În zori, după ce ultimii mușterii părăsiră crâșma fără niciun ban în buzunar, cârciumăreasa Florica deschise fereastra și deloc mare nu-i fu mirarea văzând că plouă cu flori. Nicio clipă nu-i trecu prin gând că cineva s-ar fi putut urca pe acoperișul casei sale anume spre a se distra aruncând de-acolo flori furate de prin grădini și curți adormite. La o adică, urmarea unei asemenea toane n-ar fi fost un lucru tocmai nefiresc. Se știa bine că oamenii din ținutul acela sunt senini și glumeți, dornici să se bucure de viață și să pună din când în când la cale câte-o șotie, spre a-și dovedi lor înșiși că au rămas tineri. Hoți nu prea umblau prin zonă, iar mulți târgoveți dormeau cu porțile de la case descuiate în timpul nopții, așadar era foarte ușor să te strecori în puterea nopții sau dis-de-dimineață în curtea vreunei gospodării și să te aprovizionezi cu florile proprietarului. Însă cetățenii orășelului nostru de provincie erau cam prea harnici să aibă chef de astfel de furtișaguri. Fără să se zorească, crâșmărița ieși afară din crâșmă, cu o găleată de apă murdară, care trebuia aruncată în haznaua din spatele curții. Florile tot cădeau din cer, de-a valma, acoperind drumul pe care tocmai trecea o trăsură boierească, mânată agale de un surugiu pe jumătate adormit, iar din urmă se ivea căruța unui megieș încărcat cu marfa pentru piață.

Văzând două lalele mov fluturând în dreptul ferestrei, boierul Golescu fluieră scurt către vizitiu, iar vehiculul se opri din mers. De-abia atunci se lămuri și negustorul din căruță că toți sacii i s-au acoperit de lalele și narcise, așa că șuieră iute calului să-și curme pasul. Golescu se încruntă, apoi zâmbind șmecherește, culese un buchet de lalele căzute grămadă pe șosea și, fără nicio vorbă, se urcă înapoi în trăsură și pe-aci ți-e drumul! Târgovețul rămase cu gura căscată, uluit de hotărârea boierului, care părea că știe prea bine de ce plouă cu flori și cum trebuie procedat când cerul își vădește darurile. Pe deasupra, o văzu pe crâșmăriță îndreptându-se în pas vioi spre el, cu un buchet zdravăn de lalele în brațe. Nici n-avu vreme să se dumirească pe ce lume trăiește, că și auzi strigându-i-se peste umăr:

– Bade Vasile, rogu-te, că tot ți-e în drum, aruncă din mers florile astea în curte la soacră-mea, când treci pe lângă casa ei. Soacră-mea cam trage la măsea și nu se scoală mai devreme de ora prânzului, dar vreau să-i trimit un semn că ne-o ascultat cerul voia și-i prilej de bucurie.

Zicând acestea, Florica îi îndesă în desagă lui Vasile două fișicuri dolofane de galbeni.

– Ce-o mai fi și asta, coană Florica? Ce-i cu florile astea picate din cer? O fi vreo minune a Domnului?

– Ei, chiar e, răspunse crâșmărița rânjind larg. Acu’ vreo lună, pe la mijlocul lui Mărțișor, soacră-mea și cu mine ne-am înțeles cu baba Aglaia să facă un descântec pentru alungat nenorocul în dragoste care nu-l mai păsuia pe fiu-miu. Azi noapte am visat că zăpăcitul ăsta se plimba cu Leana, stăpâna inimii lui, într-o ploaie de flori. N-a mai trecut pe-acasă de ieri seara și nici măcar pe la cârciumă nu s-a arătat să-și salute mama. Pasămite și forțele firii, și pronia cerească s-au îndurat de mine și de bunică-sa. Negreșit o fi înnoptat în leagănul fericirii pământești, dacă ne-am pomenit cu ploaie de flori în luna lui Prier!...