La jumătatea lunii martie a anului curent, a avut loc la Teatrul Național "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca premiera spectacolului Privește înapoi cu mânie de John Osborne, în regia lui Tudor Lucanu. Ca și în cazul creației scenice de anul trecut, Întâmplări din irealitatea imediată, al cărei scenariu după romanul omonim blecherian este semnat de Tudor Lucanu însuși, Privește înapoi cu mânie constituie o adaptare deosebit de ingenioasă a piesei lui Osborne, confirmând atât coerența, cât și caracterul proteic al viziunii regizorale. Spectacolul abordează rutina conjugală, abuzul emoțional, violența domestică și conflictul dintre generații, redând situațiile de criză dintre Alison (Ioana-Maria Repciuc) și soțul acesteia, Jimmy (Tudor Jula). Prezența în mediul casnic a unor prieteni de familie, și anume Cliff (Ștefan Dogaru), respectiv Helena (Cecilia Lucanu-Donat), conjugată cu apariția tatălui Helenei, domnul Redfern (Ioan Isaiu) provoacă inevitabila răbufnire a unei serii întrețesute de traume stagnante, provenite dintr-un trecut precar asumat.

Scenografa Zsófia Gábor și-a imaginat un construct scenic minimalist, în care o mansardă muzicală este suprapusă locuinței cuplului. Pe tot parcursul demersului dramatic, Alison, Helena, Jimmy și Cliff cântă la clape, la vioară, la tobe și la chitară electrică, fiind totodată și interpreți vocali. Ansamblul muzical funcționează ca un simulacru de cor antic, cromatizând sonor anumite momente de tensiune emergentă sau sintetizând atmosfera haotică din menajul expus unor încercări majore. Muzica creată de Radu Dogaru posedă un impact visceral, astfel încât și intermezzourile propriu-zise, și fondul acustic al scenelor de aparentă acalmie conjugală sau de izbucnire pasională amplifică substanțialitatea itinerarului dramatic. În mod particular, cântecele sunt omogene din punct de vedere tematic, ilustrând imperativele vocii interioare, ambiguitatea constitutivă a inconștientului și labirintul crizelor morale. Prin rime explozive, cântecele vorbesc explicit despre metodele de combatere a emoțiilor negative, despre subversivitatea abuzului și despre variate stări problematice din cadrul relațiilor interpersonale, precum codependența emoțională. Nu întâmplător, pe frigider se află un afiș cu albumul de debut al trupei The Doors, iar una dintre piesele lui Radu Dogaru se prezintă ca o parafrază la celebrul hit Take It as It Comes, prin refrenul "Există un loc în care/ Nu doare,/ Există un loc,/ Există un timp în care/ Poți căuta schimbare". Aceste inserții muzicale, repartizate echilibrat pe întreaga durată a spectacolului, departe de a se rezuma la rolul de ornamente estetice, sunt profund semnificative, deoarece se acordă cu un anumit fir roșu din piesa lui Osborne, constând în atitudinea ambivalentă a lui Jimmy față de liniște și zgomot. Cu toate că pentru Jimmy eternul feminin produce zgomote în mod perpetuu, el însuși, ca artist diletant, este dominat de imboldul nefast de a suprima surdina căsniciei sale printr-o infernală muzică de tobe. Jimmy nu mai are parte de liniștea pe care a crezut odinioară că i-ar putea-o oferi Alison, tocmai fiindcă el însuși este incapabil să-i ofere soției sale confortul afectiv și siguranța financiară necesară.

Privește înapoi cu mânie tranșează cele mai obscure straturi ale dilemelor de cuplu, respingând livrarea unui mesaj univoc, conform căruia fiecare individ joacă exclusiv rolul de victimă sau de călău. Publicul primește sistematic indicii despre traumele protagoniștilor, fiind astfel capabil să reconstituie din aceste fragmente tablourile interconectate ale unor familii disfuncționale, pentru care conflictul și negarea incompatibilității au ajuns să rimeze cu normalitatea. Astfel, stupoarea trăită de tatăl lui Alison, atunci când conștientizează faptul că tinerii nu se mai căsătoresc din dragoste, ci au nevoie de provocări și de răzbunare, aduce în atenția spectatorului lucid elementele comune existente între dinamica de cuplu din anul 1956, când apărea opera în cauză a lui Osborne, respectiv cea actuală. O lume în care orice formă de existență pașnică este abolită de lăcomia repetitivă a noutății, de starea de anticipație anxioasă a unei multitudini de acțiuni incitante și de incapacitatea de a da sens vieții prin studiu, muncă și căsătorie seamănă alarmant de mult cu cea în care trăim în prezent. Alternanța secvențelor de tăcere apăsătoare cu cele de locvacitate și acte frenetice este extrem de bine dozată în Privește înapoi cu mânie, contribuind la redarea temperaturii nefirești a căsniciei dintre un urs și o veveriță. Această metaforă, întrebuințată de Alison și Jimmy pentru a descrie coexistența dificilă dintre două făpturi la fel de sălbatice traversează spectacolul, lansând publicului o interogație insistentă privind raportul dintre cel puternic și cel slab, care pot fi la fel de vinovați pentru o legătură bazată pe dominația masculină și pe dorința de răzbunare.

Spectacolul domnului Lucanu are ritm și nerv, fără a se complace în registrul grav, corespunzător naturii conținuturilor epice. Dimpotrivă, Privește înapoi cu mânie include numeroase scene originale, aflate în consens deplin cu mizele ideatice ale lui Osborne. Bunăoară, știrea din ziar despre descoperirea prezumtivei schimbări de sex a lui Shakespeare în perioada conceperii Furtunei devine punctul de plecare al soluțiilor funambulești ale lui Jimmy și Cliff, care se distrează inventând ad-hoc titluri noi ale pieselor shakespeariene, prin schimbarea genului substantivelor proprii, ba chiar și a celor comune. De asemenea, încântă și parodierea scenelor sentimentale din producțiile teatrale mediocre, cum e cea dintre Jimmy și Helena, din ultima parte a spectacolului, sau momentul duetului format din Jimmy și Cliff, în care cei doi dau viață unei compoziții comice despre așteptările și pronosticurile tinerilor dornici de însurătoare.

Echipa de creație a spectacolului Privește înapoi cu mânie se remarcă printr-o desăvârșită unitate a contrariilor, astfel încât evoluția fiecărui protagonist este atât perfect individualizată, cât și acordată cu precizie la ansamblul de alterități marcate de conflicte și pasiuni divergente. Interpreții se privează în mod meritoriu de ceea ce Stanislavski numește "patos teatral fals", iar munca lor denotă un rafinament salutar al detaliului, neviciat de orice tentă manieristă. Cu multă intuiție și tact, Cecilia Lucanu-Donat excelează în surprinderea cameleonismului feminin, indisociabil de o anumită imprevizibilitate inconștientă, dar și a potențialului de compasiune de care este în stare o femeie precum Helena față de o rivală. Ioan Isaiu întruchipează cu rigoare un pater familias dezabuzat, atins de mâhnirea adâncă a individului care nu-și mai înțelege destinul și care, ca adept al tradiției, nu poate intra în dialog cu neastâmpărul unei generații avide de senzații tari și dependente de zbuciumul sufletesc. Cei trei artiști recent integrați în echipa artistică a Teatrului Național "Lucian Blaga", și anume Ioana-Maria Repciuc, Tudor Jula și Ștefan Dogaru sunt înzestrați cu un ideal simț al măsurii, adaptându-și cu acuratețe elanul scenic. Această calitate a jocului actoricesc evidențiază în mod eficient nuanțele suitei de afinități și complicități care populează universul lui Osborne, dat fiind că frecventele tranziții afective și răsturnări de situație reclamă o capacitate de gradație și de stăpânire aparte. Ioana-Maria Repciuc uimește deopotrivă prin grație și prin flerul pasajelor afective. Tudor Jula dovedește o prezență de spirit radiantă, iar modul exemplar în care transpune hiperestezia și echivocul ironiei lui Jimmy augmentează conjuncția de registre antagonice existente în Privește înapoi cu mânie. La rândul său, Ștefan Dogaru are o prestație scenică vibrantă, prin singularizarea lui Cliff ca factor uman de mediere și sciziune în cuplul Alison-Jimmy. Un fapt distinctiv, inerent constructului dramatic, este imaginea dihotomică în care se întrepătrund apatia lui Cliff și fervoarea lui Jimmy, deoarece, în esență, ambii protagoniști suferă de același rău existențial, în acord cu ideea proustiană constând în "acea deosebire pur aparentă dintre o persoană agitată care vorbește repede, se mișcă tot timpul, și un nevropat care vorbește domol, păstrează un sânge rece neîncetat, dar e lovit de aceeași neurastenie în ochii clinicianului care știe că și unul și altul sunt mistuiți de aceleași neliniști și loviți de aceleași tare" (Marcel Proust, În căutarea tipului pierdut. X. Captiva, vol. I, Editura Minerva, București, 1971, p. 38).