Persistă încă ideea că scriitorii contemporani sunt insuficient reprezentați în lumea școlii, mai ales în clasele liceale, deși atât manualele de gimnaziu, mai noi, redactate după apariția programei din anul 2017, cât și cele de liceu, elaborate între anii 2003 – 2009, contrazic această prejudecată. Reproșurile cele mai insistente vizează îndeosebi manualele pentru învățământul liceal, dar atât manualele pentru prima clasă de liceu, a IX-a, alcătuite pe baza temelor literare principale, care conțin texte ale unui mare număr de scriitori, cât și cele pentru clasa a XII-a ne apropie, în evoluția literaturii române, cât mai mult de contemporaneitate. De exemplu, numai în cele zece manuale pentru ultima clasă de liceu sunt aproape douăzeci de scriitori postmoderniști, din generația '80, între care Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Florin Iaru, Liviu Ioan Stoiciu, Simona Popescu, Traian T. Coșovei, Mircea Nedelciu, Mircea Mihăieș, Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, Ioan Groșan. În Îndrumătorul de limba și literatura română pentru clasa a XII-a (Editura Carminis, 2008), am supus analizei, în peste 70 de pagini dense, în format mare, circa 40 de texte literare, 12 scrise numai de Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Orbitor. Aripa stângă, Mendebilul, Travesti, Ciocnirea, Garofița, Să ne iubim, chera mu, Poema Chiuvetei, Levantul, O motocicletă parcată sub stele, Georgica a IV-a, Cuvinte împotriva mașinii de scris.

Texte ale scriitoarei Simona Popescu (născută în 1965, făcând parte dintr-o nouă generație, de tranziție între postmodernism și douămiism), precum Peștele-pasăre sau Indescriptibil se regăsesc în manualele pentru clasa a VI-a de la editurile Intuitext sau ART, iar poezia Scrisoare pentru un băiat, din volumul Xilofonul și alte poeme (1990), și-a găsit loc într-un manual de liceu, pentru clasa a XII-a, tipărit la Editura Art. În poezie se depășeau ironia și intertextualitatea postmodernistă, prin orientarea către biografism și autenticitate, pentru invenția stilistică proprie, în care sentimentul de dragoste trebuie salvat din atmosfera de tăcere totală și de plictis existențial: "Ceva trebuie să se schimbe/ fratele meu se va face un bărbat urât/ cu tatăl meu stau de vorbă destul de rar/ bunicul nu mai vorbește/ prietenii mei vor pleca în curând/ și eu voi pleca/ aș vrea să știu ce gândești.“. O poetică a vacuității și a tăcerii se regăsește și în alte poeme din Xilofonul: "Ce liniște-i acum în jurul meu/niciun prieten/niciun animal/nici măcar o muscă/întins pe covor trupul stă degeaba/transpiră respiră/respiră/toate elementele care ne compun/la ce bun dacă nu pot face nimic pentru noi." (Sunt Titir și singuratic).

Remarcabil este că un fragment din romanul Exuvii, cu titlul Cuiburi de hârtie, a apărut în manualul de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a din Republica Moldova, text în care se evocă, într-o tulburătoare confesiune a eului, "o uriașă fascinație a cărții" – cititul, lectura profundă, la interferența dintre realitate și un vast teritoriu imaginar al ființei la vârsta copilăriei și a adolescenței. Textul începe cu un amalgam și o varietate incontrolabilă a lecturilor din prima copilărie: "îmi luam din biblioteca alor mei – destul de pestriță – volume alandala", "o grămadă de cărți neinteresante doar pentru că, întâmplător, dădusem peste peisajele în care găseam singura «substanță» de care ființa mea avea nevoie ca să existe, liberă, independentă, distinctă", demers care treptat se îndreaptă, selectiv, către lecturile fundamentale, din literatura română și universală. Este o căutare de sine în lumea cărții, în sensul Cărții de nisip a lui Jorge Luis Borges, care, ca o carte infinită, se întorcea mereu la altă pagină, neașteptată și imprevizibilă ca și lumea reală, "pentru că nici cartea, nici nisipul nu au început și nici sfârșit".

Cartea de bucate, primul text al scriitoarei introdus într-un manual de liceu (clasa a IX-a, Editura Art, 2004), desprins tot din romanul Exuvii (1997), denotă aceeași densitate și profunzime a observației descriptive și narative, dar se organizează de la început sub semnul metatextului, sub care se așază, de fapt, însăși cartea la vârsta modernă și postmodernă a literaturii: basmul, cu lumea lui fabuloasă, plină de farmec, devine, pentru personajul copil, un univers terifiant, generator de coșmaruri cu "lupi și babe criminale“, în timp ce banala carte de bucate, "fără acțiune și fără personaje“, de un utilitarism prozaic, ca și cartea de telefon (cartea cu cele mai multe personaje posibile), devine fascinantă, stârnind "toate simțurile, imaginația“, implicând și conștiința, fiind semnificativă și pentru "ceea ce se cheamă ființa umană în nebunia ei animalică“. Acest text este un elogiu mai puțin obișnuit pe care Simona Popescu îl aduce cărții în general, cartea de bucate, banală, "veche și pătată“, deschizând, în imaginația lectorului copil, un spațiu comparabil cu tablourile lui Hieronymus Bosch și Pieter Bruegel, aglomerat până la refuz cu o halucinantă manifestare de forme ale materiei, "mirosuri, materii, substanțe, instrumente, animale și plante, culori, consistențe“.

Ca orice spațiu imaginar coerent, ordonat, integrator, și cartea de bucate devine un metatext, un univers comparabil cu acela evocat de marile capodopere. Astfel, după o punte de trecere, un adevărat Styx culinar ("Treceam peste supe, borșuri și ciorbe“), se ajunge, ca în Divina comedie a lui Dante, la porțile Infernului, în care se evocă o aglomerare de ființe primare cu adevărat infernală, fiindcă aici "colcăiau întro vignetă raci, melci și midii“, se extermină o faună diversificată, găini, curcani, porumbei, fazani, iepuri, bibilici, sitari, prin cele mai atroce "metode de sacrificare și tortură“. Termenul cel mai cuprinzător al acestor "ritualuri sinistre“ este cel de "eviscerare“, dar și celelalte cuvinte dobândesc semnificația barbară a unei apocalipse: bietele viețuitoare sacrificate pentru bunăstarea omului sunt "jumulite, decapitate, răzuite, îmbucătățite, strivite, despicate, golite prin smulgere de măruntaiele lor și umplute cu cele mai nepotrivite lucruri cu putință“, întro antiteză creatoare de mari efecte, "găina cea proastă și nesimțită umplută cu nobile migdale sau stafide“, porumbeii asociați cu "năpăstuiții raci“, "rațele erau ghiftuite cu portocale“. Enumerarea acestora ține de un tablou suprarealist, poate de Zarzavagiul lui Giuseppe Arcimboldo sau de masa de măcelar a unui Diavol sortator al produselor carnagiului uman realizat în lumea bine cunoscută a războaielor sau a operațiilor chirurgicale. Ieșirea din această bolgie parcă a Infernului, consecință a mutării atrocităților umane în cartea de bucate, se face printro suită de metafore și de hiperbole apetisante, un fel de drum către Purgatoriu, cu un peisaj la fel de halucinant, "trecând prin bălți de supe, prin mlaștini de ciorbe și borșuri, mâluri de sosuri și smârcurile bulioanelor“.

Toate acestea se constituie într-un Purgatoriu al dorințelor culinare ale ființei umane. Unele denumiri sunt din sfera absurdului, desprinse parcă din scrierile lui Urmuz: "prăjitura cu grilaj“, friptură de porc "în pergament“, altele sunt cu totul stranii: cuib de viespi, gurițe, barbă de capră, bulgări de zăpadă, tobă, pană de somn, trandafiri, vrăbioare și corăbioare. Multe cuvinte aparțin limbajului primitiv și denotă încă acțiuni violente: răsucire, smulgere, jumulit, despicat, eviscerat, pătruns, fript, macerat, fezandat, tăiat, tocat, zdrobit, bătut, strivit, opărit, jupuit, înăbușit, dezosat, prăjit, fiert. Apoi, pentru pitorescul lexicului, asociat cu gamă contradictorie de sentimente, "ajungeai în dreptul vreunei bazaconii și nici nu mai citeai ce-i dedesubt: cuib de viespi, gurițe, barbă de capră, bulgări de zăpadă, tobă, pană de somn, vrăbioare și corăbioare, căciulițe de mere sau limbi de pisică și – aici te topeai de duioșie – flori de soc în rochițe galbene."

Treptat, în drum spre Paradisul senzațiilor gustative, olfactive, chiar vizuale, într-o sinestezie multiplă, rafinată, din cartea veche a mamei spre desprindeau, ca într-o creația poetică desăvârșită, "tot felul de fragranțe, «miroazne», efemeride odorifice, mirosuri cunoscute și necunoscute, reale sau imaginate, care se amestecau și pe care le despărțeai în fire distincte ca în desenele animate."

Există, prin urmare, două planuri temporale distincte ale narațiunii, structurate după modelul povestirii în ramă, al unui metatext dispus simetric la începutul și la sfârșitul textului principal. Primul, prin care timpul se scurtcircuitează dinspre prezentul narativ către trecut, reprezintă coborârea în infernul patimilor gastronomice și în universul fascinant al materiilor, precum și urcarea finală către Purgatoriu, apoi iarăși către prezent. De fiecare dată se descrie în chip obiectiv "cartea mamei“, a cărei imagine apare din perspectiva unui timp îndepărtat: "Cartea mamei, în care erau desenați cu minuție pești și animale, fructe, cochilii, abstractizate cumva de rafinamentul desenului, mi sa părut întotdeauna o carte uluitoare, frumoasă și monstruoasă, veselă și tristă, rafinată și grotescă, mâloasă și aeriană, copilăroasă și nebună [...]. Ea a încetat să mă intereseze mai târziu, atunci când ar fi trebuit să încep, la rândul meu, să execut ritualurile cu pricina...".

Ficțiunea apare în momentul când spațiul literar dobândește nota de fascinație a privirii infantile, când toate mâncărurile prind viață și emit miresme ce sunt receptate de simțul olfactiv al personajului narator. Unele tablouri seamănă cu cele ale lui Bruegel sau cu infernurile lui Hieronymus Bosch. Racii sunt aruncați în apa clocotindă, piftiile tremurătoare induc ideea unui adevărat Purgatoriu, iar prăjiturile au forme ce amintesc de fantasmele marinarilor.

Cartea de bucate este astfel, întregul ei material și imaginar, o insolită imago mundi, alcătuită din antiteze relevante, fiind un amestec de "tandrețe și agresivitate, de poezie și bestialitate, de sadism și delicatețe“. După atâtea carnagii, nota de umor nu lipsește, pentru că felurile de mâncare se numesc ciudat: piciorușe, aripioare, codițe, denumirile ale preparatelor având un farmec poetic care îndeamnă la elanuri pantagruelice. Imaginile cromatice ale acestui festin al exceselor, de o frenezie și o abundență copleșitoare, împlinesc senzațiile hiperbolice ale tuturor simțurilor: "roșul se risipea într-o sumedenie de nuanțe, de la cel sălbatic, al sângelui, la cel al lobodei, fragilor, ridichilor, pepenelui, ardeiul capia", sau "felurimea verdelui, cel adormitor al verzei, cel răcoritor al măcrișului sau mentei" "verdele luminos al dovleceilor", ori albul "de făină, spre gri, alb strălucitor ca al zahărului, albul buretos al spumelor bătute bine".

Efectul final, cel mai ciudat, al întregului text este că atracția mitică, fascinantă a acestei cărți "uluitoare“ scade brusc în momentul când se întoarce la banala ei utilitate practică, "atunci când, spune autoarea, ar fi trebuit să încep, la rândul meu, să execut ritualurile cu pricina, care mă îngroziseră fascinatoriu în copilărie“. Încă un mit distrus, odată cu risipirea, inevitabilă în plan individual, a celuilalt mit, de astă dată etern, ireversibil, dar repetabil, al copilăriei.