Căsuța lor din Blaj avea aerul unui kibbuț. Doar în aminitirile lor tandru construite, străbuncii erau grofi, aveau doar tacâmuri de argint și menajere crescute de călugărițele Ursuline. În realitate, casa lor găzduia toate nimicurile posibile, ca un decor de teatru gata să se prăbușească. E umitor câte lucruri pot coabita pașnic în casele oamenilor: volume broșate și bibelouri înspăimântător de urâte, poze vechi cu margini dințate lăsate alandala pe un o masă instabilă, o umbrelă japoneză parcată lângă piciorul unui divan acoperit cu o cergă, flori uscate prinse cu scotch  pe oglindă de pe hol, de parcă vreun Cattelan provincial ar fi gândit un manifest artistic, un telefon inert ca un cadavru pe un secretaiere Biedermaier, două covoare făcute sul, câteva geamantane în stări diferite de descompunere, un magnetofon îmbuibat cu praf și multe, multe alte lucruri compuneau o lume insațiabilă, flămândă după acareturi fără rost și asocieri țicnite între ele. O lume în afară lumii. 

Din afară, casa surorilor trecea ca una dintre multe altele, așezate cuminți de-o parte și de alta a străzii care urca spre cimitirul vechi plini de  buruieni cu ambiții de arbuști și de căței metiși ghiftuiți cu colivă și sarmale de post. Pentru localnici, casa avea însă exotismul ei, datorat mai ales nucului și poveștii stranii din jurul lui. Copacul era una dintre marile enigme ale satului și pe bună dreptate. Trecuseră 15 ani de la duminica în care  fusese lovit din senin de un trăsnet Chiar din senin pentru că nu plouase deloc, iar cerul era limpede ca un ochi. Au ieșit atunci vecinii de pe toată strada, ba chiar și marii rivali ai comunitațiii, toată familia Crohn și  armata lor de copii mucioși și prostcrescuți, doamna învățătoare Nicolau în cârje, deși nu o mai văzuse nimeni de peste 2 ani, fiică'sa Matilda cu capul plin de bigudiuri și gemenii agățați de ea ca lianele - Johann și Strauss, botezați profetic pentru a face muzică la Viena, dar care peste doar 6 ani vor avea spatele ciuruit de gloanțe în fuga lor din raiul lui Ceaușescu. Primul născut avea chiar niște Levi Strauss pe el, semn că istoria are un simț al umorului cel puțin tâmpit.

Vreo 40 de suflete s-a adunat ca la un foc de tabăra în jurul trunchiului, la o distanță periculos de mică. Nu se chemaseră între ei, dar curgeau din casele lor spre nuc în timp ce coroana ardea în voie, răspândind miros de iarnă și tihna. Parcă mesmerizati, sătenii rămâneau cu ochii pironiți în sus la limbile de foc hipnotizante. Preț de minute bune, nimeni nu a zis nimic, iar focul și-a văzut liniștit de treaba. Sistematic, disciplinat, corect, cum se făceau toate lucrurile la Blaj. Abia când au început să se desprindă crengi, cineva a strigat. De fapt, ca să fim drepți, nici măcar nu a sunat a strigăt, ci mai degrabă a observație albă: "Arde". Ca și cum ai anunța: "Mâine e duminică".

 Pompierii au stins focul repede, nimeni nu își mai amintește dacă au fost chemați sau au venit ei, de la post, alertați de fum. Lumea a mai rămas  o vreme pe loc, ca într-un ceremonial al tăcerii. Apoi Matilda și gemenii legați între ei cu cordonul capotului mamei s-au desprins cu greu din cerc. Cu ochii încă fixați pe coroana fumegândă, Matilda  s-a îndreptat spre Vera și Ana, cele două surori în curtea cărora era nucul. Le-a strâns mâna, habar n-avea dacă asta e gestul adecvat, dar așa simțise atunci că trebuie să facă. Gestul a stârnit un mimetism inexplicabil printre cei prezenți. Rând pe rând, sătenii se desprindeau din cerc și veneau la ele să la strângă mâna. Probabil așa arătau condoleanțele lor. Ori poate era o formă de preștiință a inexplicabilului care avea să străbată arborele genealogic al familiei. 

(frag. de roman)

Roxana DUMITRACHE scrie dens, cu aglomerări descriptive care te introduc într-un univers ficțional pe cât de veridic pe atât de straniu, cu accent pe aspecte vizuale care te intrigă. Dar acesta nu este decât ambalajul unui epos legat de probleme reale, militant fără ostentație. Debutul recent, cu Papa Nicolau…., indică un traseu pe care proza publicată azi îl reconfirmă, un fragment din viitorul roman. Atentă la detalii, Roxana le aduce în prim-plan pe cele legate de temă, astfel încât povestea se adună cu grație și mai ales în mod convingător. Gestualitatea banală devine ritual social, iar atmosfera abulică a unei comunități neînsemnate amplifică evenimentul epic. Scrisul Roxanei Dumitrache este rafinat, inteligent, creator.

Doina RUȘTI