Pe când încă mă jucam de-a vacanța pe malul mării, cineva mă întreabă cum mi se pare vara virusului. Sunt atât de căzută în mine de ceva vreme, încât îmi percep aproape cu voluptate propria inerție. Nu mi se clintește nicio geană de voință. Nu văd ce aș putea spune eu și nu pot să spună alții (dacă n-or fi și spus deja ce de abia ar urma să-mi treacă mie prin cap, darămite prin expresie). Nu văd de ce ar interesa pe cineva, nu văd ce aș putea spune eu interesant. Non-existența de-a care mă joc de ceva ani mă face să mă simt cel mai aproape de libertate. De ceea ce simt eu că ar fi libertatea. Să nu miști. Să nu te vezi. Să nu exiști.  

Voluptatea non-mișcării îmi e tulburată rar, foarte rar doar de comoditatea contemplației. Sunt cu ochii pe lume. Sorb din priviri tot ce întâlnesc. Mă uit la copii, la joaca lor dezlănțuită, descătușată, de neoprit. Este lumina celor câțiva ani de credință. 

Mă uit la oamenii de pe stradă, de prin stațiile de autobuz, de prin autobuze. Mă uit cu nesaț la ei, la cum stau cu mâinile și picioarele încrucișate, cu privirea azvârlită pe fereastră și încerc să deduc ce au îndurat azi la job-ul lor, cum își blestemă zilele, cum ajung acasă într-o viață a îndurării din care numai iluzia unei sărbători (iute transformată și ea în chin) mai dă câte un sens. Din Paști în Crăciun, din nuntă în botez, numai câte o înmormântare mai împunge un pic curgerea existenței din țara lui Cum se cuvine. Îi văd cum stau în soare sau pe zloată în stațiile autobuzului. Stau fără să știe când va catadicsi să vină. Stau într-o stație în care singura posibilitate de a veni la timp este să vii mult mai devreme și să aștepți. 

Văd cum ies din autobuz femei – mame, desigur – cu plasele uriașe agățate de degete, care le răsucesc trupul într-un S, care nu e semn de dolar, ci semn de durere sub povara produselor proaste, ieftine, multe, pline de iluzii. Înaintează pe trotuare ca prin nămeți, se furișează pe alei străjuite de sârme și pe care de-abia de-abia încap din cauza poverilor. Mai au nițel și vor ajunge acasă, în apartamentele lor pe care sunt fericite că le au. Mă uit și mă fulgeră gândul că venim din aceeași copilărie, din aceeași țară, din același timp. 

Mă uit prin piață, la fețele încrustate de riduri, mari, multe, adânci, ale celor care vând, ca și ale celor care cumpără. Mă uit la aceste fețe. Și caut să văd ce e dincolo. În spatele privirilor ba rele, ba speriate, dar toate mă duc cu gândul la câinele hăituit, încolțit de câte un tânăr prost, posedat de hormoni. Câinele mârâie, își arată colții, scoate limba, își ferește spatele, capul de bâta debilă care îl împunge cum nimerește fără să știe de ce. 

Mă uit la atâta abandon și la atâția umeri ridicați a "ducă-se pe pustii" câtă hămăială moralistă se revarsă în infinitul virtualului. Mă uit și pe marea taciturnă a abandonului alunecă Opinia. Care te îneacă. Te copleșește. Te strivește. Mă strivește. Și mă întreb, în lumea ideală a libertății de opinie cam cum ar fi? Cam cât de liberă este opinia mai dură ca pumnul bețivanului de la parter? Cam ce libertate poate suporta opinia indubitabilă, intransigentă, insurmontabilă a celui care a înțeles marele secret al lumii, al Lor, marea poveste din abisurile pe care sporesc umerii ridicați și abandonul. Mă uit și mă mir cât de logic mi s-ar părea să nu mai facem nimic, să nu crâcnim, să nu gândim, să nu plecăm, să nu ne întoarcem fără să consultăm Opinia. Cât de firesc mi s-ar părea să ne rugăm, fiecare pe cont propriu: O, tu, mare Opinian, o, spune-mi tu binele, spune-mi tu sensul, spune-mi tu cum și de ce să mă bucur, cum și de ce să plâng, cum și de ce să cred, și mai ales când! O, tu, care știi totul despre orice, o, tu, mare Cert, mântuiește-mă de îndoieli, miluește-mă cu siguranța ta!

În fine, mă uit cum ne strecurăm pe câte o alee tăiată către ușa de la intrare, ușa care ne eliberează din strânsoarea gărduțului de sârmă verde, care ar fi trebuit să se piardă în hotarul țepos din hibiscus syriacus. O luptă aiurea între ghimpii de la Mama Natură și sârmele verzi ale Locatarului, da, un soi inevitabil de Scylla și Caribda de cartier. 

Și eu sunt căzută în mine și nu simt nevoia să mișc, să dau vreun semn de viață vizibilă. Mă ascund și uneori (dar nu foarte des) mă simt vinovată, dar nici n-aș ști cum să repar această greșeală. În vara lui 2020 am existat mai mult ca oricând în mine.