M-am trezit devreme pentru că urma o zi complicată. Era una dintre acele zile în care timpul pare că se comprimă sau se transformă într-o arătare obraznică care îți joacă feste și te împiedică cu orice preț să îți atingi obiectivele. M-am dat jos din pat cu oarece regret și m-am grăbit să-mi fac o cafea, sperând să reușesc astfel să îmi adun gândurile și să mă mobilizez. Îmi cumpărasem recent de pe un site de cumpărături online niște cafea boabe proaspăt prăjită, care promitea o experiență ușor acidulată, dulceagă, cu aromă fructată, catifelată, cu nuanțe subtile de iasomie și miere și eram nerăbdătoare să o gust, sperând să fie măcar jumătate din experiența ce-mi fusese promisă.

Iubesc cafeaua, în special cafeaua prăjită mediu și recent, care nu ucide prin prăjirea nesăbuită aromele naturale ale boabelor de cafea. Mi-am măcinat doza pentru un espresso dublu, mi-am căutat o ceașcă, dar nu am găsit niciuna. Obișnuiesc să plec cu ceașca de cafea dimineața și să o uit pe un birou sau o masă la care mă așez să lucrez, golindu-mi astfel sertarele și vulnerabilizând orice intenție de a dispune de un set de cești cochet pentru musafiri. Am găsit în schimb un borcănel micuț, rămas de la un iaurt pe care-l golisem recent, așa ca l-am pus sub espressor și am apăsat butonul pentru espresso. În timp ce aparatul mesteca cu fălcile lui apa fierbinte Și cafeaua mea abia măcinată, În borcănel începea ușor să curgă lichidul maroniu, care chiar dădea impresia de o catifea fină, iar în cameră se așternea treptat o aromă de căpșuni și miere. Deja mă simțeam mai bine și mi-am aruncat ochii pe fereastră, privind cu o doză de optimism, reținută, e drept, capriciile unei zile de debut de aprilie, când primăvara încearcă să se instaleze, alungând demonii înghețului.

Afară soarele, care izbutise sa apară timid la răsărit, acum fusese complet înghițit de o pătură groasă de nori gri iar vântul nu contenea să bată, agitând buchetul meu de ghiocei galbeni pe care-i primisem de la o prietenă și pe care îi plantasem într-o jardinieră de la fereastră. Deodată aud un zgomot metalic puternic și scurt, apoi prin dreptul geamului văd o siluetă ce pare că plutește mai degrabă decât să meargă. Mă încearcă sentimente contradictorii: curiozitate, teamă, uimire și mă gândesc dacă nu cumva este întruchiparea demonilor despre care bunica îmi povestea în copilărie.

Pe vremea aceea, spunea ea, demonii se plimbau prin curțile oamenilor, erau văzuți ca niște căciuli ce umblau în căutarea unor suflete vulnerabile expuse în afara protecției pe care casele le-o ofereau și care, în urma întâlnirii cu ei, erau desfigurați, transformați în niște creaturi ciudate sau în niște oameni incapabili să mai înțeleagă ceva, să mai vorbească coerent.

Aceste creaturi tulburau viețile simple ale oamenilor din satele din sud, apărând pe neașteptate și scoțând sunete insuportabile, cu precădere in zilele reci și întunecate de iarnă.

Însă arătarea din fața mea plutea impasibilă, fără să cerceteze în stânga, în dreapta. Părea că știa bine terenul și nu scotea niciun sunet. Numai câinii sătenilor erau agitați și urlau fără oprire în timp ce eu o urmăream parcă hipnotizată, iar fiori reci îmi coborau în corp, până în picioare. Îmi veniseră în minte toate poveștile cu demoni ale bunicii și mă gândeam dacă nu cumva ar trebui să alertez pe cineva, înainte ca arătarea să rănească pe cineva. Mă gândeam că poate se îndreaptă către vreun suflet ce se chinuie să treacă dincolo sau poate chiar voi vedea cum va “poci" pe cineva, așa cum zicea bunica. Dar, inexplicabil nu mi se părea periculoasă, chiar dacă in urma ei se instala o ploaie măruntă și un vânt puternic care plimba firicele de praf În aer, formând mici vârtejuri ce îi accentuau aerul misterios. Părea că m-am transportat deodată într-un roman, poate chiar jurnalul de pe marginea patului, pe care l-am început aseară. Numai că nimic din ceea ce eu vedeam, nu se regăsea în cartea mea. Începusem să citesc Evadarea tăcută a Lenei Constante care explora suferința și singurătatea în detenție a unei femei în perioada comunistă, închisă într-o celulă în care totul îi era interzis și străin - sau poate era fantoma acelor timpuri la fel de gri ca umbra din fața mea.

Fantoma mea trecea acum prin ziduri și continua să se deplaseze cu o aroganță și o indiferență care aproape mă iritau. Nu-și mișcase nimic, nu privise în jur, nu o deranjaseră urletele disperate ale câinilor, nici eu, privind-o de la fereastră. Continua să plutească și mă intriga. Nici nu se grăbea, totul se întâmpla lent, parcă din dorința de a mă ține în loc. Simțeam deodată nevoia să ies, dar corpul meu parcă era paralizat. Nu puteam decât să o privesc, nu puteam să-mi mișc mâinile sau picioarele și asta mă speria puțin. Oare chiar este un demon iar indiscreția mea l-a făcut să-mi facă rău și când mă voi uita în oglindă, voi vedea o umbră a ceea ce am fost, un chip urâțit de întâlnirea mea nesăbuită cu arătarea într-o zi rece de aprilie? Aș fi vrut sa-mi duc mâinile la față, să-mi ating, să-mi cercetez fața, dar nu puteam. Părea că deodată corpul meu nu mai e al meu, nu mai ascultă de mine, ci este coordonat de altcineva sau altceva. Incapacitatea de a mă mișca mă speriase mai rău decât prezența umbrei și deodată atenția mea nu mai era pe umbră ci pe corpul meu, asupra căruia încercam să-mi recâștig controlul. Totul însă era în zadar. Mi-am aruncat din nou ochii către umbră și-am constatat că se oprise și se uita la mine. Fix. Rece. Dar nu puteam vedea nimic altceva decât asta – o umbră. Nu avea ochi roșii de demon sau coarne. Era pur și simplu o siluetă de bărbat, fără trăsături, fără expresie, o siluetă și atât, ce tulburase o zi de aprilie care părea să fie una caldă și liniștită. A rămas câteva secunde așa, întoarsă către mine, parcă voia să-mi spună că m-a văzut, apoi într-un mod curios aroma cafelei a ajuns iar în nările mele. Notele dulci de miere și căpșuni îmi dezghețau ușor simțurile. Sângele ce-mi înghețase în vene, începuse din nou să curgă cald, iar corpul mi se dezmorțea treptat. M-am uitat din nou pe fereastră. Dispăruse, iar pe nisip se vedeau mici urme lăsate de vârtejurile ce brusc se opriseră. Am ieșit afară. Soarele apărea mai puternic, parcă victorios după o luptă crâncenă, din norii care se risipeau rapid, lăsând în urma lor un curcubeu care părea mai frumos, mai colorat si mai luminos decât toate curcubeiele pe care le mai văzusem în viața mea. În aer un miros subtil de liliac si pământ proaspăt răvășit plutea până la mine. Mi-am aruncat ochii la jardiniera cu ghiocei de la fereastră. Și ei fuseseră martorii acestei întâmplări bizare, dar părea că nimic nu se întâmplase. Erau la fel, galbeni, proaspeți, cutremurându-se ușor la micile adieri de vânt care erau aproape insesizabile. Mi-am dus mâinile la față. Nu se întâmplase nimic rău. Câinii nu mai lătrau, nimeni nu țipa - mă așteptasem să iasă cineva plângând și strigând după ajutor, dar nu, arătarea nu făcuse niciun rău. Mi-am aruncat ochii în oglindă. Erau tot eu, aceeași expresie, același păr lung si negru. Am aprins televizorul din dorința de a alunga orice temere că ceva rău se întâmplase în lume. Nimic. Știri despre diplomați ce duc intense negocieri de pace, niște analiști care vorbeau plictisitor despre prețul petrolului, inflație și strategii politice pe care ei bineînțeles că le cunoșteau foarte bine. Sting televizorul și iau o gură de cafea. Aproape se răcise, dar aromele erau încă sesizabile. Îmi arunc din nou ochii către fereastră. Curcubeul începuse să se estompeze, dar era încă atât de frumos!

M-am apropiat de dulapul de haine, care mă aștepta cu ușile deschise, și am luat un tricou alb, cu fluturi gri pe spate și niște pantaloni lejeri de bumbac. I-am accesorizat cu o curea maro, mi-am luat niște pantofi sport lejeri, cheile mașinii și m-am îndreptat spre ușă, de data asta cu mai puțină apăsare. Venise primăvara în sfârșit. Demonii se risipiseră, iar viața avea să răzbească din nou.

Mă gândesc din nou la cafeaua mea. Oare ea crease totul? Oare visasem? Pornesc motorul în timp ce prin față mi se derula textul pe care-l citisem pe pachetul de cafea: Cafea crescută în soluri roșiatice etiopiene, la altitudini de 1800-1900 de metri, surprinzătoare în espresso. Oferă o experiență senzorială intensă, cu arome de căpșune, mango, miere si iasomie, completate de un gust lung, catifelat. Interesantă descriere.

— Iubito! Ești bine? aud o voce caldă, chiar când mă pregăteam să închid portiera mașinii și-l văd pe el ținând-o cu mâna.

— Totul va fi bine! spun cu o siguranță și un optimism care erau acum imposibil de mascat. Auzi? spun eu în grabă, ai auzit urletele câinilor de dimineață?

— Poftim? spune el nedumerit..

Pornesc radioul mașinii.

… este marți, 1 aprilie și pare că va fi prima zi de primăvară în adevăratul sens al cuvântului din acest an. Astăzi în Craiova vor fi 20 de grade și cerul va fi lipsit de umbre…’

Îmi conectez telefonul la mașină și pun muzică fără să aleg. Las aplicația să decidă pentru mine:

…dau 2 beri goale pentru una plină, cine se combină?, poate am sa fac o rimă…