Geo Moisi, Judecătorul Artificial, Lebăda Neagră, 2025

Când am citit prima oară Judecătorul Artificial de Geo Moisi, majoritatea dintre noi eram la buza exploziei inteligenței artificiale: ChatGPT nu era încă atât de popular, frica înlocuirii de către supermodele lingvistice era timpurie. Citind romanul, m-am gândit că pare un fel de “cautionary tale", cum se spune, un fel de avertisment asupra viitorului. Dacă Geo a fost sau nu un vizionar, vom vedea, dar până atunci, povestea în sine merită explorată pentru această lume distopică în care sistemul judiciar e lăsat complet în tentaculele invizibile ale inteligenței artificiale.

Orașul distopic imaginat în roman evidențiază o provocare etică a societății și din ziua de azi: inechitatea socială, unde bogații se îmbogățesc și săracii sărăcesc, tehnologia nereușind să rezolve această problemă de fond, ci doar, ca de obicei, de formă. Aducând ușor a filmul Judge Dredd, cu iz de cyberpunk, aici polițiștii totuși nu fac legea pe străzi, ci mai degrabă majoritar în birouri, unde toate cazurile sunt documentate electronic. Aici o întâlnim pe Ana, o tânără polițistă care tocmai a trecut în slujba Serviciului de Investigații și Anchete Polițienești.

Împreună cu Mihnea, tutorele său, explorează tenebrele sistemului Judecătorului Artificial: un program adoptat de Guvern pentru a minimiza minciunile oamenilor sau posibilitatea de înșelăciuni, care analizează reacțiile martorilor din video, sunet, senzori, și care se pronunță cu un verdict incontestabil în timp de maxim o lună. Un program fără prejudecăți, judecătorul suprem. În teorie, sună ideal. În practică… să nu uităm că un sistem creat de oameni poate ajunge la fel de subiectiv ca acei oameni. Iar când un om începe să se îndoiască de sistem… nu cred că e nevoie să spun la ce poate duce asta.

Pe un fundal de neîncredere continuă și clasicul caz de corupție din interior, Ana și Mihnea trec prin multiple situații limită care ne țin cu sufletul la gură, cu scene foarte vivide, aproape de vizionarea unui film de acțiune. Dintr-o lentilă feministă, mi-a plăcut să găsesc un personaj feminin bine conturat, care sparge bariere, fără a fi clișeic și fără sexualizari de prisos, ușor unidimensională, dar extrem de determinată și inteligentă. E chiar înviorător, în peisajul beletristicii românești, să mărturisesti un personaj feminin puternic, cu vulnerabilitatea oglindindu-i îndârjirea. Anei îi sunt puse la încercare nu doar abilitățile fizice, dar mai ales cele principale, morale, când e confruntată, printre altele, cu gândul răzvrătirii împotriva sistemului care a format-o.

Judecătorul Artificial nu este doar un alt roman polițist, dimensiunea distopică punând acțiunea într-o lumină morală foarte actuală dincolo de “niște crime" presărate ici colo: cum punem limite controlului absolut și când e prea târziu? Poate fi legea vreodată complet de partea adevărului? Cum folosim gândirea critică pentru a contesta lucruri în aparență de netăgăduit?

Poate că niciodată nu e prea târziu; în fața roboților invizibili, n-ai decât să scoți calculatorul din priză.

Singurul minus al acestei cărți e că nu e citită îndeajuns. Pentru mine a fost un ‘page turner’ și sper totuși ca în viitor, să se demonstreze că Geo nu a fost un vizionar, ci doar un foarte bun scriitor, iar răspunsul întrebării din titlu să rămână “Nu".