Există o legendă discretă în lumea muzicii: că fiecare voce își are propria primăvară. Nu o primăvară din calendar, ci una care se întâmplă de fiecare dată când aerul devine emoție.

E ceva, ceva care se întâmplă numai în Aprilie. În astfel de momente, scena nu mai este doar un loc, ci un fel de grădină secretă în care se întâlnesc memoria, imaginația și conversația.

Vocea sopranei Ana Cebotari pare să trăiască tocmai în acest spațiu: între disciplină și visare, între partitură și libertate. Uneori vine dinspre operă, alteori dinspre folclor sau dinspre povești muzicale care se nasc chiar în mijlocul concertului, acolo unde publicul devine martorul unei ficțiuni sonore.

Pentru Revista Ficțiunea, Carmen Târnoveanu o descoperă pe Ana Cebotari, pentru a o invita la o conversație nu doar despre muzică, ci și despre imaginație, despre personaje, despre tăceri și despre acele momente rare în care realitatea pare să se lase convinsă de artă să devină, măcar pentru câteva minute, literatură.

*

Carmen Târnoveanu: În romanele lui Italo Calvino, personajele descoperă uneori că lumea este alcătuită din povești care se scriu singure. În muzică, pare că vocile sunt cele care spun aceste povești.

Dacă vocea Anei Cebotari ar fi un personaj de roman, ce fel de personaj ar fi: aventurier, visător sau poate un martor discret al lumii?

Ana Cebotari: Cred că vocea mea ar fi un călător care poartă emoții dintr-un loc în altul și care, uneori, poate lăsa în urmă o stare de liniște sau de vindecare.

Vocea m-a scos din satul în care m-am născut și m-a pus pe un drum de descoperire. Prin ea am explorat lumi diferite, dar în același timp am învățat să mă descopăr pe mine însămi.

Încă din copilărie oamenii mi-au spus că vocea mea ajunge direct la suflet. Mai târziu am înțeles că, prin vibrațiile vocii, pot crea o legătură reală cu cei care mă ascultă.

Prin muzică se poate naște o stare care aduce liniște, bucurie sau eliberare. Iar atunci când simți că trăirea ta ajunge și la ceilalți, înțelegi că vocea poate face mai mult decât să cânte – poate atinge și transforma.

Poate de aceea încerc mereu să aduc pe scenă acea libertate pe care o simțeam în copilărie, când cântam în natură și alergam pe dealuri, fără să știu că vocea mea avea să devină drumul vieții mele.

Carmen Târnoveanu: Și de fapt, cine este Ana Cebotari de pe scenă pentru Ana Cebotari, fetița cu visurile în palmă, omul care ține viața în echilibru prin emoția propriei voci?

Ana Cebotari: Ana Cebotari de pe scenă este, într-un fel, continuarea acelei fetițe cu visurile în palmă.

Cânt de când mă știu și am crescut cu muzica în sânge. La început a fost o bucurie foarte instinctivă de a cânta, fără să mă gândesc unde mă va duce acest drum.

Astăzi sunt soprana, coach vocal și mamă de băieți, dar înainte de toate sunt o femeie care a învățat, în timp, să transforme fragilitatea în forță.

Scena a făcut parte din viața mea în multe forme – de la operă și musical până la muzică corală, folclor sau concerte cu trupă live. Fiecare etapă m-a ajutat să mă descopăr mai bine.

În același timp, vocea a fost pentru mine și refugiu, și revelație. M-a învățat să mă ascult, să-mi înțeleg emoțiile și să-mi găsesc echilibrul.

De aceea cred că artista de pe scenă nu este altcineva decât acea fetiță care a crescut și care, prin voce, a învățat să-și găsească locul în lume.

Carmen Târnoveanu: Există o scenă celebră în romanul "În căutarea timpului pierdut" în care o simplă frază muzicală declanșează un univers întreg de amintiri.

Ți s-a întâmplat vreodată ca o singură notă sau o frază muzicală să deschidă, în interiorul propriei ființe, o poveste neașteptată?

Ana Cebotari: Da, mi s-a întâmplat de multe ori.

De aceea, în ultimii ani, am început să introduc în concertele mele piese care au avut pentru mine un impact emoțional puternic într-un anumit moment al vieții.

Pentru mine muzica păstrează memoria unor trăiri. Există melodii care mă întorc instant într-o anumită etapă a vieții mele, într-un loc sau într-o stare pe care am trăit-o atunci.

Când cânt aceste piese pe scenă, nu interpretez doar niște sunete, ci retrăiesc acea emoție. Iar atunci când emoția este reală, ea se transmite firesc și celor care ascultă.

Cred că publicul simte foarte clar diferența dintre un moment interpretat corect și unul trăit cu adevărat.

Carmen Târnoveanu: În teatru și în literatură, există ideea că scena este o lume paralelă, în care regulile realității se suspendă pentru o vreme.

Când ești pe scenă, simțiți că accesezi un culoar care te conduce într-o ficțiune? Sau dimpotrivă, că acolo, de fapt, acolo pe scenă ești mai reală decât oriunde altundeva?

Ana Cebotari: Au existat, într-adevăr, momente în trecut în care scena era pentru mine aproape ca o lume paralelă.

Eram foarte concentrată pe tehnică și pe ideea de a face lucrurile corect. Uneori aveam senzația că execut tot ceea ce învățasem, aproape ca un mecanism bine antrenat.

Au existat și momente în care simțeam că joc un rol, poate din dorința de a fi pe placul publicului sau de a corespunde unei anumite imagini.

În timp însă am înțeles că adevărata libertate pe scenă apare abia atunci când nu mai încerci să fii altcineva.

Astăzi nu mai simt că intru într-o ficțiune. Dimpotrivă. Pe scenă sunt poate mai aproape ca oricând de cine sunt cu adevărat.

Și paradoxal, tocmai această sinceritate face ca totul să fie mai simplu și mai viu.

Carmen Târnoveanu: Arta lirică presupune o disciplină aproape matematică a respirației și a tehnicii vocale, dar în același timp cere imaginație.

Cum conviețuiesc aceste două forțe aparent opuse: rigoarea și visarea, în viața Anei Cebotari?

Ana Cebotari: Lucrul cu vocea seamănă foarte mult cu sportul de performanță.

Talentul este important, dar fără disciplină și studiu el se poate pierde. Eu am fost un copil talentat care, uneori, se lăsa purtat mai mult de visare.

Abia când am început să îmbrățișez și meseria de pedagog am înțeles cu adevărat cât de importantă este disciplina în studiul vocii.

Tehnica nu limitează libertatea artistului, dimpotrivă – ea o face posibilă. Prin tehnică îți antrenezi corpul să răspundă cu precizie intențiilor tale și emoțiilor pe care vrei să le transmiți.

În același timp, tehnica fără trăire rămâne doar un mecanism.

Din experiența mea, cele două nu se exclud. Dimpotrivă, ele se completează. Rigoarea îți oferă stabilitate, iar imaginația și emoția dau viață muzicii.

Carmen Târnoveanu: Poetul Paul Celan scria că uneori tăcerea spune mai mult decât cuvintele.

Pentru un artist care trăiește prin voce, ce rol are tăcerea? Este un adversar sau un aliat?

Ana Cebotari: Pentru mine tăcerea este, fără îndoială, un aliat.

În muzică există momente în care pauzele spun la fel de mult ca sunetele. Uneori o respirație profundă sau chiar un oftat pot completa o frază muzicală mai bine decât o notă în plus.

Există și acele secunde de tăcere de la finalul unei piese, înainte ca publicul să înceapă să aplaude. Pentru mine acele momente sunt aproape magice, pentru că emoția rămâne suspendată în aer și simți că sala întreagă respiră împreună.

Cred că tăcerea este spațiul din care se naște sunetul. Ea îți oferă timp să te aduni, să asculți și să simți.

Poate de aceea, un artist învață în timp nu doar să cânte, ci și să respecte tăcerea dintre sunete.

Carmen Târnoveanu: În povestirile lui Jorge Luis Borges, memoria poate deveni un labirint.

Când interpretezi o arie veche de secole, simțiți că pășești într-un astfel de labirint al memoriei muzicale? Cum e o astfel de experință, de fapt?

Ana Cebotari: În repertoriul clasic există, într-adevăr, sentimentul că intri într-o memorie muzicală care s-a construit de-a lungul secolelor.

Fiecare epocă își are stilistica și rigoarea ei, iar ca interpret trebuie să înțelegi această tradiție și să o respecți. Personal rezonez foarte mult cu perioada preclasică și clasică, pentru că acolo simt o claritate și o eleganță care mă reprezintă.

În același timp, abordez și alte genuri muzicale. Folclorul, de exemplu, mă leagă foarte profund de rădăcinile mele.

În această zonă îmi permit o libertate mai mare. Păstrez linia melodică și esența tradiției, dar aduc și o amprentă personală în interpretare. Vocea formată în zona lirică dă acestor piese o altă culoare și o altă stare.

Astfel, fiecare interpret găsește propriul drum prin acest labirint al memoriei muzicale.

Carmen Târnoveanu: Într-un roman, cititorul este invizibil; într-un concert, publicul respiră în același timp cu muzica.

Ai vreodată că publicul devine un fel de personaj colectiv al concertului? Știu că astfel de întrebări se formulează constant, însă pe mine nu clișeul m-a atras spre astfel de interogații, ci curiozitatea de a afla cum se desenează această experiență pentru soprana, Ana Cebotari.

Ana Cebotari: Actul artistic este, în esență, un schimb de energie între artist și public.

Pe scenă nu ești niciodată singur. Există o legătură subtilă care se creează între cel care cântă și cei care ascultă, iar uneori simți foarte clar cum sala respiră împreună cu tine.

Dar mai există și un al treilea element foarte important: inspirația. Cred că există un suflu divin care se poate manifesta prin artist atunci când toate lucrurile se aliniază.

Contează foarte mult și cum vine publicul la concert. Dacă oamenii vin cu deschidere, cu admirație și cu gânduri bune, această energie se simte imediat pe scenă.

De aceea spun că publicul devine, într-un fel, un personaj al spectacolului. Prezența lui poate transforma un concert într-o experiență cu totul specială.

Cred că este important ca publicul să simtă și responsabilitatea acestei participări, pentru că, într-un fel, face parte din actul artistic.

Carmen Târnoveanu: Aprilie este o lună instabilă: puțină ploaie, puțin soare, multă promisiune. Și un concert, "Lie, Ciocârlie ".

Deci, se întâmplă în aprilie. Care-i povestea?

Ana Cebotari: Proiectul "Lie Ciocârlie" are o poveste care a început în 2013.

La acel moment studiam și activam mai ales în zona muzicii clasice, iar colaborările mele erau în acel spectru. Cu toate acestea, simțeam nevoia să mă exprim într-un mod mai personal și mai apropiat de ceea ce simțeam cu adevărat.

Așa a apărut acest proiect, ca o formă de întoarcere către rădăcinile mele și către folclorul românesc.

După o pauză destul de lungă, am simțit dorința să revin la acest concept. Am reluat o parte dintre piesele pe care le cântam atunci și am adăugat altele noi, construind un program în care tradiția se întâlnește cu influențe contemporane.

Pe scenă sunt însoțită de patru muzicieni extraordinari – Călin Grigoriu la chitară, Radu Sinaci la violoncel, Cezar Knihinschi la chitară bas și Paul Luculescu la percuție – alături de care am creat aranjamente speciale pentru acest proiect.

Concertul va avea loc pe 3 aprilie, la Sala Dalles, și sper ca publicul să descopere în această muzică nu doar frumusețea folclorului, ci și emoția profundă pe care o poartă.

Carmen Târnoveanu: Literatura creează lumi imaginare, dar muzica pare să creeze emoții reale.

Crezi că muzica este o formă de ficțiune sau, dimpotrivă, cea mai directă formă de adevăr?

Ana Cebotari: Cred că muzica este una dintre cele mai directe forme de adevăr.

Muzica este vibrație, iar vibrația produce transformări reale în interiorul nostru. O melodie ne poate liniști, ne poate ridica moralul, ne poate face să retrăim anumite emoții sau chiar să ne schimbăm starea.

De aceea cred că puterea muzicii este uneori mai mare decât ne dăm seama. Ea ajunge la om fără explicații, fără argumente, direct în zona emoției.

Totul depinde de vibrația și de mesajul pe care muzica îl poartă. În funcție de aceasta, ea poate aduce lumină, bucurie, liniște sau reflecție.

Carmen Târnoveanu: Dacă un scriitor ar decide să transforme viața ta într-un roman muzical, poate în spiritul lui Milan Kundera, unde filosofia și povestea se amestecă subtil…

Care ar fi titlul acelui roman? De ce?

Ana Cebotari: Cred că titlul acelui roman ar fi "Drumul spre propria voce."

Pentru că, privind în urmă, îmi dau seama că întreaga mea viață a fost o căutare. La început a fost dorința de a cânta și de a-mi descoperi instrumentul, de a înțelege tehnica și de a-mi dezvolta vocea.

În timp am înțeles însă că această călătorie nu este doar despre vocea de pe scenă, ci și despre vocea interioară, despre curajul de a te asculta și de a fi autentic.

Cred că drumul fiecărui artist este, în fond, drumul spre propria voce.

*

Foto credit: Radu Nicolae