Ne aflăm în era blocajului mental, în momente în care încercarea disperată de a crea este întreruptă de miile de distrageri care ne ocupă mintea. Lumea se întoarce pe dos și pierderea sinelui în informații ia locul echilibrului dintre muncă și viață. Am crede că informația ne ajută să creștem, am crede că a avea totul e un avantaj, însă studiile recente ne arată contrariul. Ne spunem de atâtea ori că vrem să schimbăm lumea, ne uităm de jos înspre idealuri, înspre geniile trecutului care au schimbat mersul lucrurilor, care au descoperit și care au reușit. Se încearcă o revenire în rutină, o emancipare a potențialului propriu, dar nu avem decât rezultatul trist și acela că noi nu putem descoperi nimic, pentru că totul a fost deja descoperit. Stagnăm și, totuși, timpul trece pe lângă noi. Ajungem acasă sleiți de puteri, în familii care nu mai apucă să-și vorbească, din motivul că suntem prea ocupați și prea obosiți după muncă, însă, dacă ne uităm înapoi, nu pare că am realizat nimic. Căutăm drumuri în viață din sute de posibilități, încercând să ne găsim pe noi undeva, dar noi suntem aici. Ne plângem că drumul ales de noi nu este potrivit, că ceea ce facem ne ocupă fiecare secundă din zi sau noapte și că, poate, dacă am fi suficient de norocoși să schimbăm macazul și să o pornim pe alt drum, am reuși să găsim ce căutăm. Schimbarea drumului este intimidantă și pare că dăm cu piciorul la oportunități, stăm cu frică de eșec, cu frică de lipsa banilor și, de ce nu, de moarte. Un destin crunt, acela al omului intelectual de secol XXI, care gândește așa departe încât ajunge să se "sub-numească" un pseudointelectual, deoarece, desigur, nu știe tot, nu a mișcat lumea din loc, nu a descoperit nicio nouă stea și se afundă în istorii și cuvinte scrise sau spuse pentru o autodezvoltare care pare a fi în zadar, în timp ce colegii de breaslă sunt mereu lăudați pentru avuțiile acumulate până la vârsta fragedă de douăzeci de ani și jumătate. La finalul zilei rămâne un impostor care se laudă că gândește, caută, citește, evită plagierea și Inteligența Artificială, că poate singur să scrie nu una, ci trei lucrări de licență și că este superior colegilor săi de generație. Singurul dezavantaj este că nu o poate dovedi încă. Se rușinează când este încadrat în cutii care îi cuprind perfect forma trupului, cu titlul de "teachers pet" scris deasupra cu marker permanent și puțin greșit ortografic. Până la urmă, este chiar prietenul acela care ia totul prea în serios și folosește propoziții atât de alambicate încât, până termină el ideea, mi-a sărit deja gândul la ultimul videoclip de scurtă durată pe care îl mai țin minte.

Circulă pe internet ideea conform căreia rutina și reziliența sunt "just for the sake of it", rămân progres pentru sine, dar te lovești cu capul de geamul realității și realizezi că nu trebuie să dai tot ce ai. Nu trebuie să te trezești la ora cinci dimineața și, în niciun caz, nu ești nevoit să te speli cu apă rece ca sa devii "Omul de Succes", ci trebuie doar să ai suficient noroc încât să ai acces la minimul necesar de trai. Minimul necesar, nu greșesc. Omul de rând nu își dorește luxul, nu își dorește faima, ci o viață în care să aibă suficient. O viață în care să nu se gândească la cât vor costa alimentele de bază, dacă are suficient în buzunar pentru a plăti cheltuielile la apă și curent luna asta și să nu mai numere cât la sută din zilele ocupate de studiu pentru bursă vor fi investite în obiecte fără de care nu putem supraviețui. Omul de secol XXI se plimbă printre rafturi cu douăzeci de sortimente de dulciuri, încă zece sortimente de snacksuri și sute de tipuri de fructe care se divid în soiuri și sezoane, culori, forme și mărimi, căutând o pâine mai ieftină și, dacă se poate, suficient de densă încât să țină de foame, care să reziste suficient cât să fie mâncată, să nu conțină coloranți, conservanți, microplastice sau extratereștri aterizați tocmai de pe Marte (ediție limitată) și care să bucure trupul. După ce ceața minții se dispersează și reușește să-și deschidă ochii, atinge cu buricul degetului primul ambalaj care i se pare cunoscut și o ia la pas ca să procure și alte tipuri de hrană care să-i îndeplinească nevoile nutriționale. S-a împiedicat de casa de marcat și o lumină roșie, puternică, îi gâdilă retina. Privirea reușește să se așeze pe bonul aruncat pe lângă pungă (deoarece nici de această dată nu a nimerit interiorul ei) și, pus în fața grafismelor care redau un număr mai mare decât are orice om speranța de viață, respiră adânc și renunță la orice formă de raționament pe ziua de azi. Zile întregi muncă a familiei pentru a plăti accesul în instituții educaționale de mare prestigiu se disipă, și de data asta, pe nevoile sale, care trebuie îndeplinite pentru a părea suficient de întreg ca să revină dimineața următoare la cursuri. Mănâncă acasă câteva felii de pâine, cu un sentiment mocnit de vină, pe care încă nu știe să-l numească, și își face nelipsitul ceai fierbinte la microunde, pentru care este ars pe rug de fiecare dată când împărtășește rețeta, pentru că este complet inadecvat din punct de vedere social să încălzești apă la cutia de radiații, cu toate că acolo, oricum, încălzești fiecare masă. Până la urmă, care mai e sensul? Iese pe geam și își aprinde o țigară, confundându-se pentru o secundă cu un mare filosof francez de secol XX, deschide telefonul și sună acasă. Toată lumea este bine, sănătoasă, nu prea fericită, într-o oboseală cronică, abia ajunsă acasă la o oră târzie în noapte de la muncă și oripilată cu privire la ce cheltuieli monumentale a mai făcut odrasla de data asta. "Lasă, mamă, important e să fie mâncate, că oricum trebuie să te faci grasă și frumoasă, corpolentă colo, să te placă și pe tine băieții!". Furia îi curge prin vene după cele auzite, dar nu face decât să râdă, pentru că regionalismul este nemaipomenit de comic.

Studentul simte o înflăcărare iluzorie în capul pieptului, își dorește să scrie ceva care va fi recunoscut, își dorește să studieze istoria artei într-o lume în care salariile sunt tăiate brutal și toate teoriile sunt la o comandă vocală distanță (cine mai apasă butoane?), dar, mai presus de toate, își dorește să fie măcar o dată luat în serios. În țeastă se creionează traseul către Muzeul și Pădurea Regală din Capodimonte, știe deja ce autobuz să ia ca sa ajungă acolo, cum să se întoarcă și începe procesul de brainstorming, nu pe hârtie, ci în aplicația Notes. Va schimba lumea. Îi va veni cumva o idee genială și se va agăța de o ramură a științei care nu a mai ieșit la suprafață, va face o paralelă genială între tablouri și condiția umană, va împleti subiectele de mare căutare din industria artei contemporane cu operele de artă ale maeștrilor de acum 300 de ani și le va reinterpreta dintr-o perspectivă proaspătă, folosind conceptele pe care strămoșii noștri erau prea cuminți să le accepte. După ce reușește să întregească un sfert de propoziție, ecranul se închide, pentru că până și circuitele au obosit de câtă teorie lipsită de surse acreditate mai poate încăpea în creierul acestei fete, care nu a împlinit încă vârsta legală să consume alcool în multe țări de pe glob. Clipește de două ori, simte o usturime de nedescris pe suprafața corneei, își ridică capul, dar nu vede decât întuneric în spatele ferestrei cu cadru de lemn. Încă o zi a trecut și lucrarea nemaipomenită care schimbă vieți nu s-a născut nici azi.