Ziua aia o să vină ea. Poate acum. În aprilie. O să facă primul pas. O să spună tot. Musai în aprilie. Uite cum înverzește totul, cum vitalitatea urlă din fiecare smoc de iarbă și-i face în ciudă. Cerul e prea lat, prea adânc, prea albastru. Fiecare frântură din natura asta urbană, îngrămădită de betoane, ciment și asfalt are un orgasm prelung, o ironie crudă la adresa ei. În aprilie. În curând. Acum. Nu de alta, dar nu mai poate amâna. Altfel o s-o ia razna, zice Elena fără să deschidă gura. Da. Aprilie e cel mai bun moment. Spui totul. Sau rupi totul!

Își privește trăsăturile în geamul de la bucătărie și se gândește că propriul chip seamănă cu un ceainic de porțelan, frumos rotunjit și cu desene elegante, trasate cu pensulă subțire, cu linii și înflorituri albastre pe o mare de alb. O frumusețe delicată, din altă epocă. Nu-ți trădează vârsta, cel puțin nu toți cei 42 de ani abia împliniți. Sigur, se observă câte o mică încâlcire de riduri, precum niște pânze de păianjen, în jurul ochilor. Dar verdele irisului contrastează plăcut, cu o nuanță jucăușă, aproape copilărească.

Ziua de aprilie e luminoasă. Blocurile gri care încadrează parcarea sunt vesele. În ferestre înfloresc tot soiul de umbre și de culori.

Cu un ceainic de muzeu se aseamănă, completează Elena și chipul i se posomorăște. Un obiect ținut într-o vitrină, admirat uneori, ignorat de cele mai multe ori. Un obiect cu o conștiință, care simte nevoi rușinoase, înfipte tot mai adânc în carnea păcătoasă de porțelan.

Nu e o femeie senzuală, nu a practicat jocuri erotice și nici n-a pus la cale scenete amoroase pentru a-și atrage partenerii. Și poate că acum plătește toate ocaziile ratate la timpul lor. Căci la 42 de ani, pe când e mamă și soție, simte cele mai profunde chemări ale trupului. O nevoie adâncă, pierdută într-un punct nedefinit, în piept, dar nu tocmai acolo, între picioare, dar nu chiar în locul acela, în minte, în urechi, în buricele degetelor! Nu a mai simțit până acum pofta asta nebună de mângâieri, de apăsări, de cuvinte fără șir șoptite în ureche. Te vreau, te vreau, acum, aici, intră, acum, da…

Dar rămâne un simplu ceainic de muzeu. Face sex cu soțul ei o dată pe lună, o zi anume, stabilită tacit și care, ratată din vreun motiv sau altul, nu mai poate fi reprogramată. Așa se trezește așteptând luna viitoare, ziua următoare, asaltată de dorințe și chemări pentru ca în pat, pe întuneric, să devină o scândură oarecare. Și el, la fel, un mecanic venit să execute o simplă misune de verificare a țevilor.

Ce imagine caraghioasă! Mai bine să se ocupe de treburile din casă. Trebuie să facă ordine prin baie, să spele cada, să curețe chiuveta. Ceva o face să zâmbească și chipul i se reflectă în oglindă cu o grimasă ironică. Faianța cu piramide verzui, prosoapele înflorate și halatele pufoase prinse în cuierul din ușă se îndepărtează. Își coboară mâna stângă pe abdomen, apoi vâră degetele sub pantalonii scurți, de stat în casă. Își găsește labiile umede, sufocate de un dor care se activează parcă din senin. Dar ușa de la baie se deschide brusc, iar muchia din lemn se oprește în cada ovală cu un trosnet surd. Fiica ei de 8 ani năvălește precum o armată invadatoare. Și așa Elena trebuie să redevină casnică, mamă, îngrijitoare, cameristă, bucătăreasă, asistent personal, paznic.

Se întreabă deseori ce ar crede apropiații dacă ar ști prin ce trece. Descoperise după 40 de ani filmele porno. Aveau în casă un laptop vechi, uitat printr-un sertar, pe care-l conecta la wifi. Încercase toate categoriile de pe siteurile de care auzise în treacăt sau pe care le găsise acum. Nu o interesa actul propriu-zis. Prim-planurile cu vulve penetrate de penisuri i se păreau supradimensionate, caraghioase, butaforii pentru niște parodii ale relațiilor dintre doi oameni. Era curioasă de primele atingeri, de privirile înfocate, de primii nasturi descheiați. Căuta o dezlegare, o soluție, un drum pe care să-l parcurgă singură.

Freacă cu peria chiuveta nenorocită și-și zice că e un om inteligent, a terminat o facultate de marketing, se știe cu picioarele pe pământ, așa că înțelege cât de stupid e să cauți așa ceva în niște filme porno. Și totuși, iat-o în acest punct. Simte că toată viața ei poate fi rezumată prin pornirea de a îndeplini o datorie, una impusă parcă mereu din exterior. Să fie un copil ascultător, un elev silitor, o studentă care să învețe și să muncească în același timp. Un adult care-și formează o familie, aduce pe lume un copil, face un credit pentru un apartament.

Normal că viața ei înseamnă mai mult. E director la un mall din oraș, se implică în meseria asta și petrece cam jumătate de zi prin centrul comercial, nu în birou, discutând cu chiriașii, cu vânzătorii și angajații. E cunoscută pentru faptul că se ocupă inclusiv de coordonarea echipelor de curățenie și întreținere, caută punctele cu probleme din mall, cere intervenția celor în măsură și oferă chiar ea soluții. Nu-și dă importanță, nu se arată superioară și extrem de rar trage pe cineva la răspundere. Dacă descoperă mizerie în vreun colț, nu mustră echipa de curățenie. Întreabă de program, de ture, de modul în care sunt împărțite etajele și chiar de eficiența detergenților folosiți.

Totuși, la 42 de ani, simte o poftă nestăpânită de sex. Nevoia aceasta n-o părăsește, nu poate fi pusă pe pauză, uitată, ignorată. Se trezește că analizează formele femeilor și bărbaților din preajma ei, își imaginează împreunarea dintre aceștia, modul în care mâinile lui ar aluneca pe fesele ei, sutienul smuls, fermoarul coborât, materialul chiloților sfâșitat de niște degete pofticioase.

Se întreabă și ea: de ce nu merge la bărbatul care-i e soț, de ce nu discută cu el la un pahar de vin, de ce nu-și cumpără acea lenjerie îndrăzneață pe care o tot analizează în vitrina unui magazinaș din mall, de ce nu e mai activă în timpul acelei nopți, singura pe lună în care se dezbracă unul pe altul. De ce, de ce, de ce? O întrebare generală, formată ca o matrioșă, din zeci de întrebări mai mici, ce seamănă cu zgomotul de fond dintr-o transmisiune radio. Un hârâit ușor pe care-l auzi, la început te enervează puțin, dar pe care-l ignori ulterior. Ca ticăitul ceasului din casă. Ca huruitul frigiderului. Ca icnetul șters al liftului, pe casa scării, transmis prin pereții blocului drept un oftat oarecare. De ce nu discută cu soțul?!, dilema asta devine similară în importanță cu altele: de ce nu e un om mai bun, de ce nu câștigă la loto, de ce nu-și poate stăpâni poftele, de ce nu vorbește germana?

Nu discută cu el pentru că relația lor e ca îmbinarea a două piese cu forme diferite într-un motor. Asigură o mișcare vitală în angrenaj și sunt bine unse cu ulei. Dar dacă ar încerca să schimbe direcția de rotație, se teme că ar descoperi doar rugină pe la îmbinări. Funcționează foarte bine în baletul lor obișnuit. Cresc un copil, achită o rată, se prezintă în fața altora ca niște oameni veseli și serioși în același timp.

Viața merge mai departe în acest angrenaj, iar Elena și-a dat seama că dezvoltă o idilă cu tatăl uneia dintre colegele fiice ei. O idilă închipuită numai și numai de ea! Îl vede la ședințele cu părinții, îl vede în cartier, prin parcuri și chiar la cumpărături. Locuiesc aproape, parchează mașina la trei locuri distanță. Se tutuiesc și discută despre vreme, prețuri, vacanțe, copii. E căsătorit, la fel ca ea, știe foarte bine asta. Dar pasiunea ciudată îi umple pieptul, simte că respiră apă, nu oxigen și în ciuda impedimentelor, devine regizorul unor scene tot mai complicate. El în vizită la ea, în timp ce copilul și soțul sunt plecați. Sau ea la el acasă, cu o cerință oarecare. Ceva legat de mașină. A pierdut cheia. Da... Sau ceva de genul ăsta.

Și el o aprobă, ba chiar are propriile necazuri demne de râs. A încurcat la muncă niște cifre și a fost nevoie de vreo trei ore de activitate suplimentară ca să corecteze eroare. Apoi râd. El îi atinge mâna în treacăt. Ea înghite în sec. Se duc spre geam. El îi arată tâmplăria ciudată a apartamenului de la etajul 7, din blocul vecin. Mâna lui stângă o atinge pe umăr. Apoi coboară.

Coregrafiază fiecare mișcare, fiecare gest. Se masturbează cu gândul la soțul unei alte femei, tatăl unei colege care se joacă, în parc, cu fiica ei. Ea, femeie la 42 de ani, care merge în fiecare duminică la biserică.

Nu făcuse până acum vreun gest, nu se trădase în discuțiile lor reale. Dar se trezea că pune în scenă preaumbul unor scenarii pritocite prin ungherele minții ei. Cumpăra bidoane de apă la 5 litri, baxuri de hârtie igienică sau role de bucătrie, chiar și saci cu nisip pentru litiera pisicii, chit că nu au animal de companie. Îi spusese copilei de 8 ani că așa vrea să-i demonstreze ce presupune creșterea unei pisici. Fata se bucura, gândindu-se că o să primească, în curând, un astfel de prieten. Soțul trata situația ca un instalator venit să verifice situația țevilor. Iar ea spera că el o să se ofere s-o ajute. Cu apa, cu nisipul, cu hârtia igienică. Și apoi...

Realizează dintr-o dată că în discuțiile imaginare cu acel bărbat care e soțul altei femei și tatăl altui copil tot apare un gând. Ar vrea să urle. Da, să deschidă gura și să strige. Nu cuvinte sau vorbe oarecare, ci să urle pur și simplu cu gâtul, plămânii, cu stomacul și toate măruntaiele. Să urle până scoate totul din ea. Dar la muncă are un leucoplast întins peste buze. Nu poate să spună orice, oricui, oricând. Acasă, la fel. La ședințele cu părinții, la cele de administrație, alt leucoplast, altă bucată de bandă adezivă, alte vorbe caraghioase.

E înapoi în bucătărie. În geam își vede reflexia chipului, sub amprenta șirului de închipuri. Nu e ca un ceainic de porțelan delicat. Fața ei seamănă cu o oală crăpată și deformată, cu emailul ciobit, o oală cu margini murdare în care au fiert nenumărate ciorbe. Deschide fereastra ca să rupă imaginea înfricoșătoare. Ce îmbălsămat e aerul! Frunzele umede put a trupuri care se lipesc între ele, mireasma florilor plantate în grădinițele de lângă blocuri au izul sânilor și-al feselor frământate. Până și aroma care vine de la brutăria aflată la o stradă distanță e o invitație prea intensă. Blestemat aprilie. Rupi totul sau spui totul!

În fața blocului niște copii bat mingea. Doi bărbați discută. O pensionară împinge un cărucior de cumpărături. Un vecin spală geamurile mașinii.

Aprilie. Totul prea mustește de viață, de dorințe, de prea multe chemări. Dacă e vreun moment potrivit, atunci ăsta e. Ziua aia din aprilie. Adică asta!

Simte nevoia să urle la toți oamenii pe care-i vede. Nu mai jucați sceneta asta stupidă sau ceva asemănător. Dar nu se cade. Se apleacă peste pervaz, tot mai mult, ca să-și înghită urletul, iar sângele i se prăbușește în creștet. Gândurile îi fierb și închide ochii, în timp ce tălpile se desprind de gresia bucătăriei.

Oare așa se simte impoderabilitatea?, se trezește Elena că se întreabă cu toată seriozitatea gândurilor ei erotice, bune pentru cel mai tembel film porno din istorie.