Aprilie castaniu, pe alocuri vioriu în mijlocul unui oraș la fel de aglomerat precum îl cunoșteam din prima zi.... Pașii mei se îndreptau grăbiți către magazinul din colț, fără, însă, să privesc înainte sau înapoi. Eram izolat în propria minte în care pe de o parte mă atacau gândurile aristotelice (de ce mă sugruma cu propriile sale teorii Aristotel?), iar pe de altă parte domnul Xenopol nu mai avea răbdare să aștepte până ce i-aș fi urmat ipotezele istoriei românilor. Nu, nu se poate ca fanarioții să fi fost acei domni în totalitate lipsiți de condescendență pentru poporul român și pentru cultura noastră! Bineînțeles, Panaitescu m-ar fi contrazis. Însă revenind, eram un prizonier în propria bibliotecă a minții atunci când deodată drumul meu s-a intersectat cu cel al unui alt pion pe tabla de șah a străzii. Am simțit o mână care mă cuprinde pe la spate, iar apoi îmi dă drumul. Întorcând privirea, eram tot eu. Însă în buzunarul paltonului învechit și ars de atâtea gânduri am descoperit un plic, după cum ar spune un mare filosof (sper că nu sunt eu acela) "misterios de adevărat". Îl deschid. De multă vreme așteptam un asemenea moment, dar nu putea fi nici pe departe vorba despre o invitație pe măsura celor născocite de Tolkien în cărțile sale, sau de însăși... umbra mea în vise. Orașul era prea dens ca să caut un inel cu diamante, propria-mi colivie de aur nu putea fi descuiată atât de ușor de o trăire de moment. Și totuși, mi-am atârnat speranța de un fir de păr (și așa nu prea lung, deși mă gândisem mai demult să mi-l las astfel), iar hotărârea m-a cuprins asemenea razelor de soare care au străbătut acea perdea densă de nori de deasupra mea atunci. Trebuia să îl citesc. Și am făcut-o. Era, într-adevăr, o hartă, însă nu precum cele pe care le văzusem până atunci, cel puțin nu una cu munți, văi dealuri, podișuri... Semnele distinctive erau doi ochi mari, infinit de negri, un nas aproape cârn, cu nări ce inspiră zilnic aerul poluat al noii revoluții industriale în teren, o mustață prea mare pentru a aparține unui spân, însă prea firavă spre a fi opera lui Caragiale și o gură mică pictată, lacul din care deseori se scurg șiroaie de cuvinte, unele mai înțelepte, altele prea ancorate și îndelung coapte în crescătoria mea de perle (cred uneori că acestea din urmă le întrec cu mult pe primele). Era evident, Brauner ar fi fost mândru să vadă o asemenea capodoperă în reflexie, care stârnea înduioșarea celor care ar fi trecut pe lângă mine și admirația unui sine copleșit de un fals respect.

Însă gata cu palavrele! Luna aprilie e perfidă, se știe!