Dacă aș avea putere decizională, cu siguranță i-aș dezamăgi pe iubitorii programelor de dezvoltare urbană, fiindcă n-am admirat niciodată clădirile și construcțiile "moderne" menite să fure ochiul privitorului/alegătorului. Cel mai important pariu cu viitorul este păstrarea copacilor sănătoși și plantarea altora, acolo unde solul permite.

Regula e simplă:

a) pentru un pom doborât, plantarea a zece exemplare, ocrotite până la maturitate;

b) autorizațiile destinate proiectelor imobiliare ...

Dacă aș avea puterea să schimb ceva la orașul meu, probabil i-aș dezamăgi pe cei care așteaptă o listă de demolări. Nu aș dărâma nimic. Fiecare clădire ascunde povești pe care nu le știm. Pereții au auzit conversații, au văzut oameni îndrăgostindu-se, despărțindu-se, întorcându-se acasă. Nu aș accepta să acopăr toate acestea cu praful unei demolări.

În schimb, aș mai adăuga un fel de extensie – un oraș în interiorul altui oraș, ca o povestire în ramă. L-aș construi undeva în Suceava, însă într- ...

Tema propusă de revista Ficțiunea, referitoare la orașe și, poate, la felul în care ar arăta orașul ideal în care să locuim, mi se pare foarte ofertantă, dar și destul de complexă în același timp. M-am născut, am crescut și am studiat în București și am fost martor la transformarea lui, de la începutul anilor 2000, când eram copil, până în zilele noastre. Mă fascinează lecturile vechi despre București, mai ales cele în care spiritul orașului se simte printre filele cărții și ai impresia că poț ...

Orașul din mintea mea nu este o schiță abstractă, ci un palimpsest de istorii care refuză să fie uitate. Târgu Mureșul în care trăiesc este rezultatul a peste șase secole de evoluție urbană, de la nucleul gotic al "Orașului de Sus" la eleganța sinuoasă a "Orașului de Jos". Dacă aș avea puterea de a decide, viziunea mea ar porni de la premisa că un oraș nu este doar un loc în care locuiești, ci o "operă de artă totală", așa cum a fost conceput Palatul Culturii la începutul secolului XX. Într-un e ...

Străzi înguste, rătăcite prin oraș, gropi în asfaltul proaspăt pus, ciment crăpat.

Copaci cu flori roz pe marginea trotuarului cu borduri abia așezate.

Cerul e mai aproape de pământ. Atinge copacii care sunt mai înalți decât clădirile cu amprentă istorică, și ele uitate de lume, de timp, de spațiu.

Sub podul cu balustradă galbenă ca țeava de gaze un om își îneacă bucuriile în alcool.

Cinci câini patrulează prin fața ghenelor de gunoi prea aproape de muzeu, de parc, de teatru, de centrul or ...

Am plecat într-o plimbare pe Spinarea Câinelui, unde ajungi dinspre strada Mitropoliei și urci, pe la Butoiul de Aur, spre Piața Huet. Treci podul și cobori în Piața Aurarilor, unde deja mirosul de cafea proaspăt râșnită îți deșteaptă simțurile adormite de umbrele și palimpsestele zidurilor medievale. La pas, prin Sibiu, într-un oraș care își depășește limitele tectonic, ce se dezvoltă rizomatic, pe verticală și pe orizontală concomitent, pe străzile care ascund vestigii romane, precum strada Zi ...

Invitat de Ciprian Handru să scriu câteva rânduri despre orașul meu, trebuie să subliniez din start că nu m-am numărat niciodată printre cei care se mândresc cu locul în care s-au născut, iar aceasta nu pentru că nu mi-ar plăcea respectivul loc, ci pentru că nu te poți lăuda cu un simplu accident genetic.

Chiar când scriu, savurând un espresso, aceste rânduri, mă aflu la o conferință științifică la Timișoara, în cadrul căreia am vorbit despre geografia imaginară a lui William Blake, mai precis ...

Așa cum, la 1860, fondarea Pinacotecii ieșene se năștea din încercarea de a scoate tablourile din depozite sau din birourile Academiei Mihăilene și de a le aduce într-un spațiu public de educare (cum pledau Panaiteanu-Bardasare și Năstăseanu), astăzi Iașiul are nevoie de un demers simetric- lucrările expuse pe holurile Facultății de Arte sau ale Universității ,,Alexandru Ioan Cuza" reflectă pulsul prezentului, însă valorificate sufocant, suferind o izolare instituțională. Ele nu ajung să dialogh ...

O vară adevărată nu începe atunci când părăsim un oraș, ea începe în momentul în care timpul își pierde brusc utilitatea, devenind o materie inertă și greu de suportat. Romanul Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, confiscă tocmai acest teritoriu al stagnării, sabotând metodic tot ce am învățat să asociem cu ideea de vacanță sau evadare. În loc să deschidă lumea spre orizonturi noi, autoarea o strânge până la dimensiunile unei curți din nordul Franței, transformând un simplu ...

M-am născut la mare și întreaga copilărie mi-a părut, încă de la început, intim legată de freamătul valurilor sale, de aroma exotică pe care o aducea, de undeva de departe o chemare ascunsă spre locuri ce așteptau să fie descoperite. Nu-mi amintesc să fi fost vreo zi în care albastrul întins, parcă, la infinit, să se fi ferit, tulburător și tandru, din calea privirilor mele lacome de nesfârșit. Îl căutam, urcând pe străduțele răsucite, abrupte, de pe cele mai înalte coline aflate între zidurile ...

Mi-am pregătit întreg cadrul necesar ca să mă simt confortabil scriind. Aburul ceaiului îmi aburește ochelarii, iar lumina ecranului îmi face ochii să usture puțin. Nu sunt pregătită să mă confrunt (iar) cu un sentiment pentru care mă disprețuiesc aproape zilnic: nostalgia. Simt o greutate în piept de fiecare dată când rememorez o amintire în care am fost câtuși de puțin fericită. Chiar și cele în care am fost nefericită au fost îndulcite de trecerea anilor. Mă păcălesc singură, dar, din când în ...

Când spun vacanță mă gândesc inevitabil la vară, iar verile ultimilor ani au fost suficient de fierbinți încât să facă necesar apelul la artileria grea: două cuburi de gheață în fiecare pahar de limonadă și încă vreo trei lăsate să alunece pe piele, ca să-mi dea măcar iluzia că sângele nu o să-nceapă să-mi fiarbă prin vene. Au fost zile întregi în care nu s-a mișcat nimic în afară de aerul care tremura la orizont, amenințând să crape și să dezvăluie ochilor înroșiți de zăpușeală o altă dimensiun ...

Am călătorit mult în Europa, dar de prea puține ori a fost vorba de vacanțe propriu-zise. Setea de a descoperi lumea am avut-o de mic, banii și ocaziile nu. Călătoriile mele sunt, în cele mai multe cazuri, făcute în scop profesional sau academic, pentru a fi decontate de o insituție și a-mi permite plecarea. Vizitele în alte orașe, în copilărie, au fost rare și făcute cu rata, încărcați de traiste de rafie și mâncare de acasă: la București, la Govora, la Călimănești. Apoi, la liceu, am mers ceva ...

Mazabuka, una dintre localitățile din sudul Zambiei adăpostea o familie de suricate. Erau atât de speciale că toți veneau să le vadă. Anul trecut venise o familie de lei din Tanzania, luna trecută, au fost vizitate de o familie de antilope bătrâne. Erau speciale tocmai pentru că nu prea vezi suricate în Zambia. Se pregăteau de anotimpul ploios, era sfârșit de octombrie. În fiecare an, la începerea ploii, avea loc o serbare de primire a păsărilor călătoare. Aici berzele dansau, mai mereu era un c ...

O fereastră cu o perdea, neapărat galbenă. Un covor, neapărat cu model negru pe fond roșu. Lumina după-amiezii, puternică, reflectându-se în șifonierul de culoarea mierii, jucându-se cu firele de praf. Cerul, neapărat imens, fără pată. Masa de lângă calorifer, acoperită cu o țesătură în aceleași tonuri cu ale cuverturii de pe pat. Printre toate acestea, povești cu domnițe și cavaleri, lumi nesfârșite, zgomote de bătălie, intrigi de palat, iubiri mai mult sau mai puțin ascunse, istorii de mult tr ...

Există locuri care îți oferă fotografii frumoase și locuri care îți oferă povești. Umbria face parte din cea de-a doua categorie. Poate de aceea a atras, de-a lungul timpului, scriitori, artiști și călători aflați în căutarea unei Italii mai puțin spectaculoase la prima vedere, dar infinit mai profunde.

În 1905, Luigi Pirandello petrecea câteva săptămâni la Chianciano Terme pentru cure balneare. Experiența avea să inspire două dintre nuvelele sale, "Acqua amara" și "Pallino e Mimì", în care atm ...

Iau un Bolt de la Universitate și ajung la Romexpo. Alunec pe alei, în jurul complexului, până găsesc pavilionul. Este o zi călduroasă și mă bucur de fiecare rază de soare. La intrare, un tânăr împarte broșuri despre o expoziție de artă contemporană. Îmi pun în minte să merg și acolo după târg. Este deja a treia zi de Bookfest și nu am reușit să ajung, deși urmărisem programul zilelor și eram foarte curioasă să răsfoiesc cărțile nou-apărute.

O mulțime de oameni roiesc în stânga și în dreapta, u ...

Am călătorit destul de mult de-a lungul celor aproximativ 5 ani de doctorat în care am citit și am scris despre unul dintre cele mai interesante episoade din literatura de călătorie românească: anii 1948-1965. Nu m-am gândit vreodată să scriu vreo "impresie de călătorie" la întoarcere, nici măcar când am avut ocazia să locuiesc pentru un timp îndelungat în orașe europene sau americane, înainte de începerea studiilor doctorale: Park City (Utah), unde am lucrat trei veri cu programul Work & Travel ...

Cred că trebuie să recunoaștem că, pe piața din România, cărțile au nevoie de marketing. Întrebarea nu este dacă mai au târgurile un rol (uitați-vă doar la târgurile din afara țării, de la Leipzig, Frankfurt, Paris sau Londra, mustesc de cărți și oameni), ci cum aducem, pe cât posibil, târgul de carte din țara noastră la un nivel cât mai apropiat lor. Poate că sună ușor ambițios, dar ce s-a realizat vreodată fără ambiție sau viziune? Dacă din start ne punem limite, lupta e deja pierdută.

Așad ...

Tanti Ana era o femeie elegantă, vorbea frumos, rotunjind cuvintele, cu vocea aceea stranie, cu inflexiuni de fierăstrău lustruit, și-mi zâmbea întotdeauna, îmblânzind doar pentru mine, mi se părea, trăsăturile ușor masculine și aspre de fumătoare înrăită (femeia chiar nu fuma, dar semăna cumva cu o fostă educatoare, doamna Geta, celebră pentru pasiunea cu care inhala iarba dracului!).

Fusese asistentă medicală, avea un fiu foarte deștept ce făcuse Politehnica și apoi plecase în Suedia, să lu ...

Există în istoria ideilor o barieră care a așezat omul în centrul scenei, transformând natura într-o imagine decorativă și o periferie menită doar să ne oglindească sau să ne servească. Ne-am obișnuit atât de mult cu această singurătate a speciei încât am ajuns să ne percepem propria identitate ca pe o fortăreață, natura fiind un simplu refugiu de weekend, un spațiu în care intrăm și din care ieșim fără ca structura noastră intimă să fie în vreun fel clintită. Cu toate acestea, cinematografia lu ...

Ritualul cinematografic și labirintul teluric în sublimul transcendental din The Mourning Forest (殯の森, Mogari no mori), de Naomi Kawase, 2007

*

Lucrarea lui Naomi Kawase, intitulată Mogari no mori (The Mourning Forest), din 2007 epatează precum un eseu vizual ce instrumentalizează vidul întru suflet în rețeaua de mecanisme de acceptare (și contopire!), prin evantaiul simbolic liminal. Laconismul dialogului denunță o sobrietate intimă, un cufăr al simplităților ontologice, iar ...

Se apropia de grădina dintre blocuri, ca în fiecare an. Un ritual intim de întâmpinare a florilor. Le privea tulpinile si frunzele care țâșneau hotărâte din pământ. Urmărea cu privirea cele trei petale care curgeau, leneșe și grațioase, spre pământ. Apoi, în adierea caldă a primăverii, se întreba ce comoară păzesc celelalte trei petale, care se ridicau, fragile și timide, în vârful tulpinii. Își strecura nasul printre ele, dar tot ce găsea era un parfum. O aromă care exista doar o lună pe an, în ...

Fără doar și poate, limbajul are nenumărate posibilități de interpretare, mai ales când îl atribuim florilor. De la semnificații și interpretări pornește scriitoarea americană Vanessa Diffenbaugh când consultă dicționare, compendii și tot felul de studii menite să dezlege misterul din jurul petalei, a frunzelor și a tulpinei, ajungând chiar și la stamină și pistil. O abordare atât de minuțioasă devine realizabilă doar prin intermediul personajului său, Victoria, prin care se naște romanul *Limba ...

Cu două stații înainte de Piața Delfinului, s-au urcat cu sufletul la gură, mai să fie prinse între uși, două târgovețe zdravene și măslinii, trezite devreme. "Staaai, dom’ șofer! Ține bine, fată!" strigă cea în vârstă, împingând-o în sus, pe scară, pe cea tinerică și ridicând într-un hei-rup un coș de răchită, plin de verdeață. Își făcură loc în față, trăgând după ele și două papornițe albastre, cu înscris de Metro pe mânerele lungi, până când găsiră scaune libere și se așezară oftând. Lângă e ...

Vegetalul reprezintă în proza scriitoarei Doina Ruști un agent al imaginației care activează resorturile mecanismelor epice și pregătește atmosfera narativă pentru infiltrațiile magicului în miezul poveștii, mai precis în sâmburele de realism, îmbinare ce redă operelor sale o aură de stranietate și autenticitate. Realitatea senzorială devine transpusă în cromatica plantelor ce alcătuiesc un univers de mătase vegetală, se amestecă cu pasta epică, densă, a acțiunii și potențează misterul din spate ...

La șase ani, când m-am mutat într-un alt apartament, aveam munți in spatele blocului, și foarte mulți câini de care nu ne apropiam, pentru că ne era destul de clar tuturor că ăla e locul lor.

Când ieșeam afară înainte de masa de prânz, ne jucam de-a Power Rangers și n-avea nimeni nimic împotrivă să alegi să fii aia albastră, chiar dacă erai băiat, sau chiar aia roz, pentru că era mai tare decât băieții, punea muzică, era impulsivă și cool și cea mai bătăioasă dintre toți și n-aveai de ales ...

Dintotdeauna m-a fascinat macul. Dar nu oricare, ci acela roșu-aprins, firav, sălbatic, ce crește singur, liber sub razele calde ale soarelui, demn, fără să-i pese de nimic. El nu miroase, n-are nevoie, e perfect așa. Nu are nevoie să îl adulmeci ca să-ți capteze atenția. Iți activează fiecare celulă doar prin simplitatea sa. În plină explozie de vegetație, ce umple fiecare spațiu cu nuanțe variate de verde smarald, apar treptat, iar pe alocuri chiar acaparează câmpiile, aceste flori, care în ci ...

Să fi tot fost pe undeva prin clasa a VI-a când mama mi-a pus în brațe cele trei volume din La Medeleni, pe care le-am devorat cu foamea copilului singur la părinți ce tânjește după vacanțe petrecute în compania altor copii. Țin minte poezia paginilor lui Teodoreanu, amestecul acela de arșiță, miros de caise coapte și praf de drum care încadra năzbâtiile copiilor Deleanu sub soarele de vară al Moldovei. Și parcă îmi amintesc vag și gustul amar al finalului, când moșia se vinde și odată cu ea s ...

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti… în fine, cunoaștem cu toții formulele. Pe scurt, am fost eu. O dată, că nu am cum să fiu de două ori. Cine sunt eu? Ei, eu nu pot fi decât eu, fiindcă nu am cum să fiu tu. Cum mă cheamă? Aș putea să spun că mă cheamă Nimeni, s-a mai întâmplat, și a ieșit așa o încurcătură… Desigur că știu povestea aceea, am fost acolo, așa cum sunt aici acum. Odată ca niciodată. Povești… Poveste… Ce e de aflat despre mine? Să vedem…da! Știu ce pot să spun ...

Pe un covor din petale uscate, printre tulpini scofâlcite, se scriu povești din amintiri. Florile au murit în glastre. Frumusețea și parfumul s-au stins. E soarta lor. Retezate din pământ, adunate în buchete, apoi răspândite prin casă. Bucură, farmecă și se duc. Dar poveștile florilor unde sunt? Dispar în van? Am încercat să le privesc cu ochii unui legist. Și, într-un mod ciudat, moartea florilor m-a dus spre unele fragmente citite în trecut. Un semn că poate toate poveștile scrise vreodată se ...

(Henrico, in memoriam)

Lui Romuald nu îi plăceau perdelele. Nu îi plăcea că acoperă fereastra. Altminteri, îi plăcea când se înfășura în ele și parcă își făcea din perdea o rochie de mireasă. Se învârtea odată cu perdeaua până când se înfășura cu totul în ea, capul, apoi respirația mai grea prin plasa perdelei, asta iarăși nu îi plăcea. Dantelăria aia ieftină a perdelei, i se spunea că e făcută din plastic, se suprapunea luminii de afară, da, afară e rău, mai ales printre blocurile astea de ...

"Vineri 13" era un film pe care îl văzuse în tânăra ei adolescență, într-o perioadă care acum părea din altă viață, dinainte să aibă vârsta legală să vadă asemenea filme sau măcar să-și facă buletin. Se uitase pe ascuns și se speriase atât de tare încât frica îi rămăsese undeva adânc, lipită de suflet.

De atunci, fiecare zi de 13 care se nimerea într-o vineri îi strângea pielea până când carnea o durea. Pășea cu grijă și se uita peste umăr. Iar seara, după ce își făcea baie, se băga în pat și s ...

În zori, după ce ultimii mușterii părăsiră crâșma fără niciun ban în buzunar, cârciumăreasa Florica deschise fereastra și deloc mare nu-i fu mirarea văzând că plouă cu flori. Nicio clipă nu-i trecu prin gând că cineva s-ar fi putut urca pe acoperișul casei sale anume spre a se distra aruncând de-acolo flori furate de prin grădini și curți adormite. La o adică, urmarea unei asemenea toane n-ar fi fost un lucru tocmai nefiresc. Se știa bine că oamenii din ținutul acela sunt senini și glumeți, dorn ...

Aprilie castaniu, pe alocuri vioriu în mijlocul unui oraș la fel de aglomerat precum îl cunoșteam din prima zi.... Pașii mei se îndreptau grăbiți către magazinul din colț, fără, însă, să privesc înainte sau înapoi. Eram izolat în propria minte în care pe de o parte mă atacau gândurile aristotelice (de ce mă sugruma cu propriile sale teorii Aristotel?), iar pe de altă parte domnul Xenopol nu mai avea răbdare să aștepte până ce i-aș fi urmat ipotezele istoriei românilor. Nu, nu se poate ca fanario ...

Timpul trece și se apropie, ușor dar sigur, o bornă care se încăpățânează să-mi demonstreze că tinerețea veșnică e doar o închipuire. Poate că realitatea e neiertătoare, dar determinarea mea este, la rândul ei, imposibil de combătut.

Așa că mi-am croit un plan care să învingă orice încercare de năruire a viselor. Îmi fac un bagaj — deși e impropriu spus 'bagaj', fiindcă nu vreau să car nicio greutate. Iau cu mine doar un parfum cu note subtile de iasomie și flori de portocal, o rochie bogată di ...

Și iarăși să se știe, că la venirea primăverii, mă apucă o dambla veche și nevindecată, în care mă socot poet ienicer, șair cu faimă mare. Fără să mă întrebe cineva, îmi dau poruncă singur, să ies înaintea ortei și să slobod versuri de gaziu, de să se cutremure dușmanul. Îmbrăcat cu șalvari largi și cămașă subțire de bumbac, pe piept, mă rad cu briciul și las șapte fire, împletite cu ață aurită, semn că sărăcia nu-i chiar completă. La mijloc, spânzurat, ochiul albastru, nazar boncuğu, să mă aper ...

Pantofii pe care îi visez la primăvară... Primăvară... Să tot visezi la primăvară... Acum e iarnă, cod roșu de viscol, mașini înzăpezite, trafic blocat și altele similare. Pantofi... Nu mi-am dorit niciodată o pereche anume de pantofi. Dar am un personaj special care... Cum să vă zic?... Care, dacă și-ar dori o pereche de pantofi, ar fi o provocare să-i cumpere. Nu că ar fi ceva rar, să mă înțelegeți. Să presupunem că s-ar găsi la mall și că nu disponibilitatea lor ar fi prima dificultate.

Atun ...

Pantofii Mica, așa i-am botezat eu, că nu-mi mai amintesc numele firmei, aveau mici străluciri de mică (mineralele care mă fascinau) și erau mai scumpi decât celebrii pantofi Guban. Erau din RDG (Germania din blocul comunist) și au apărut într-o vreme în care eleganța era rară și scumpă. Nu existau prea mulți pantofi frumoși în vitrine. Ce era bun costa mult, iar oamenii nu-și permiteau. Eu umblam în teniși chinezești albi când îi cumpăram, gri după câteva săptămâni, cu care jucam fotbal în curt ...

Totul a început cu Legendele Olimpului.

Îmi amintesc și acum serile de primăvară când, pierdută în paginile lui Alexandru Mitru, visam la sandalele lui Hermes. Mi le zugrăveam în minte aurii, din piele moale și caldă din care se isprăveau curele subțiri ce se înfășurau singure de gleznă, cu mici aripioare la călcâie ce aveau puterea să te poarte între lumi.

Mi le doream atât de mult încât noaptea visam că le primesc în dar de la însuși Hermes. Mă trezeam cu senzația că le-am avut în picioa ...

Luna lui Marte nu vine; se infiltrează. Intră în an ca o fisură fină în tencuiala unei case vechi — nu o vezi, dar o simți în felul în care pereții încep să respire altfel. Lumina e aceeași, dar parcă mai caldă, prea caldă pentru perioada asta. Oamenii merg la muncă exact ca ieri, dar cu pași care nu mai ating pământul în același unghi. Nimeni nu știe că a pășit deja într-un coridor rapid al istoriei, într-un spațiu în care realitatea se poate schimba în orice moment, fără avertisment.

Pentru m ...

Primăvara e pentru mine un pahar cu vin alb, plin de parfumul unei povești de Zafon. Un vin care-mi permite să visez. Dar o poveste bună, foarte-foarte bună îți oferă mai mult. Îți permite să călătorești, de pildă. Ba chiar să zbori! Și pentru asta am ceva mai bun decât un pahar cu vin. Am niște pantofi albi, eleganți, cu șireturi mov. Genul de pantofi pe care ți-i imaginezi negri, lungi ca niște bărci, plini de cremă lucioasă, dar care se scutură în ultima clipă de statutul lor de încălțări pen ...

Povestire publicată pe grupul Ficțiunea

Îmi veneau perfect. Îi încălțam pe ascuns, una dintre marile bucurii ale copilăriei și eram sigură că mai frumoși nu există. Nu îi văzusem niciodată în picioarele ei micuțe, și uneori îmi venea greu să cred că erau ai ei. Deschideam cu grijă cutia de carton, îi priveam câteva secunde și le șopteam. Ce mai faceți? Le mângâiam pielea fină cu vârful degetelor, iar ei oftau de bucurie că sunt atinși din nou, tălpile fremătau de nerăbdare. Prima dată i-am ...

Povestire publicată pe grupul Ficțiunea

Intră pe hol ținând într-o mână găleata și-n cealaltă mopul. Nu plecase toată lumea, se mai auzeau oameni tastând.

"Poate termin mai repede azi… s-ajung și prin piață", gândi Elena.

Mai avea câțiva bani împăturiți în portofel. De ajuns pentru niște cartofi și doi cârnați Trandafir, cât să facă o mâncărică aromată.

Din biroul din capăt ieși Ioana cu telefonul la ureche, râzând înfundat. Mergea drept, cu capul sus, de parcă holul era un covor roșu în ...

Povestire publicată pe grupul Ficțiunea

Bujor, feciorul boierului Stratulat, nu semăna cu nimeni din familia lui. Stratulat și Stratuleasa erau oameni așezați, gospodari, buni la suflet, darnici și binevoitori. Vecinii îi îndrăgeau, iar slugile așișderea. Sora lui Bujor, Calistița, nu împlinise decât șaisprezece primăveri, fiind deja curtată de un alai de flăcăi de neam mare, astfel că era limpede pentru toată lumea că boierului îi va fi tare greu să aleagă un ginere vrednic de o copilă atâ ...

Trecutul rămâne o dimensiune temporală fascinantă nu doar pentru noi, ci și pentru personajele noastre din literatura universală. Până și în spațiul intrinsec al ficțiunii regăsim modalități de cristalizare a unui moment, astfel încât să păcălim timpul prezent cu fiorii asociați unui eveniment important din trecut. Acest fenomen îl regăsim și în romanul Doamna Bovary de Gustave Flaubert, unde avem multiple scene în care Emma sacralizează momentele de nostalgie în compania propriilor săi panto ...