Laszlo Krasznahorkai, Întoarcerea Acasă a Baronului Wenckheim, trad. Ildikó Gábos-Foarță, Anansi. World fiction, 2021

Întoarcerea Acasă a Baronului Wenckheim este al optulea roman al scriitorului maghiar Laszlo Krasznahorkai, cel mai recent laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Cota lui Krasznahorkai ca scriitor a crescut treptat, fiecare carte publicată confirmându-i valoarea, fiind, în anii recenți, considerat drept una dintre cele mai convingătoare voci epice europene și nu numai.

Ca și în alte scrieri ale sale, Krasznahorkai situează acțiunea într-un orășel de provincie uitat de lume, dominat de primar, cu ajutorul șefului poliției și de o bandă de bikeri cu înclinații fasciste. Întreg orașul este luat pe sus de vestea întoarcerii pe meleagurile natale a baronului Wenckheim, nobilul local. Toată lumea vorbește despre averea sa fabuloasă pe care se pare că are de gând s-o dăruiască urbei natale. De fapt, aproape totul este o farsă: deși cel care se întoarce acasă este într-adevăr baronul Wenckheim, acesta nu numai că nu este bogat, dar a fost trimis înapoi în Ungaria de rudele sale după ce și-a tocat toată averea la jocuri de noroc în Argentina. Pe deasupra, baronul, deși elegant, are o vârstă înaintată și judecata a început să-l lase.

Krasznahorkai ne servește întreaga poveste într-o serie de paragrafe formate dintr-o singură frază, schimbând după nevoie punctul de vedere de la un personaj la altul. A fost, pentru mine, imposibil ca frazarea și desfășurarea subordonatelor, a repetițiilor și alte mărci ale stilului să nu-mi aducă aminte, la modul cel mai pregnant, de proza lui Saramago. Am avut, deci, nu de puține ori, senzația că scriitorul maghiar face, mai puțin convingător, ceea ce portughezului îi reușea cu măiestrie. Sigur, nu e vorba de a-l copia pe Saramago, ci de un fel de a scrie destul de înrudit, printr-o anume aplecare a spiritului – ironia bonomă, susținută de glasul ominprezent al înțelepciunii obștești. E greu de replicat așa ceva și Krasznahorkai ar fi rămas doar un Saramago la un grad ceva mai mic de excelență, dacă nu ar fi existat și celelalte ingredient ale scrisului său: în primul rând, viziunea kafkiană, de care se pare că, nici după o sută de ani, scriitorul central și esteuropean care tratează teme sociale și politice nu are cum să scape (ba, mai mult, lucrurile stau la fel chiar și în cazul elemetelor fantastice) și, în al doilea rând, vena de critică socială moștenită de la marii maeștrii ai secolului XIX, în primul rând de la Gogol. Venind din Gogol și Kafka, farsa social-politică nu poate de greș: toți sunt scandalizați când își dau seama că povestea cu baronul a fost o gogoriță.

Există și alte trame narrative, secundare (de fapt, scriitorul maghiar trece de la un personaj la altul astfel încât bănuim, pentru o vreme, că protagonistul va fi altul decât este până la urmă): avem povestea unui Profesor, un eremit cu înclinații spre filosofie care trage cu arma după fiica sa de nouăsprezece ani și care dispare după ce îl ucide pe unul dintre membrii bandei de bikeri neonaziști. O altă tramă este cea privitoare la un scandal de presă, dar încet-încet înțelegem că personajul principal este nimeni altul decât orașul, comunitatea, ilustrată într-o lumină deloc favorabilă de scriitor. Aici se poate vorbi de implicarea politică a operei, era firesc ca anii prea mulți de domnie ai unui individ precum Viktor Orban, șef peste un regim illiberal cu tușe fasciste clare, să dea naștere unei reacții din partea autorului. Presupun că aici se află, în bună măsură, și o explicație privind alegerea sa drept laureat Nobel. Se pare că, urmărind filiațiile făcute de critici, orașul despre care scriitorul face vorbire (și care sfârșește prost la finalul romanului, în câteva scena la limita absurdului și începutul fantasticului - din nou Kafka!) este Gyula, orașul natal al scriitorului. De asemenea, nu e deloc surprinzător să aflăm, consultând alte surse decât strict textul literar, că interesul autorului pentru literatură și drept a fost stârnit de literatura lui Kafka. Nu am căutat, dar nu m-ar mira deloc dacă Krasznahorkai ar avea, în eventuale interviuri, luări de poziție împotriva politicilor lui Orban. Spre finalul cărții sale pare a se lua la trântă cu întreaga istorie maghiară recentă, care, cum spuneam, nu e tocmai de ovaționat.

Merită citit? Aș spune că da, meandrele narrative ale romanului pot fi interesante, dar trebuie să spun că mă pot gândi, fără mari eforturi, la încă vreo zece scriitori care ar fi meritat Nobelul la fel de mult – de fapt, caractersitica listei scurte este că toți de pe ea sunt perfect nobelizabili, iar alesul din final pare de multe ori rezultatul unui noroc chior sau al cine știe căror toane ale celor care alcătuiesc comitetului Nobel. Mă pot, totuși, gândi la un autor care parcă e mai mult decât un alergător în plutonul fruntaș, am scris despre el o recenzie de curând: Thomas Pynchon - este unul dintre scriitorii care rămân, unul dintre cei mari ai unei întregi epoci, probabil că nu va lua niciodată Nobelul pentru că este un autor reclusiv, contradicție în termini în ziua de azi, când trebuie să dai interviuri, să apari pe net și la TV, cu cât mai mult cu atât mai bine. Dar, în fine: merită citit Krasznohorkai, mai ales de către noi, românii, în această parte de lume. Până la urmă, trebuie să fii un scriitor excelent dacă poți capta o influență realmente copleșitoare cum e cea a gigantului angoasat din Praga.

​