Nu mai știu dacă era miercuri sau joi și nici nu-mi băteam capul, vorba vine, cu așa ceva, spre nemulțumirea polițiștilor puși să investigheze, care mă presau acum să-mi amintesc cu precizie nu doar ziua, dar parcă și ora, minutul, secunda în care se întâmplase totul, pentru că deosebiți bandele de hoți după orele din zi?, îmi venea să întreb. Când una se apucă de furat la ora 12, alta ia prânzul? Și aș fi întrebat, dacă n-aș fi știut că-i voi scoate din sărite mai tare. Învârteam pixul între degete, în fața procesului verbal necompletat, nedecis dacă să mă ridic și să ies pe ușă sau să mai suport câteva minute ceea ce părea a fi un interogatoriu. Dar poate că au și anchetatorii dreptate și hoții se pregătesc minuțios înaintea unui furt, eu de unde să știu? N-am furat nimic, niciodată, cu excepția pensiei ascunse de bunicu-meu la două minute după ce poștărița ieșea pe ușă, și atunci știam unde s-o găsesc, era în primul loc în care se uita bunicu-meu când intra în camera lui. Așteptam să se ducă la baie sau la bucătărie și mă repezeam ca un uliu în direcția privirii, șterpeleam câteva bancnote la repezeală de sub grămada de rufe, de sub covor sau din spatele oglinzii, cât să nu se micșoreze prea mult teancul, apoi o zbugheam la păcănele. Dar asta se întâmpla demult, când eram mai tânăr, și nu presupunea cine știe ce efort, și nici furt în accepția codului penal nu se numea. Singura asemănare părea să fie vocea bănuitoare a ofițerului, aceeași cu a bunicului, care mi-a aruncat un: "ești sigur că s-a întâmplat în mijlocul săptămânii?", pentru că se știa, aflasem și eu acum, în ziua declarației, că miercurea și joia, ca de altfel și lunea, marțea sau vinerea, capetele se vindeau, nu erau furate, lucru care părea să fie, din cine știe ce motiv, exclusiv de weekend, deci în timpul săptămânii hoții erau, vorba ceea, negustori cinstiți. Tonul vocii ofițerului mi-a strecurat, pe moment, îndoiala în suflet. Mă simțeam acuzat că mi l-aș fi vândut sau, în cel mai bun caz, că l-am pierdut, dar furt, părea să zică vocea, în niciun caz. Ăsta era și motivul pentru care nu reclamasem la poliție imediat ce se întâmplase, știind că o să dau peste o adunătură de neisprăviți, dar mai ales pentru că subfinanțarea "forțelor de ordine", cum li se zicea ironic, le modificase starea de spirit, iar cazurile de furt erau tratate după buzunarul reclamantului. Am apelat întâi la un unchi de-al meu, chiar în ziua furtului. Ațipisem câteva minute pe o bancă în Gara de Nord, iar când mi-am venit în fire am simțit că ceva e în neregulă. Câteva puștoaice de liceu chicoteau într-un colț, o babă mă privea cu milă, iar un bețiv fără vârstă m-a apostrofat: "Vezi, dacă nu i-ai pus lacăt? L-ai pierdut ca prostu". Dar nu-l pierdusem, mi-l furaseră, și tot ce-mi doream atunci era ca hoții să-mi fi pus în loc o cască de motociclist, nu un bostan, cum i se întâmplase vecinului de la parter cu un an în urmă, pe care dracii de copii i-l ciocăneau de fiecare dată când venea și pleca de-acasă, sau, mai rău, un țintar, să mă feresc toată ziua de săgeți. "Nu te panica!" a fost primul lucru pe care mi l-a transmis unchiu-meu, pe un ton care-ar fi speriat cu siguranță o fire mai slabă, dar starea mea de spirit era mai degrabă una de nerăbdare, n-aș fi vrut ca hoții să treacă granița cu el, și-atunci mi-am dat seama că de asta îmi era într-adevăr frică, deși nu eram o inteligență strălucită precum Albert, fostul coleg de liceu, admis încă dintr-a unșpea la două facultăți din State și una din UK, care și-l pierduse la un chef, cu tot cu ideile geniale vehiculate ani de zile ulterior, în lumea academică din afară. A fost o tragedie pentru familia lui și tot orașul intrase atunci într-o stare de panică. Multă vreme nimeni n-a mai ieșit din casă în weekend, iar în timpul săptămânii erau răscolite toate cuiburile de hoți de capete, toate locurile clandestine, containerele destinate exportului, nimic nu rămăsese necontrolat. Spre surprinderea tuturor, singurul lipsit de griji în privința asta era chiar păgubitul, pe care noi ne-am grăbit la început să-l consolăm, oferindu-i susținerea noastră, ca să aflăm apoi cât de ușurat era de toată situația: "băi, frate, lucru mai minunat nu se putea întâmpla. Nici nu știți la câtă presiune trebuia să fac față. Acum nu doar că nu mă bate nimeni la cap (râdea), dar cu bostanul actual (și îl ciocănea mulțumit, mărind, iar apoi micșorând deschiderea în formă de gură a dovleacului, scoțând niște sunete ca de ecou), nu mai am niciun stres." Bănuiala că și-l vânduse a apărut inevitabil și i-a pus în gardă pe polițiștii care consumaseră bugetul anual în câteva săptămâni. De atunci pornise și neîncrederea lor în orice reclamație. Dacă Albert îl vânduse rușilor sau americanilor nu mai conta, și-atunci de ce simțeam frica asta ca al meu să nu fie transportat peste graniță? Încă mai speram că poate fi găsit și, evident, era mai ușor dacă rămânea în țară, poate asta era explicația. Au mai fost cazuri fericite când păgubitul și-a recăpătat organul original, chiar dacă fusese folosit în scopuri mai puțin plăcute (depinde din ce unghi privești), cum a fost cel al Juliei, o fostă colegă de facultate, posesoarea unui cap de o frumusețe nepământeană, cu păr blond și ochi albaștri, furat de Valentine's Day, folosit timp de un an în industria adultă, apoi redat deținătoarei de drept. În ce mă privește, nu puteam să mă laud nici cu un cap frumos, nici cu unul deștept, așa că paguba nu era mare, ce puteau să facă hoții cu el? Și-ar fi dat seama că nu prezintă niciun interes deosebit, iar speranța mea era să-l găsesc într-o zi pe piața neagră. Mă speria gândul că l-aș putea vedea la un protest în Piața Victoriei sau pe scările Parchetului, lângă președintele nostru. La urma urmei, încercam să mă liniștesc, cazul meu nu era unul ieșit din comun, spre deosebire de altele, dintre care cel mai misterios rămânea cel al prozatorului Zed. Capul lui dispăruse tot în mijlocul săptămânii, când plecase cu manuscrisul ultimei cărți spre editură. După două zile a apărut la o emisiune TV, dar se vedea că ceva e în neregulă. Mâinile nu se coordonau cu ochii, gura schița un zâmbet diferit și repeta mereu aceeași frază, pe care cititorii au descoperit-o ca fiind a lui Cehov: "nu-mi spune că luna strălucește, arată-mi sclipirea luminii pe o bucată de sticlă spartă." După emisiune, prozatorul Zed a dispărut o perioadă din atenția publicului, ca mai apoi să apară în prime-time, la știri, cu fața blurată, alături de alt coleg de platou, cu aceeași găselniță tehnologică în dreptul chipului, în timp ce pe burtieră era scris: "Senzațional! Doi autori se acuză reciproc de furtul identității! Fiecare din ei susține că este adevăratul Zed!" Scandalul a luat amploare, vânzările la ultimul roman au explodat, apoi numărul celor care jurau că ei sunt Zed s-a multiplicat, până când editura s-a decis să păstreze integral profitul și scandalul s-a stins. De-abia atunci misterul s-a adâncit, iar detectivii amatori au pornit în căutarea prozatorului, citindu-i cărțile din scoarță în scoarță, după indicii. Căutările n-au dus la niciun rezultat, ba chiar au fost îngreunate de apariția bostanilor cu chipul prozatorului, cu tot cu indicația lui Cehov tatuată pe "ceafă". Cu timpul, Zed ajunsese substantiv comun și era recomandat, ca soluție temporară, celor care-și pierduseră capul: "Până una alta, ia-ți un zed de la chioșc". Asta am făcut și eu, la îndemnul lui unchiu-meu, dar îmi trăgeam o cască de motociclist peste el când ieșeam din casă, așa cum ar fi trebuit să fac și atunci, în Gara de Nord, când ațipisem ca un prost și pățisem necazul.

Am bălmăjit ceva în direcția polițistului fixat pe aflarea exactă a zilei și orei furtului, apoi m-am ridicat și am ieșit din secție. O vreme m-am uitat la fiecare chip cu care mă intersectam și speram să nu-mi uit trăsăturile feței, felul în care îmi stătea părul, forma nasului, a gurii, apoi număram zedurile întâlnite și mă întrebam dacă vreunul din ele o fi al adevăratului prozator, iar în cele din urmă m-am împăcat cu soarta și mi-am zis că asta e, s-a întâmplat și la case mai mari și mi-am văzut de viață. Apoi, într-o zi de miercuri sau joi, nu mai țin minte exact, întâmplarea a făcut să ajung iar în Gara de Nord. M-am așezat pe aceeași bancă și am ațipit. Mi-am visat capul rostogolindu-se printre altele, precum căpățânile de varză recoltate când le vine timpul, formând apoi o piramidă în vârful căreia trona capul lui Zed, care privea printr-un ciob de sticlă la o eclipsă lunară. La trezire, câteva fete de liceu chicoteau într-un colț, o babă mă privea cu milă, iar un bețiv fără vârstă mi-a zis: "Vezi, dacă n-ai cap? Ți-ai pierdut picioarele." Într-adevăr, o luaseră singure la sănătoasa.