De când se știe, satul adormit dintre munți avea o singură regulă: nimeni nu trebuia să atingă oglinda veche din turnul părăsit. Bătrânii spuneau că în ea locuiește o umbră care nu are trup, dar care tânjește după unul. Cei mici râdeau de povești, iar cei mari le evitau cu sfială. Numai Mara, o fată curioasă și încăpățânată, simțea că adevărul e mai complex decât poveștile spuse la gura sobei.

Într-o dimineață cețoasă, când pădurea părea că respiră în șoapte, Mara a hotărât să urce până la turn. Era convinsă că superstițiile țineau satul în frică și că nimic rău nu avea să se întâmple. Pe măsură ce urca poteca abruptă, ceața se așternea tot mai dens, iar aerul căpăta o răceală ciudată, ca și cum lumina soarelui nu îndrăznea să pătrundă acolo.

Turnul, cocoțat pe o stâncă și ros de vreme, părea să o privească. Ușa, blocată de ani buni, a cedat surprinzător de ușor când Mara a împins-o. În interior domnea tăcerea, iar podeaua scârțâia la fiecare pas. Oglinda era exact cum o descriseseră bătrânii: mare cât un om, înrămată într-un metal negru, mat, ca și cum ar fi absorbit lumina din jur.

Mara s-a apropiat fascinată. Reflexia ei era ciudat de clară, iar în ochi îi apărea un luciu pe care nu-l recunoștea. Atunci și-a dat seama că imaginea nu reproducea totul așa cum era: în spatele reflecției ei, turnul arăta intact, ca și cum timpul se oprise acolo. A tresărit, dar curiozitatea a învins teama. A întins o mână spre suprafața oglinzii.

Degetele ei nu au întâlnit sticla. O suprafață rece, ca o apă nemișcată, s-a ondulat ușor. În reflexie, Mara a văzut pentru o clipă o altă față — asemănătoare cu a ei, dar cu ochii complet negri.

Un șoc de gheață i-a străbătut brațul. A vrut să se retragă, dar ceva din oglindă îi ținea mâna prinsă. Pereții turnului au început să vibreze, iar în aer a răsunat un murmur slab, ca un suspin. Oglinda se lumina din interior, iar figura cu ochi negri se apropia tot mai mult, zâmbind.

— Te-am așteptat, a șoptit vocea, dar cu buzele care nu se mișcau.

Mara a tras cu toată puterea, iar legătura rece a cedat brusc. S-a prăbușit pe podea, tremurând. Oglinda a început să se întunece, iar chipul din ea s-a deformat, devenind o pată de umbră care se zbătea ca un fum prins între două lumi.

Cu ultimele forțe, Mara a fugit din turn. Când a ajuns înapoi în sat, soarele apunea, iar cei care au întâlnit-o pe drum au văzut în ochii ei o umbră stranie, ca o pată de întuneric pe iris. De atunci, Mara nu a mai urcat niciodată spre turn.

Dar uneori, noaptea, când vântul adie printre acoperișuri, locuitorii jură că aud, din depărtare, o bătaie ușoară în sticla unei oglinzi — ca și cum cineva ar încerca să iasă.