(Henrico, in memoriam)

Lui Romuald nu îi plăceau perdelele. Nu îi plăcea că acoperă fereastra. Altminteri, îi plăcea când se înfășura în ele și parcă își făcea din perdea o rochie de mireasă. Se învârtea odată cu perdeaua până când se înfășura cu totul în ea, capul, apoi respirația mai grea prin plasa perdelei, asta iarăși nu îi plăcea. Dantelăria aia ieftină a perdelei, i se spunea că e făcută din plastic, se suprapunea luminii de afară, da, afară e rău, mai ales printre blocurile astea de cartier mărginaș, dar lumina era bună. Îi zicea într-un fel că de afară nu vine numai răul. Îi plăcea să stea la fereastra apartamentului de la parter, așezat pe scaun, să privească grădina îngustă din fața blocului. Și liliacul, care era acolo afară, înflorea în mai, dura câteva zile de la înflorire până când se găseau golani care să îl rupă, dimineața nu mai avea flori și mama lui Romuald avea din nou tristețea aia a pierderii și tristețea că lumea asta din afară este rea, oricâtă lumină ar ajunge prin fereastră. Împotriva lumii, se gândea Romulad, trăgea ea mereu perdelele și dacă era geamul deschis, ca și cum s-ar fi tras de la lumina aia de afară, perdeaua sau rochia de mireasă a lui Romuald începea să danseze. Și dacă tristețea mamei după liliac, câteodată venea acasă cu alea câteva flori rămase pe jos după devastare, apărea în mai, până atunci era lumina și era șansa ca liliacul să nu mai fie rupt și anul ăsta, de altfel, Romuald uita de la un an la altul că va veni și tristețea din mai. Dacă ar fi fost mai mare, poate ar fi priceput că există o ciclicitate a tristeții, că oamenii nu încetează să fie triști din aceleași motive, unele cunoscute pe toate părțile, ani și ani de-a rândul, dar pentru ei mereu proaspete. Moartea bunicii într-o lună aprilie când el avea unșpe ani nu îl întristase, doar că iarăși se întâlnea cu perdeaua, cu meschinăria ei de a ascunde ce merită să fie văzut. Pentru că Romuald ar fi vrut să vadă fața bunicii lui moarte acoperită de un voal asemănător perdelelor din plastic, nu o văzuse niciodată ieșind din casa ei interbelică din Cotroceni, acum ieșise și prin perdea i se întrezăreau trăsăturile rigide și elegante ale feței, de femeie născută în Imperiul Austro-Ungar, asta a aflat mult mai târziu, că într-o lună aprilie din 1848, Imperiul devenea stat modern, își trăsese la o parte perdelele groase de palat medieval pentru lumina unor oameni stinși de secole ca șerbi sau sclavi sau servitori ai aristocraților. "Arată așa bine," auzea vorba asta la înmormântarea la care pe mulți nu îi știa, "arăta bine" și Romuald încerca să se convingă că este așa privind florile puse pe pieptul bunicii, lalele roșii, îi plăceau lalelele, le presa mereu în cărțile cu caractere gotice din care nu înțelegea nimic, destul de austro-ungare, și-ar fi spus, și petalele murdăreau paginile cărților până când se uscau de tot și deveneau ca niște aripi transparente de fluture, se uita deseori cum lumina trece prin petale. Și lăsau în carte un miros pe care nu știa clar de unde să îl ia, un miros ca de pământ proaspăt, mirosul pământului de după ploile de primăvară, ploi din alea nesfârșite, după care vedea în aceleași petec de grădină din fața blocului cum începuseseră să crească alea câteva plante și frunzele liliacului. Sau mirosea a pământul săpat pentru groapa bunicii. Este umed pământul în aprilie, vedea mormanul de pământ de lângă groapă. Umed și groapa săpată taie nemilos rădăcinile plantelor care abia se străduiseră să crească, uite că le-am deranjat cu moartea noastră austro-ungară. Nu suferise la înmormântarea asta, chiar încercase să râdă când se apucaseră toți să spună "Tatăl nostru." La altele suferise. Vreo două dintre ele petrecute tot în aprilie, tot cu lalele și tot cu perdelele ale meschine puse peste fețe care acum îi erau dragi, nu știa dacă arată sau nu bine. Și cu lumina aia care se întindea mare peste tristețea lui, aproape ca și cum și-ar fi râs de tristețe, de întunericul din groapă, de neputința de a opri creșterea plantelor și liliacului. Față de lumina asta, flăcările lumânărilor de Paște îi spuneau lui Romuald foarte puțin. La fel de puțin și învierea care ar trebui așteptată, ca și cum nu ai trage perdelele, ai rămâne într-un colț întunecat al camerei, acolo unde sunt icoane și o candelă, asta văzuse Romuald la cealaltă bunică, nu le-ai trage la o parte și nu ai vedea învierea aia mare și luminoasă din fiecare an, din fiecare aprilie, înviere neanunțată de niciun înger, petrecută poate pe întuneric și peste întunericul gropilor noastre, pe ascuns, ca hoții de liliac și semănătorii de tristețe.