Romanul Manuscrisele nu ard (editura EIKON, 2026), recent lansat de prozatoarea Andreea Nanu, este o meditație despre nașterea misterioasă a cărților care invită, în prezentul "dezvrăjit", la redescoperirea marii literaturi.

Simona Poclid: Având o viață scriitoricească rodnică, cu mai multe volume publicate și apreciate de cititori și critici deopotrivă, care este astăzi miza literară a scriitoarei Andreea Nanu?

Andreea Nanu: Să nu-mi arunc manuscrisul în flăcări! Parafrazând replica lui Woland din romanul lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, care mi-a inspirat cel mai recent roman Manuscrisele nu ard, publicat la editura Eikon, miza personală este să continui să cred, poate mai mult decât am făcut-o până acum, în scrisul meu, în viața cărților mele. Este adevărat ce se spune: cărțile au soarta lor, habent sua fata libelli. Dar formula completă, originală, din tratatul gramaticianul latin Terentianus Maurus (sec. II–III d.Hr.), intitulat De litteris, de syllabis, de metris (Despre litere, silabe și metri poetici) este Pro captu lectoris habent sua fata libelli, însemnând "În funcție de priceperea cititorului, cărțile își au soarta lor". Așadar noi, scriitorii, suntem datori să le dăruim cărților noastre un destin, care se alcătuiește dincolo de bucuria solitară a scrisului, prin dialogul cu ceilalți. Destinul cărții cere, dincolo de vocație, și priceperea de a aduce pe lume o carte, oferindu-i un loc nu doar în marea literatură, prin valorarea ei, ci și în viața literară contemporană, în orizontul de așteptare al cititorilor și în orizontul de receptare al criticilor literari. Anul acesta, în care criza, nu doar financiară ci și valorică, a zguduit din temelii cartea și locul ei în viețile noastre, miza de a susține destinul cărților mi-a devenit evidentă. Poate că nu întâmplător, recent am devenit membră în Uniunea Scriitorilor...Am simțit că, la capătul a paisprezece ani de la debutul meu în literatură, după publicarea a paisprezece volume de proză, dramaturgie și cronică de spectacol, trebuie să le ofer cărților mele șansa de a aparține, nu doar unui public, ci și unei bresle. Apartenența ca formă de recunoștere dar, mai ales, de încurajare a unui dialog necesar nu doar între scriitor și cititori, ci și cu cercul criticilor care, poate, vor fi acum mai deschiși să-mi descopere proza, să-i ofere ospitalitatea în paginile revistelor literare care mediază între cărți și publicul larg... În romanul Maestrul și Margareta, Bulgakov simte nevoia să purifice, prin foc, Massolitul și casa Griboedov, exponenții instituționali ai breslei literare moscovite care, în vremea lui, l-au izolat și condamnat, complementar politicii represive a lui Stalin. Cenzura poate îmbrăca diferite forme. De la interdicție la indiferență. Le cunosc din jurnalele unor mari scriitori, ca Ana Blandiana, dar mi le și amintesc și, fiind născută la granița dintre lumi - cea de dinainte și după ‘89. Disperarea unui scriitor valoros, sabotat chiar de confrați, îl face pe Maestru - "celălalt" Bulgakov - să-și arunce manuscrisul în flăcări. Îl salvează tocmai Woland, pentru iubirea Margaretei; o iubire mai puternică decât orgoliul, lăcomia și teroarea. De aceea spuneam că miza, pentru mine, este și va fi să-mi amintesc mereu că, indiferent de circumstanțe...manuscrisele nu ard! Singura flacără care dăinuie este aceea a scrisului, înțeles ca-n vechile texte iudaice, ca focul negru al literelor pe focul alb al paginii...

Simona Poclid: Ideea că "manuscrisele nu ard" sugerează o formă de permanență a cuvântului. Credeți că literatura, în contextul actual, al inteligenței artificiale, nu va fi arsă pe rugul timpului?

Andreea Nanu: Mă feresc să definesc contextul actual prin dominația "inteligenței artificiale". Inteligența artificială scrie, dar nu creează; poate să combine ingenios fraze, fiindcă are acces rapid la multă informație, dar nu are în sine combustia spirituală care naște scrisul autentic. Nu arde, fiindcă inteligența artificială e o flacără de hârtie mișcată de un curent artificial. Vina pentru o eventuală sacrificare a literaturii prin utilizarea fără discernământ a inteligenței artificiale, îi revine în întregime omului, lenei, lăcomiei și dorinței de divertisment, cum remarcă același Woland. Citeam o știre recentă, potrivit căreia părinții (educatorii!) își plătesc copiii ca să citească. Dau astfel o lovitură mai grea literaturii decât criza economică și inteligența artificială, fiindcă lovesc direct în simțul valorii și al respectului pentru scris, carte și educație. Nu literatura va arde pe rugul timpului (ce metaforă potrivită!), ci umanitatea noastră. La început a fost Cuvântul. Cărțile ne-au precedat și vor fi aici, mult după noi. Așa cum supraviețuiește și cartea Franciscăi, după ce biblioteca Mavrocordaților din romanul Manuscrisele nu ard dispare într-un incendiu. Din cenușa cărților arse, Melek păstrează iubirea Franciscăi. Iubirea e ușoară, ca cenușa, spunea minunat Jean d'Ormesson... Francisca nu îi cere niciodată lui Melek iubește-mă. Ci povestește-mă! Francisca este Povestea! Chipul ei, inspirat de Lucrezia lui Bronzino pe care am admirat-o la Uffizzi, poartă la gât un medalion cu inscripția Amour. Semn că, fără Iubire, nu ne putem apropia de Cărți.

Simona Poclid: Romanul dumneavoastră explorează intens relația dintre ficțiune și realitate. Unde începe una și se termină cealaltă, în viziunea dumneavoastră de scriitor?

Andreea Nanu: Am încercat să elimin granița dintre ele, gândindu-mă la transfigurare. La puterea transfiguratoare a poveștilor. În general, evit ficțiunea, înțelegând prin aceasta că îmi place să povestesc pornind de la o realitate pe care o transfigurez, prezentând-o în ce are ea miraculos, statornic, frumos și consolator. Aș spune că, în realitate, nimic nu este ficțiune. Există doar povestea care curge, ca o apă cum spunea Marguerite Yourcenar, având forța să ne extragă din cotidian și idiosincraziile lui, așa cum părinții își poartă copiii pe umeri ca să-i ajute să vadă lumea de sus, dintr-o perspectivă care seamnă cu ficțiunea, dar care de fapt este doar realitatea privită cu alți ochi, captată cu alte simțuri, transfigurată. În roman, realitatea pare să se întrepătrundă cu ficțiunea, cu realismul magic dat de ramificațiile gândurilor și stărilor personajelor spre alte cărți, în oceanul literaturii. Francisca reală și obsesia ei pentru mare se ramifică în femeile și mările din romanele pe care le descoperă în biblioteca Mavrocordaților. În același fel, întrebările și trăirile scriitorului și editorului Melek sunt ramificate prin trimiteri la Borges, Márquez, Mann, Woolf, Bulgakov, Nabokov, Calvino, Llosa, Murakami, Oz, Kundera, Cehov, Rilke, Kafka, Paler, Tournier, Proust, Shakespeare; literatura care m-a format și m-a încurajat să scriu. Așadar, granița este fluidă, ficțiunea se îndepărtează de țărmul realității apoi revine ca o maree asupra ei, îmbogățind-o la nesfârșit...

Simona Poclid: În roman, sediul editurii "Furtuna" se află într-o clădire care găzduiește și un azil de psihiatrie - un "limbo". Reprezintă acest spațiu o metaforă pentru condiția scriitorului, situat mereu între rațiune și abisul interior?

Andreea Nanu: Am dat editurii lui Melek numele Furtuna, de dragul piesei lui Shakespeare care-mi punctează întâmplările esențiale din roman, dar și pentru că, din perspectiva mea, scriitorul scrie mereu în furtună, încercând să rămână pe puntea vasului amenințat de furia mării și să nu fie aruncat peste bord de curenții puternici. Ca profetul Iona. Un scriitor este, fără să vrea, și profet! Mie nu mi se potrivește metafora turnului de fildeș, ci a corabiei în furtună. Sau a insulei lui Prospero, și ea înconjurată de ape reale, dar și de furtuni declanșate de imaginație și magie. Profetul, scriitorul, este adesea considerat "nebun" de lumea care recunoaște și iubește "ce-i al său". Precizez în roman că nebunia Franciscăi este mai degrabă "soarele negru", cum spune Julia Kristeva, al melancoliei care-i întunecă sufletul, amărăciunea că viața și oamenii au trădat-o. Ca să-și păstreze umanitatea, fărâma de iubire, Francisca se izolează în biblioteca-labirint din ospiciul improvizat într-o veche casă din București, "casa Mavrocordaților". Grație întâlnirii cu Melek, înțelege că biruința aparține cuvintelor, nu tăcerii; iubirii, nu abisului interior, golului. Personajul meu, scriitorul Melek, nu pendulează între rațiune și abis, ci între sine și ceilalți. Cred că aici e cea mai grea încercare. Între a rămâne singur și a-și găsi, ca Prospero, calea înapoi către ceilalți. Puterea de a mânui cuvintele și magia scrisului îți dau o forță înșelătoare, te pot face să te consideri autosuficient în plăcerea pură a jocurilor Spiritului. Ca-n Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse. Dar înălțimea aceasta spirituală, dacă nu are drept scară către ea treptele iubirii și ale apropierii de oameni, se răstoarnă și devine abis. Prospero se salvează la timp...

Simona Poclid: În roman apare ideea că singurele cărți care merită scrise sunt cele capabile să ne consoleze. Credeți că literatura contemporană mai are această forță de "a ține omul pe malul vieții?"

Andreea Nanu: Răspunsul este dificil pentru că intervine subiectivitatea. De fapt, nu putem răspunde care sunt cărțile care merită să fie scrise. Sau citite! Reflecția mea a pornit de la reacția unui cititor care mi-a mărturisit că acesta este sâmburele care-l atrage spre proza mea - forța ei consolatoare. Iarăși ajungem la latinescul "În funcție de priceperea cititorului, cărțile își au soarta lor". Nu știm ce-i ține pe cititori pe malul vieții, nici de partea cărților... Uneori, se întâmplă să fie o contra-literatură, deloc consolatoare și estetică, ci saturată de egoficțiune, de limbaj precar, săracă în idei și populată de un imaginar vâscos, care lucrează într-un suflet rănit prin tehnica contrastului, arătându-i o realitatea mult mai rea și coruptă, pentru a-l opri să se arunce în fața trenului, ca-n Sunset limited, piesa lui Cormac McCarthy. Literatura contemporană are nevoie de multă "pricepere", adică de artă, inimă și meșteșug. Din această înțelepciune va rezulta și forța ei, aceea de a-și ajuta cititorii să reziste rămânând de partea vieții și de a rezista, ea însăși, în timp.

Simona Poclid: Romanul are o țesătură densă de referințe la autori precum Thomas Mann, Proust, Borges sau Nabokov. Cât de mult a contat în scrisul dumneavoastră moștenirea literară a scriitorilor care v-au clădit ca artist?

Andreea Nanu: Într-un interviu acordat scriitorului Stelian Țurlea la debutul meu în literatură, recunoșteam deschis că proza mea este rezultatul întâlnirii fericite dintre natură și cultură, povestind despre locul în care am copilărit, despre oamenii și cărțile care m-au condus spre scris. Cred că un scriitor bun începe prin a fi un cititor pasionat, statornic. Când spunem cărțile se nasc din cărți, înțelegem prea des împrumuturile, repetițiile, lipsa noului și-a originalității, și prea puțin sedimentarea unei culturi care pregătește un scriitor. Nu poți scrie desprins de tradiția marii literaturi care te-a precedat; dimpotrivă, ai nevoie să citești, să asimilezi scriitorii valoroși pentru a te situa mai bine în albia scrisului, în arca Literaturii. Din nou, revin la metafora potopului, a mării, a Arcei Cărților care ne salvează de la naufragiu și ne poartă mai departe. Nu putem călători singuri, fără această arcă! E o arcă construită în timp, cu pricepere și vocație (Noe este chemat!), din esențe tari, care rezistă asalturilor valurilor și timpului. Parafrazând, cultura literară este ceea ce rămâne în noi după ce-am uitat aproape tot ce-am citit. Romanul Manuscrisele nu ard rescrie memoria cărților pe care le-am citit, pe care poate le-am uitat, dar din care mi-au rămas repere fundamentale care m-au ajutat să construiesc un roman dificil, în care polifonia vine din ramificațiile către marea literatură!

Simona Poclid: Melek mărturisește că această carte s-a născut din iubire pentru Francisca și că "nu scriem decât atunci când iubim". Esta starea de îndrăgostire, de oameni, de cărți, de lume, condiția sine qua non pentru a atinge inefabilul în literatură?

Andreea Nanu: Dan C. Mihăilescu așa a spus, după ce a citit tetralogia AnoTimpurilor, ghidându-mi astfel propria privire asupra romanelor pe care le scrisesem. O proză din dragoste de inefabil...E adevărat că am început să scriu din iubire pentru estetic, pentru ideea de scriitură frumoasă, pentru o proză capabilă să dea glas frumuseții și autenticității ca valori nu doar literare, ci umane, în lumea noastră cacofonică... Cred că orice scriitor scrie mai întâi pentru el însuși, fiindcă simte că are ceva de spus, de împărtășit. Inevitabil, scrisul este, într-o primă etapă, o afirmare a sinelui. Însă cred că e important ca frontiera sinelui să fie depășită. Scrisul trebuie să fie începutul unui dialog, să se îndrepte către cineva, să fie motivat nu de o ideologie abstractă, ci de o realitate concretă, personală. Eu am scris mereu pentru cineva. Dedicațiile care-mi deschid romanele sunt autentice, îi descoperă pe interlocutorii mei... părinții, soțul meu, comunitatea cititorilor, natura și autorii preferați, călătoriile... Întrebarea dumneavoastră subliniază o legătură esențială, între oameni, cărți și lume. Fără legătura aceasta, existența noastră își pierde reperele și coerența... Regretatul prieten și critic de teatru, George Banu, îmi povestea că spectacolele care i-au rămas cel mai puternic în memorie sunt cele pe care le-a iubit. Avem nevoie să iubim oamenii pentru a le spune povestea. Starea de îndrăgostire este, pentru mine, sintetizată în admirație. Privesc cu uimire, "mirari", spre cineva, "ad". Admirația te scoate din încăperea strâmtă a sinelui, te orientează spre o altă realitate personală care naște în tine întrebări, neliniști, bucuria întâlnirii. Admirația are acea dimensiune inefabilă, care capătă concretețe când începi să scrii, țesând povestea...

Simona Poclid: Personajul-narator este editor și scriitor, prins între creație și piața de carte. Cât din această tensiune reflectă realități din lumea editorială contemporană? Sau atitudini și idei pe care dumneavoastră le-ați implementa?

Andreea Nanu: Cunosc mai puține lucruri din cotidianul editurilor, dar am încercat să-mi imaginez ce ar însemna, pentru mine, să fiu în același timp scriitor și editor. Fiind funcționar, știu ce înseamnă birocrația, îi respect puterea cu adevărat kafkiană! Din fericire, munca mea profesională se poate înrudi cu aceea a unui editor, care concepe, corectează, rafinează și face să existe un text, apreciindu-i apoi impactul asupra oamenilor. Exercițiul cotidian mi-a oferit prilejul unei reflecții salutare. De multe ori, scriitorii nu îi înțeleg pe editori, nu realizează ce luptă duc, mai ales pe piața de carte din România, unde trebuie să investești, ca să poți forma și lucra cu profesioniști. Cred că unui scriitor i-ar prinde bine, uneori, un stagiu de practică într-o editură!...Reiau legătura pe care ați făcut-o între oameni, cărți și lume. Depindem de comunicare, într-o lume în care nu mai comunicăm cu adevărat. Tehnologia facilitează un tranzit enorm de informație, dar se preocupă prea puțin de modul în care este folosită, receptată, de impactul real și uman pe care-l are. Dacă aș fi și editor, aș face ceea ce fac, de fapt, în munca mea de fiecare zi: aș lucra cu grijă fiecare text, aș asculta atentă vocile din jurul meu, aș încerca să nu las subiectivitatea să-mi întunece simțul valorii și discernământul. Aș încerca să nu uit ținta, ca să nu o ratez: omul, cartea și legătura dintre ele.

Simona Poclid: La un moment dat pe parcursul romanului, personajul principal are următorul gând: "Julian Barnes m-a sedus mereu cu hotărârea cu care spune că ficțiunea e o formă de minciună care rostește adevărul. Ce promite scrisul?" Dumneavoastră ce vă promite scrisul?

Andreea Nanu: Am învățat să nu aștept de la scrisul meu vreo promisiune. Abia când am descoperit ce spune Italo Calvino, că scrisul nu ne promite adevărul, ci doar speranța că putem spune povestea, am înțeles că, pentru mine, adevărata promisiune ar fi cea cuprinsă în fraza: manuscrisele nu ard. Mai puternică decât o promisiune, este o evidență: vocația nu poate fi redusă la tăcere; nu poți ucide o idee valoroasă. Odată ce le scriem, cuvintele trăiesc, povestea capătă un suflu, ruah, un suflet al ei, în care suntem cuprinși și purtați mai departe. Amintirile mele din copilărie, din Cartea Cuvintelor Chivot, spun: "scrie-mă, vreau să trăiesc veșnic". Aceasta este, pentru mine, promisiunea scrisului.

Simona Poclid: În dedicația cărții citați ideea că "a scrie înseamnă a mușca din măr". Este acest gest unul de cunoaștere supremă sau, dimpotrivă, un act de pierdere a inocenței, o "cădere" necesară pentru a deveni creator?

Andreea Nanu: Nu știu unde și când am întâlnit acest vers dintr-un poem al lui Enis Batur, îmi amintesc doar că l-am descoperind răsfoind o revistă literară, semn că sunt importante...la fel de importante ca literatura, ca punte spre ea...Scena biblică conține în ea sensul inepuizabil al unei parabole care s-ar putea aplica oricui, în orice timp și în orice situație de viață. Mai ales scrisului. În paradis, se spune că sunt doi pomi, al Cunoașterii binelui și răului și al Vieții. Interesant, trăind descoperim că fructele lor, deși la fel de minunate, au gust diferit. Porunca divină le-a interzis primilor oameni să guste din roadele pomului cunoașterii, înainte de-a fi dobândit discernământul. Apoi Adam și Eva au fost alungați din Paradis pentru a nu mușca din fructele pomului Vieții și să trăiască veșnic...deși tocmai pentru eternitate au fost zămisliți. Nu știu la ce măr s-a gândit Batur când și-a alcătuit poemul. Melek o găsește pe Francisca în grădină, într-o dimineață, gustând mere de vară, așa cum îmi plăceau în copilărie, într-o vârstă a inocenței. Nu știu din ce măr va gusta Melek, căruia i se oferă în permanență alegeri. Cunoașterea nu presupune neapărat căderea. Așa cum nici căderea nu garantează cunoașterea, înțelegerea superioară. Ca dovadă că nici nu a fost prevăzută în planul divin. Însă căderea se întâmplă, totuși, fiindcă omul e liber. Așadar, aș încheia spunând că singura condiție pentru a deveni creator, este să fii liber, asumându-ți deplin, ca om și scriitor, această libertate. Nu e oare cuvântul "libertate" cel prin care Prospero își întoarce privirea spre noi, aruncându-și bagheta magică în mare?...Fără să renunța la Cărți!