică, dar mă gândesc că s-ar putea ca ideea de subiect "foarte straniu" sau "cu totul atipic" să nu se potrivească cu situația. Doctorantura e un mod de a te dovedi capabil să performezi într-un anumit cadru științific și instituțional, deci nu e în regula jocului să-l "dinamitezi" cu gesturi-șoc, cu atitudini dizolvant-avangardiste. Uite – totuși! – câteva exemple, la unul dintre ceilalți cursanți ai Școlii noastre și la doi dintre "ai mei". Cred că cel mai special subiect și cel mai neobișnuit doctorand al nostru a fost un absolvent de... Biologie, care a studiat sub îndrumarea profesorului Nicolae Constantinescu, eminentul etnolog, denumirile de plante din limba română! Cu competențele sale botanice, a colecționat, a clasat și a glosat pe marginea miilor de nume populare atribuite zonal sau național "gurii-leului", "ciuboțicăi-cucului" și-atâtor altora, cărora oamenii le-au spus așa cum le-au dictat formele și culorile vegetale, proprietățile lor, contextele lor de existență (și-ale plantelor, și-ale oamenilor!), poveștile, legendele, miturile în care au jucat roluri florile și extractele, zemurile și "poțiunile", facultățile lor curative sau otrăvitoare. Un fascinant imaginar botanic tradus într-un lexic foarte variat, foarte "colorat" el însuși, pitoresc, amuzant, câteodată și respingător, de competența etnologilor, a folcloriștilor și mitologilor, a antropologilor culturali. Pe de altă parte, bagajul de cunoaștere adus dinspre Biologie, dinspre Botanică, era indispensabil unui studiu aprofundat al denominațiilor florei, așa încât fostul doctorand și actualul doctor Dorel Ruști a fost bine-venit la Școala Doctorală Litere! Dintre "ai mei" i-aș menționa, pentru amuzament, nu pentru ineditul subiectelor, pe doi colegi-scriitori care se apropie de finalizarea tezelor și care sunt... mai vârstnici decât mine: remarcabilii prozatori George Arion, mai mare cu 11 ani, și Ioan Groșan, doar cu 2 și aproape jumătate. Au simțit imboldul de a-și da doctoratul la maturitate, "de-amorul artei", fără să le fie necesar sau util pentru vreun "plan de carieră", cum își fac astăzi tinerii aspiranți la titlu, și i s-au adresat colegului și prietenului lor literar. La fel au făcut Ioan Buduca, Paul Vinicius și Dan Mircea Cipariu, ajunși sub îndrumarea altor profesori-conducători științifici. Primii doi din acești ultimi trei au și absolvit deja. Felicitările mele întregului cvintet!

În calitate de magister ludi cu ideile doctoranzilor și organizator al colocviilor de cercetare dedicate lor, ce ne puteți spune despre nivelul celor care fac astăzi doctorat?

Cursanții noștri se află pe o scară cu trei trepte, "bine", "foarte bine" și "excelent", calificativele pe care le acordăm, conform legii, în speță Codului studiilor universitare de doctorat, la final, la susținerea tezelor. Mai există și "suficient" și "insuficient", pe care nu le folosim: prin filtrul admiterii nu trec candidați slabi, neconvingători. "Bine" însemnând asumarea cu mare seriozitate a cercetării și cu absolut meritorii rezultate, "foarte bine" – considerabil mai mult decât atât, iar "excelent" – acumulări și realizări excepționale.

După toate discuțiile din presă referitoare la plagiatul descoperit în tezele de doctorat ale anumitor persoane publice, mai are credibilitate "instituția" doctoratului în România?

Am tot spus și repet, cu toată convingerea: e o problemă de imagine, nu una de fond. Cel puțin în universitățile românești mari, cu importante tradiții, ca și în cele mai recent fondate, după căderea regimului comunist, și care-și respectă rangul, nivelul general al studiilor se menține la cote foarte ridicate, iar doctoratele sunt foarte serioase. Din păcate, au existat în câteva locuri din țară "fabrici de doctorate" și au fost și "verigi slabe" în universitățile mari, unde s-au găsit și profesori imorali care să cedeze la ispitele financiare ale veleitarilor doritori să-și prindă-n piept medalii nemeritate, mai ales în Drept, în Studii economice și, la Academiile militarizate, în Studii de Apărare și de Informații, diplomele în asemenea domenii fiindu-le utile trișorilor pentru parvenirea lor politică și administrativă. În ultimii ani s-au înăsprit regulile, procedurile de supraveghere și de verificare a traseelor de studii, încât se poate spune că fisurile din sistem au fost "sudate". Nimeni nu poate garanta că nu vor mai fi "rateuri", însă n-au mai fost identificate în ultima vreme decât cazuri foarte puține și izolate. Iar onorabilitatea întregii operațiuni doctorale naționale se cuvine apărată cu fermitate, chiar cu vehemență: lucrăm, doctoranzi și profesori, cu mare conștiinciozitate și rezultatele științifice o dovedesc. "Pădurea" e sănătoasă, chiar dacă "uscăturile" au făcut mult rău în orizont mediatic, alimentând imaginea publică profund nedreaptă a unui sistem doctoral presupus neserios, tranzacțional, corupt. Suntem profesioniști integri și se cuvine să fim respectați ca atare!

Povestiți-ne câte ceva despre propriul doctorat. Cu ce profesor ați lucrat, ce temă de cercetare v-ați ales, în cât timp ați susținut teza, ce dificultăți ați întâmpinat etc.?

M-am înscris cam tot atunci când am și putut veni în Universitate, în 1990, când s-au scos la concurs primele posturi de asistenți și primele locuri la doctorat de după "blocada" din ultimul deceniu comunist. Îndrumător l-am avut pe proaspătul profesor "plin", promovat "cu salt" de la gradul de lector, peste cel de conferențiar, și proaspăt conducător științific Nicolae Manolescu, fostul nostru însoțitor de la Cenaclul de Luni. Cred că Mircea Cărtărescu și cu mine am fost primii lui doctoranzi. În partea a doua a anilor ’80 insistasem asupra conceptului de "postmodernism", sub al cărui stindard așezasem, împreună cu colegii mei, "valul" nostru literar, așa că, pentru o mai solidă fundamentare a ecuației de evoluție a literaturii noastre pe-atunci recente, mi s-a părut imperios să mă ocup de modernitatea autohtonă, încă neclară, necoagulată, dispersată între mai multe formule explicative. Cheia problemei mi s-a părut clarificarea conceptuală a etapei, după ce nici criticii din epocă, nici urmașii nu reușiseră să construiască un model modern/ modernist unitar. În consecință, mi-am formulat subiectul ca parafrază a celui pe care teoreticianul german Hugo Friedrich îl folosise pentru cartea lui fundamentală consacrată poeziei europene omoloage: Structura criticii române moderne. Mi-a ieșit un studiu de "ideocritică", de analiză a gândirii lui Lovinescu și a emulilor lui, dus către propria mea viziune "unificatoare" asupra perioadei de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la instalarea regimului comunist, în 1947, cu prelungirea neo-modernistă de după 1960-1965, și către o propunere de periodizare coerentă a întregii istorii a literaturii române. N-am avut dificultăți speciale, materia îmi era cunoscută, interpretarea mi-o construisem deja, lecturile de care am mai avut nevoie mi-au făcut plăcere, iar conducătorul științific m-a lăsat în pace, pe cont propriu, ne cunoșteam foarte bine și a avut încredere în mine; însă cum să stai să scrii concentrat o teză de doctorat, un studiu de sinteză, de tipologie teoretico-istorică, în anii de după prăbușirea unei lumi și-n timpul reconstrucției unei societăți, o imensă șansă pe care n-o puteam rata?! Intelectualitatea sau măcar o parte a ei a participat din plin la agitațiunile perioadei, bucureștenii cu atât mai mult, în Capitală desfășurându-se marile bătălii politico-etice ale României postcomuniste. Eram tot timpul ocupat: fondasem, cu un grup semnificativ de congeneri, săptămânalul Contrapunct, preluasem direcția Editurii Litera, unde fusesem redactor în 1988-1989, scriam, pledam, participam la manifestațiile de stradă pentru democrație și la alte proteste față de puterea "neocomunistă" instalată după revoluție. A venit și avalanșa de invitații la evenimente culturale și la dezbateri publice din Occident, am călătorit mult, în toamna lui 1991 am stat trei luni peste Ocean, la Washington, D.C., cu drumuri și-n alte locuri de pe coasta de Est a Statelor Unite și către Mid-West, ca bursier al unei fundații care invita în America tineri politicieni și jurnaliști din Europa Centrală și de Est, din țările recent eliberate de comunism.În anii universitari 1992-1993 și 1993-1994 am predat câte 6 luni în Olanda, la Universitatea din Amsterdam, în cadrul unui program de schimb academic.În 1994 a demarat ASPRO, de a cărei reprezentare și de ale cărei proiecte eram responsabil, între februarie 1995 și mai 1998 am condus rețeaua Radio Europa Liberă din România ș.a.m.d. În toată perioada mi-am ținut orele de la Universitate, cu toată norma grupată uneori într-un singur semestru pentru ca să pot călători în celălalt, mi-am pregătit cursurile din străinătate, pentru UvA (din Amsterdam) și pentru celalalte universități Vest-europene și Nord-americane la care am mai conferențiat, mi-am susținut rubricile din gazete, de la posturile de radio și de televiziune cu care am colaborat etc. Când să-mi scriu liniștit teza?! Documentația se adunase, aveam redactate câteva capitole pe care le susținusem ca referate de parcurs, însă în 1998, cînd s-au introdus primele limitări de durată pentru doctorate, a trebuit să iau o decizie drastică: mi-am dat demisia de la Europa Liberă (înaintată în ianuarie, acceptată abia în mai, după ce s-a găsit o soluție de succesiune), am renunțat și la alte obligații și am reluat lucrul la teză. Am încheiat-o în două săptămâni de mobilizare totală, în decembrie, către sfârșitul anului, apoi au urmat formalitățile de depunere și de organizare a susținerii, prelungite până-n iunie 1999. Se-nțelege că era încă valabilă vechea formulă doctorală, "sistemul" Bologna fiind introdus câțiva ani mai târziu. În comisia care mi-a evaluat teza, pe lângă Nicolae Manolescu, referenți mi-au fost profesorii Paul Cornea din Facultatea noastră, Ion Pop de la Cluj și Andrei Corbea-Hoișie de la Iași. A fost un moment special pentru mine, bineînțeles. Ca pentru toți doctoranzii. "Alor mei" și "alor noștri" le spun întotdeauna că susținerea e ușoară, că, dacă și-au încheiat tezele, dacă profesorii-îndrumători le-au dat "foc verde", greul a trecut, că nu mai au motive să fie timorați la final, și tot se emoționează, se îmbujorează, le tremură vocile și unii se pierd de-a binelea. Nu cred că am fost eu cine știe ce emoționat atunci, cu peste două decenii în urmă, în iunie 1999, nu mai eram ceea ce se poate numi "un tânăr doctorand", eram îndeajuns de experimentat și intelectualmente, și în viața concretă, însă un moment special tot a fost, dovadă că mi-l amintesc bine: au asistat, într-o sală plină, colegi, prieteni, studenți și soția mea, Simona, colegă și ea de Catedră, la Facultate; și au fost de față și părinții mei, plecați între timp, ca și profesorul Cornea, spre o lume mai bună...

Vă propun un exercițiu de imaginație: dacă ați fi acum în pielea unui tânăr absolvent de masterat, ce subiect ați alege pentru înscrierea la doctorat?

Știu deja o serie de subiecte ale candidaților care se vor prezenta la admiterea de la Școala Doctorală Litere, căci mulți mă contactează și-mi trimit proiectele, iar eu îi ajut să le amelioreze și-i "distribui" către ceilalți profesori-conducători științifici. Nimic foarte special anul ăsta: tematici variate, direcții diverse, numeroase discipline și subdiscipline literar-culturale vizate. Mi-am dat la un moment dat seama, în toiul verii, că nimeni nu-și alege ceva legat chiar de profilul atât de aparte, atât de dramatic și de tragic, al acestui an pandemic 2020, cum omenirii nu i s-a mai întîmplat să trăiască, nu la asemenea extensie planetară. Scriind despre asta acum, mă gândesc că n-ar fi exclus ca în atare "insensibilitate" intelectuală să se ascundă un tâlc: căci criza va trece, viața va merge înainte și poate că nici nu e cazul ca doctoranzii noștri să continue să se ocupe în anii următori de un episod care va fi fost depășit. Altfel, sigur că despre epidemia provocată de coronavirusul SARS-CoV-2, generator al bolii căreia i s-a spus COVID-19, despre experiența asta colosală a umanității se vor scrie cărți, studii și se vor publica jurnale, ca de pildă – sper! – cel pe care-l țin din martie încoace, de când a început nebunia...