Calendarul literaturii are numeroase "sărbători" de celebrat în cursul lunii aprilie. A doua lună de primăvară i-a inspirat pe mulți scriitori, poeți îndeosebi, de la noi (dacă ne gândim doar la Emil Botta, rapsodul Întunecatului April) sau de pe alte meleaguri (T.S.Eliot în Tărâmul pustiu l-a numit pe April nu întunecat, ci crud la superlativ, "the cruelest month", malaxor de amintiri și de dorințe, recunoscându-i nu doar rafinamentul în materie de cruzime, ci și ambiguitatea irezistibilă).

Și crud, și întunecat ni-l înfățișează Ismail Kadare în una dintre cele mai tulburătoare proze ale sale. E vorba – ați ghicit! – de Aprilie spulberat, nuvela sau mai degrabă (micro)romanul tradus la noi pe la sfârșitul anilor ’70. Personajul principal din acest roman, Gjorgu Berisha, muntean dintr-o comunitate din Nordul Albaniei, guvernată după legi străvechi, de multe ori absurde, e forțat să ucidă pentru a împlini răzbunarea sângelui (gjakmarrje, obicei albanez asemănător vendettei). După cele treizeci de zile de răgaz rânduite de kanun, tânărul devine următoarea țintă în acest malaxor al răfuielii fără sfârșit (și fără noimă) între familii vrăjmașe pe viață și pe moarte. Lucrul cel mai bun și cel mai crud care i se întâmplă în decursul răgazului de treizeci de zile, mai exact de la 15 martie la 15 aprilie, este acela că se îndrăgostește. O iubire împărtășită, dar fără sorți de împlinire, spulberată înainte de vreme, de o intensitate sumbră, dincolo de emoție și aproape dincolo de omenesc. Proiectată pe fundalul peisajului sălbatic din platoul muntos Rrafsh din îndepărtatul Nord, povestea de iubire se țese din frânturi de imagini, la granița dintre lumi, printre tăceri și valuri de ceață. La fel ca Sadoveanu, cel din Creanga de aur, Kadare știe să topească laolaltă, în cele mai tulburătoare pagini din Aprilie spulberat intensități insuportabile, întrebări fără răspuns și remușcări fără leac ("De ce e nevoie ca ființe nevinovate să sufere?" e una dintre aceste întrebări care răzbate, obsedant, din fiecare rând). Și la fel răzbate, la răstimpuri, tensiunea clipelor fatale. Iată o mostră edificatoare: "Și în trăsura-fluture-sicriu sclipise privirea femeii cu păr castaniu ce-l învăluise pe Gjorgu în dulceața ei cutremurătoare fără seamăn pe lume. Privise și fusese privit de multe femei până atunci, cu ochi senzuali, sfioși, îmbătători, jucăuși alinători șireți, plini de orgoliu, dar ochi ca ai ei nu mai întâlnise. Erau departe și aproape în același timp, enigmatici și limpezi, străini și triști. În privirea aceea, alături de patima neomenească, era ceva de uragan, ceva ce te zvârlea în zare, dincolo de nori, dincolo de viață, de unde puteai vedea în liniște."

Crud, întunecat, neînduplecat, Aprilie spulberă, nimicește, readuce la viață patimi și dureri, nepărând dispus să le dea vreodată pace scriitorilor….