Am copilărit cu marea energie vestică de după Revoluție: boom-ul de produse noi, marketingul năvălitor în ale consumului, canalele de televiziune noi, în special străine, și în special filmele americane. Acestea din urmă au hrănit imaginația, au creat iluzia unei societăți la care să tânjesc în anii ce au urmat.

Urmăream în special filmele de acțiune, ele mă țineau atentă: seria Rambo al lui Sylvester Gardenzio Stallone, de pildă, Sport Sangeros, dar și celelalte filme, cu Jean-Claude Van ...

E o zi cu soare amănunțit. Altfel de la o oră la alta. Vine totuși înserarea și ne suspendă albastrul. Lumina scăzândă temperează apoi secundele zilei. Și ne molipsim de gângăveala lucrurilor, înmuiate de-a valma în lentoarea asfințitului. Se lasă o noapte indecisă. Cu străfulgerări meteorice, aburite de ceață. În fine, omul se tupilează cumva sub această "frumusețe înceată", vorba lui Ion Stratan. Pe care n-o vedem așa ușor, mai curând îi întrezărim prezența: "întunericul a developat absențele" ...

E joi dimineață, mă trezesc la 8 fără 20, avionul e la 9 și 5. Agitat, mă îmbrac repede și-mi fac bagajul. Ajung la timp. Din celălalt capăt al avionului Cristi Pădure îmi face cu mâna! "So keres, mo?" O dau pe țigănește tare în avion să ne audă gagii de dreapta. Aveam locul 27, la "window". Mă mai uit o dată pe boarding pass, da, e la geam. O femeie “fuste" se uită spre mine și se preface că nu știe exact care e locul ei, s-a așezat greșit? Zic da, dar că nu e problemă, stau eu la mijloc, în st ...

Nu știu dacă sunt eu singura, dar cu fiecare ființă care îmi dispare din viață, pe cale naturală sau de ghinion al săracului, parcă mă sparg în fragmente și ce lipesc eu înapoi devine o creatură sinistru deformată, cu părți esențiale lipsă. Nu cunosc eu multe despre teoria artei, dar dacă Dali ar putea exprima ușor haosul rămas în mintea mea, atunci clar Picasso mi-ar explica sufletul. Știi cum e aia, de mers mergi mai departe, că dacă stai pe loc, pierzi la bancă apartamentul de 2 camere. Dar n ...

Ca peste tot în lume și aici în Mexic, locuitorii de la poalele marilor munți au născocit legende despre aceștia, iar cea a lui Popocatépetl și Iztaccíhuatl este, desigur, o poveste de dragoste. Una neîmplinită și tragică, așa cum le plac mexicanilor. Ea circulă în mai multe variante și nu e suflet care să n-o știe pe de rost prin astfel de locuri, de la puști, la bătrâni. Se zice că Iztaccíhuatl[1] era o prințesă frumoasă între fumoase, fiica împăratului aztec. Iar Popoca un mare războinic, dar ...

Am început să zic mai des despre mine că sunt o “corporartistă" pentru că, dincolo de orice job (la corporație), în mintea mea stâncoasă, erup uneori gheizere de inspirație artistică. Frecvent, poezii. Aș spune că sunt un fel de oaie neagră printre poeți consacrați. Apoi, îmi amintesc că Ion Barbu a fost matematician și îmi trece jena de sine.

Mă bucur că am studiat poezia în școală, la orele de română, ceva ceva a rămas cu mine. Totusi, nu întâlnisem atunci poeți moderni sau contemporani, ...

În ultimele luni, mi-am asumat un rol pe care nu credeam vreodată că-l voi avea: detectiv interbelic. Fără să-mi dau seama, m-am trezit urmărindu-l pe Zavaidoc prin biblioteci și prin poduri prăfuite, scormonind prin arhive vechi, prin colecții particulare ori prin lăzi uitate demult. Și oriunde mă întâlneam cu Zavaidoc, pe străzile vechi de pe Lipscani, pe alei cochete sau uitate de timp.

În fiecare zi, când continuam să urmez firul poveștii lui, îl vedeam cum trece pe lângă mine, grăbit, vese ...

Dacă tot este evidentă legătura dintre lectură și călătorii, pe unde vă poartă pașii, mașinile, avioanele, inspirați de cărțile citite? (Petre Nechita)

Mi-aș dori mult să ajung, în viitorul apropiat, la Saigon. La prima vedere, orașul vietnamez nu este tocmai ceea ce agenții de turism ar numi "o destinație de vacanță de neratat". Cu siguranță nu una dintre cele foarte populare printre conaționalii noștri amatori de vacanțe exotice în Thailanda, Zanzibar sau Dubai. Nu că ar fi ceva neapărat ră ...

Spiritul lumii balcanice a însemnat câteva lucruri esențiale: fluiditatea frontierelor și, implicit, peregrinările dintr-un spațiu într-altul, diversitatea etnică și religioasă, multilingvismul. Tărâmurile balcanice pot fi gustate ca o prăjitură cu felurite straturi, în textura cărora s-au însiropat tradițiile mai multor culturi, de la germenii traco-iliri și eleni, trecând prin feudalismul macedonean și procesul romanizării teritoriilor, până la uniformizarea propusă de cucerirea otomană. Lucru ...

Există un loc unde îngerii și demonii mei mă privesc dintr-o oglindă prea curată sau prea murdară. Acolo mă socotesc un subom sau un supraom, acolo mi se cere socoteală pentru tot, dar mi se fac și daruri, fără să mi se ceară ceva în schimb. Spaima de uitare și de obișnuință mă trimite acolo unde eu sunt un Altul. Ordinea ireală a cotidianului se desființează, aud limpede neantul ce se zbate în mine și simt cu o acuitate insuportabilă tracul de a fi om. Încet, încet, mă las copleșită de o forță ...

Într-un interviu din 2022 Nicolae Manolescu mărturisea că se consideră, înainte de orice, profesor. "Asta am fost și asta o să rămân toată viața" , spunea el în discuția cu Ionuț Vulpescu, în episodul X al podcast-ului  Avangarda. Deși poate să ne surprindă, în cazul unui critic literar care a publicat câteva zeci de cărți, printre care se numără și monumentala Istorie critică a literaturii române, această alegere nu este, în fapt, deloc întâmplătoare. Pentru multe generații de studenți de ...

Ca orice scriitor – inspirație. Și cât mai multe proiecte realizate. N-am crezut niciodată în literatura de sertar, scrisă pentru a fi aruncată undeva într-un colț întunecos. Literatura e o formă de a comunica, de a transmite informații, conținuturi de gândire, de imaginație, prea complexe pentru simplele cuvinte. Din suma de cuvinte se naște un conținut nou, nu sunt doar conținuturi parțiale însumate. Literatura e augmented reality, îmbogățește permanent simpla noastră percepție asupra oameni ...

Ce înseamnă roman autobiografic?

Romanul autobiografic este reprezentat de scriitorul care s-a servit gol pușcă, pe o tavă rece, cititorilor săi. Tipologia aceasta de carte înseamnă vulnerabilitate și emoție, două stări care de multe ori sunt îmbinate cu ficțiunea (lucru deloc demn de critică). Într-un fel aparte, romanul autobiografic apropie cititorul de scriitor mult mai mult decât ar putea-o face orice altă intersectare dintre cei doi.

**De ce ar fi literatură o carte care povesteșt ...

1.În februarie voi citi romanul de debut al lui Dragoș C. Costache, În tăcerea nopții (Tritonic, 2023), pe care tocmai l-am comandat. Am auzit că e interesant, original, propune un episod dintr-o istorie alternativă a anului 1926, București. O crimă. O femeie detectiv.

2.Un roman citit recent – Zadie Smith, The Fraud/Impostorul, apărut în 2013 și tradus la noi la Litera, în 2023, de către Adriana Bădescu, un roman istoric care revizuiește foarte inteligent epoca victoriană, mai exact per ...

Am o listă lungă de cărți care așteaptă să fie citite, uneori închid ochii și aleg dintre ele în acest fel. Alteori îmi place să mă uit la ele pe rând, fără grabă, și aleg în funcție de titlu sau, de cele mai multe ori, în funcție de gen. Adică ce rezonează cel mai mult ca stil cu starea mea din acel moment. Alteori, în ciuda acestei lungi liste, aleg să recitesc o carte care mi-a plăcut și asupra căreia simt să revin. În februarie mi-ar plăcea să citesc un roman clasic. Și asta pentru că în ult ...

La final de an, când lumea de obicei face bilanțuri și se gândește la ce a mers bine și ce nu în anul care se încheie, nu-mi vine în minte niciun eveniment mai important pentru mine petrecut în 2023. Și asta pentru că toate evenimentele au fost importante. A fost un an frumos, cu multă lumină și am încercat pe cât posibil să pun pe silent evenimentele triste din lume, făcând în același timp ce ținea de mine pentru ca lucrurile să se îndrepte în viitor: să fiu tot mai bună ca om, să fiu în contin ...

Astă-vară, pe când flanam pe străduțele din centrul vechi al orașului Stockholm, unde nori albi și creți înfloresc de după clădirile din piatră și aproape că se aștern pe pământ, am intrat într-un mic anticariat. Acolo, printre figurine cu vikingi, căluți Dala din lemn și păpuși înfățișând-o pe Pippi Longstocking cu codițele ei roșcate, am descoperit într-un colț un album cu afișe desprinse din cărțile de povești. L-am răsfoit lent, pentru a prelungi plăcerea și a savura fiecare imagine pe îndel ...

Facebook îmi amintește de-o întâmplare din noiembrie 2021. Eram în tren spre Brăila și-un bărbat trăgea cu ochiul în agenda în care lucram la roman.

N-a trecut mult timp, și curiozitatea l-a împins să-mi vorbească. Se plictisea și avea nevoie de companie întru plictiseală. Am lăsat agenda-n poală și, cu un zâmbet procedural, ușor iritat de limbarița lui, m-am prefăcut că-l ascult. Până când, una dintre amintirile sale, scăpată cu nonșalanță printre tot soiul de mărunțișuri, ca și când ar fi fo ...

Gheorghe Gheorghiu-Dej, o figură emblematică în istoria României, a fost arhitectul regimului comunist care a remodelat în mod profund țara în perioada postbelică. Născut într-o familie modestă, el a aderat la ideologia comunistă în tinerețe și s-a implicat activ în Partidul Comunist Român (PCR). Ascensiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în cadrul structurilor politice s-a produs într-un moment de schimbări politice globale și pe fondul creșterii influenței Uniunii Sovietice în Europa de Est. Aceas ...

Pe timp de vară, la ceas de seară, în grădina înverzită a Palatului Cesianu, de pe Calea Victoriei, literatura își deschidea săptămânal porțile și-și aștepta cititorii, fie ei avizați sau neofiți, printre triluri de mierle și povești fără sfârșit. În cadrul seriei de evenimente "Deznodământul nu contează", participanții - sătui de atâta realitate - au avut prilejul și privilegiul să vireze spre ficțiune. Și-au întrerupt pentru o oră-două activitățile cotidiene și s-au delectat cu lecturi public ...

Pe la o oră stranie și diafană, desprinsă parcă din poemele lui William Blake, atunci când porțile sensibilității erau larg deschise, iar soarele picura într-o vâlvătaie de joi, printre toate cărțile întinse pe treptele de la Universitate, pluteau câteva cuvinte, nu chiar dintre cele de pictat pe ziduri ca să țintuiască momentul sau protestul, ci dintre cele care îți bâzâie prin cap în orele de reverie.

Apoi un nor strălucitor s-a plimbat printre statui și s-a spart într-o ceată de barbari efem ...

Revista Ficțiunea mi-a atras atenția încă de la apariție, dar am început să stărui cu adevărat asupra ei abia la începutul acestui an. Luasem o pauză de la un proiect literar mai amplu, la care lucram deja de ceva timp și care se încăpățâna să stagneze, și am hotărât să revin la prima mea pasiune: proza scurtă. Aveam nevoie să mă îndepărtez o perioadă de povestea care ajunsese într-un punct mort (și de întrebarea tot mai angoasantă: cum voi reuși să finalizez ce am început?) și să scriu noi po ...

Când spunem Ficțiunea, intrăm automat într-un fel de Narnia a scrisului, pe niște tărâmuri care sunt atât de la îndemână și totuși par atât de îndepărtate. Pe care vrem cu tot dinadinsul să le cunoaștem, să le explorăm, să fie ale noastre, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp. Acolo creștem sau ne creștem. Cu fiecare număr, parcă suntem mai bogați sufletește, parcă așteptăm să vedem ce a mai scris unul sau altul, ce ne mai spune, ce ne mai împărtășește, pe unde ne mai poartă, cine pe care ...

Era în jurul prânzului când am ieșit pe ușa micii librării din Old Market Square cu ultimul număr al revistei Ficțiunea. Mi-am aprins o țigară și am tras cu sete din ea like there was no tommorow. Apoi am deschis revista și am observat cu neliniște că țigara nu se transforma în scrum. Ba dimpotrivă, se mărea, se lățea, se lungea până a ajuns să-mi semene și să mă țină între degetele de la mâna dreaptă. Eu eram cel care se micșora arzând de la picioare în sus, spre cap. În câteva minute, m- ...

Am crezut dintotdeauna că multe din lucrurile bune, valoroase și salvatoare apar în momente în care o lipsă, o criză sau, în general, un timp rău se adâncesc și se intensifică atât de cumplit încât e nevoie de o contrapondere, de ceva care apare pe neașteptate și echilibrează lucrurile. Ca într-un fel de meteorologie a binelui și a răului: cât poate să dureze o invazie de aer siberian ori o depresiune mediteraneană sau islandeză? În definitiv, orice fenomen își epuizează odată resursele și e înl ...

Eram în plină pandemie când am descoperit revista Ficțiunea. Am citit-o și o citesc ca pe un foileton, de parcă textele din fiecare categorie sunt capitole într-o secțiune de roman. Ceva le leagă; se țin bine împreună... de la Opinii la Zenob, de la Carte la Recomandări sau de la Noua Literatură la Evenimente. Textele își răspund subtil și construiesc un arc ce dă coerență numerelor revistei. Cred că, mai mult decât atât, cei care publică în revistă sunt o comunitate de creatori care împărtășe ...

Se întâmpla ceva, se întâmpla. Intrase o boală-n lume fără chip și fără nume, vorba lui Blaga. Mai târziu a primit și un nume. Ne mureau cuvintele, nu doar semenii prin spitale, se scria, parcă, mult mai prost, mai sărac, mai fără viul din carnea literelor. Era un soi de uscăciune în verb, miroasea a iasca repetiției și a șubred, a sunet mort înainte de a-și fi dospit învierea. Trăiam din amintirea cuvintelor puternice, nu din prezența lor scânteietoare. Cuvintele nu pot minți, oricât de bine ...

Sâmbătă, 25 noiembrie, la ora 13, a avut lansarea romanului autobiografic Păturica Roz, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, la standul Litera. Dar toată săptămâna am fost și pe Lipscani, în Diverta.

Sunt deosebit de entuziasmat. Acest entuziasm izvorăște din recunoștința pe care o simt față de toți cei care m-au încurajat și m-au sprijinit în tot acest timp. Mai mult decât oricui altcuiva, doresc să îi mulțumesc scriitoarei Doina Ruști.

Viețile noastre sunt compuse din momente. Sunt martor ...

Am avut permanent întrebări legate de publicul căruia i se adresează, de fapt, Playback.

Inițial, am crezut că va vorbi mai bine generațiilor care au trăit perioada anilor '80 în România comunistă, pentru că exact această perioadă e evocată în film. M-a surprins apoi numărul mare de tineri care au rezonat cu filmul. Am crezut, apoi, că e un film în esență românesc, că nu poate fi total înțeles decât de cineva care a trăit sau trăiește încă în Romania, pentru că accesează o memorie colectivă, ...

Diana Gavra are multe locuri de întâlnire, nu doar prin București, ci și aiurea, prin toată lumea. Își bea cafeaua pe o terasă preferată din Chicago, are și un restaurant preferat, pentru întâlniri de afaceri, ceva foarte special, situat pe malul Dâmboviței. Uneori se întâlnește cu tipi, scoși din romanele englezești, genul cu țilindru și redingotă, undeva pe lângă Casa Cesianu. Are și un birou în Batiștei, unde se vede cu prietenii ei actori. Dar cel mai des vine la Pintadera Film, unde au loc ...

De ceva timp mă tot gândesc să scriu articolul ăsta, iar azi am decis s-o fac. Și am ales varianta scrisă, pentru că în jurul revistei Ficțiunea și al Asociației Creatorilor de Ficțiune s-au alăturat o mulțime de oameni faini, cititori pasionați și oameni efervescenți cultural care sunt deschiși la metamorfoze. Iar ținând cont de ei și de pasiunea mea pentru proză și artele vizuale, anunț azi un proiect puțin diferit de ceea ce ați văzut până acum, un proiect în care m-am aruncat cu toate resurs ...

Acum nu mai e timp sau loc să îmi iau mii de precauții și să scriu romă în loc de țigancă, sau femeie tânără, de etnie romă, vreau să vă spun o poveste care mi s-a întâmplat de curând, e cât se poate de autentică și de caldă, într-un fel are, într-un fel n-are legătură cu discuțiile din lumea literară/culturală, despre ficțiuni și xenofobii, reale sau imaginare. Mai întâi are legătură cu mine și cu faptul că sunt încă viu și nevătămat. Ajungem și la scris, la cultură, dar un pic mai încolo, hai ...

Știu despre strămoșii mei cei mai îndepărtați că niciunul n-a trăit liniștit. Lumea a avut grijă ca fiecare să aibă câte un război în care să lupte și să sufere. Așa era pe atunci, când năvăleau unii și alții care considerau îndeletnicirea cu jaful mai nobilă decât munca pe câmp sau la oi.

Mai apoi știu despre bunicul bunicului meu că a fost luat la oaste cu arcanul. Fratele lui abia ieșit din copilărie, unchiul străbunicului, plângea după mama lor în timp ce era urcat în căruța armatei. Cel m ...

În miezul aburind al lunii august, am străbătut într-o zi munții Troodos din Cipru, căutând bisericuțe ascunse după stânci albe și mănăstiri zăvorâte într-un ochi de soare năucitor. Ne-am închinat în locuri părăsite de veacuri, dar în care simțeam rugăciunea de parcă se rostise cu câteva clipe înainte să ajungem acolo. Drumuri înguste și întortocheate, aproape imposibil de parcurs cu mașina, iar spre asfințit o pană de cauciuc in the middle of nowhere, cu un vehicul nedotat cu roată de rezervă ...

Se spune că pentru fiecare ființă există un loc al ei, un loc care este “acasă". Însă nu și pentru oamenii cu ochi triști.

De când suntem mici, le știm legenda. Oamenii cu ochi triști cutreieră pământurile noastre, căci însăși tărâmurile lor i-au alungat, atât de teribili sunt aceștia. Pentru oamenii cu ochi triști nu există “acasă", ei vor doar să cucerească și să distrugă.

Fiecare copil cunoaște felurile în care aceștia se arată, cu toții știm cum să ne ferim de ei. Cu toții știm că trebui ...

Aș călători cu terapeutul. Aș căuta să mă bucur de fiecare dimineață când roua este proaspătă, s-o simt cu talpa piciorului, să alerg până la băncile de sub un nuc și să privim cum soarele trece printre crengile lui. Cum razele se lasă pe iarbă și șterg picăturile, încălzind puțin câte puțin fiecare petic. Iar păsările ar cânta simplu, fără să fie grăbite de agitația orașului. Atunci ar fi liniște în sufletul fiecăruia și o pace grea ne-ar binecuvânta. Ca apoi să ne ridicăm și să mergem. Să merg ...

Vă mai amintiți de spusa aceea a lui Ion Creangă – Căci nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin – din capitolul al IV-lea al volumului de Amintiri din copilărie, buchisit și acasă, și la școală, de copiii din generația cu cheia de gât?

Ei, bine, nu știu cum e cu distanța de la Neamț la Iași și viceversa, dar credeți-mă pe cuvânt că de la Tbilisi la Batumi nu e aceeași distanță ca de la Batumi la Tbilisi. Nu vă grăbiți să mă ...

Pe cealaltă parte a Mării Negre, la Batumi, în Georgia, țărmul nu-ți așterne sub tălpi nisipuri fine și încinse ca la Mamaia, ci pietre plate și netede, în culori ce îmbracă un spectru destul de larg, de la griuri, ocruri și brunuri, până la rotunduri verzi-albăstrii, fiicele apei, sau portocalii-roșietice precum apusul, pe care aici chiar ai șansa să-l vezi în toată frumusețea lui.

Stau cocoțată pe un chaise longue azuriu, la doar câțiva metri de apa cu volane de valuri înspumate, și mă uit la ...

Sunt de la 18 ani în București, adică de 12 ani, și urmează să mă mut pentru a opta oară. Ultima chirie, în care mă aflu acum, din care scriu, a fost cea mai longevivă și am locuit aici aproape 5 ani. Pe Mihai Bravu 188, dacă va vrea vreodată cineva să îmi facă o placă memorială "Arc peste timp, Aici a trăit și a creat..." De aici mi-e și cel mai greu să plec. Scriu acum din garsoniera open-space în care încă locuiesc, cu un dulap imens, fără bibliotecă, drept pentru care am tot improvizat spați ...

Seara decernării Premiilor Ficțiunea se apropie cu pași repezi. Este un moment mult așteptat și deja îmi imaginez magia grădinii Palatului Cesianu, seara, la început de weekend, copacii în plin verde și zidurile vechi, învăluite de farmecul verii, care vor capta ecourile vorbelor noastre. Deja, în acel moment, fiecare dintre noi, cei din juriu, va ști care este câștigătorul ales dintre cei nominalizați pentru fiecare categorie și vom fi cu toții pregătiți pentru sărbătoare.

Pentru mine, să fac ...

Fotografia despre care voi vorbi în rândurile de mai jos e făcută în octombrie 2020 în parcul "Eminescu" din Galați, parc ce adăpostește prima statuie din țară a marelui poet. Precum puteți vedea, sunt în costum și port un ziar în mână. Era sfârșitul campaniei electorale pentru alegerile locale. Ultima fotografie din campania unde am candidat pentru postul de primar al orașului Galați din partea partidului (mi-e greu să-i zic partid, e mai degrabă o asociație civică) PACT pentru Galați.

E o rev ...

22 martie 2016... O cafea de dimineață la Bruxelles, conversând liniștit cu jurnalistul Ovidiu Nahoi. Reveneam în Belgia pentru întâlniri la Parlamentul European, apoi vizitarea unor locuri atât de dragi din capitala Europei, cu gândul de a-mi umple bagajele cu ciocolată și minunății pentru fiul și soția mea. Ovidiu îmi propune să ne rupem de grup și să mergem cu metroul, câștigând minute bune pentru a ne pregăti materialele de presă. Peste câteva minute, îmi spune că "a apărut o știre despre un ...

Ceva înțepături în tălpi care mă făceau să țopăi destul de caraghios pe stâncile care ieșeau din apă, undeva, lângă o plajă din Mexic. Eram încă obosită după drumul cu avionul, deși dormisem în timpul zborului, în ciuda turbulențelor puternice, cât și după ce ajunsesem în Tulum, într-un bungalou pe plajă, pe a cărui fereastră marea își trimitea din noapte strălucirile metalice. Înainte de plecare fusesem la un screening medical anual și, în urma unei informații minore, reușisem să creez un eveni ...

Ne apropiem de 1 iunie și copilăria coboară din traista timpului, încercând să-și reintre în drepturi. Pentru mine, are gust de cireșe mâncate direct din copac, de cărți citite cu picioarele pe pereți, de ierburi înalte și păduri de așternut sub tălpile gândului. Se bea într-o ceașcă fierbinte de cacao cu lapte, se mușcă avid, ca o felie de pâine cu unt, sare și-o ceapă proaspăt scoasă din pământ, se cojește precum nucile verzi la-nceputul toamnei. Obrajii îi sunt roșii de ger, genunchii juliți ...

Se așeză turcește, pe preșul negru. În spate, două uși masive păzeau castelul. Păreau bântuite, de parcă gheare invizibile scorojiseră lacul până-n miez, până-n locul în care viața se combina cu moartea. Puțin mai sus, două geamuri susțineau formele baroce ale lemnului. Atât de frumos sculptate, încât semănau cu grilajele de metal ale unei închisori. În jurul lor, o sârmă ghimpată de stejar obtura accesul oricărei mâini ar fi avut îndrăzneala să deschidă broasca pe interior. Tudor nu știa ce se ...

Când suntem copii, suntem ca niște pitici, când creștem însă, devenim Guliver în țara piticilor. Și nu mai știi care e dimensiunea reală a lumii înconjurătoare, cea de atunci? Sau cea de acum?

De la fereastra noastră, vedeam întregul oraș, întins în fața ochilor mei, până departe, la Castel, adeseori acoperit de fumul roșiatic al Combinatului Siderurgic din Hunedoara. La poalele castelului, Cerna curgea roșiatică precum un râu de cărămidă topită. De la fereastră, cocoțată pe un scăunel, să pot ...

Foarte rar mi se întâmplă să nu am chef de scris, să simt lehamite. Nici nu știu dacă îmi amintesc un moment precis când am simțit asta. Am perioade în care nu scriu – sunt perioade în care citesc mai mult sau sunt prins în tot soiul de chestiuni casnice. Dar atunci abia aștept să revin la scris și încerc să-mi notez pe telefon ideile care-mi trec prin minte. Faptul că alternez astfel de perioade îmi și creează poftă de scris. În activitatea politică mai simt lehamite. Acolo, da, am perioade în ...

Mereu am ținut Paștele în familie și în fiecare an așteptam cu nerăbdare sărbătoarea, până acum patru ani, când, cu doar o lună înainte de Înviere, l-am pierdut pe tata. Și nu puteam să înțeleg. Cum de natura își vedea în continuare de cursul ei, florile de cireș miroseau la fel de dulce ca întodeauna, ramurile copacilor se acopereau de frunze și soarele blând îmi dezmorțea trupul ca în fiecare primăvară. Iar în mine creștea un gol care mă consuma din interior. Dincolo de durere, simțeam furie, ...

Picurat cu ceară și tot nu pot asocia Paștele cu vreo carte sau vreun film. În apărarea mea, nici cu mese încărcate de grăsimi și zaharuri ori cu vreun miel surghiunit în cuptor. În schimb, cerând clemență în fața acuzației de blasfemie, o să fac o asociere ciudată. Un anume mesaj de pe un panou publicitar s-a transformat în imaginea simbol a Paștelui pentru mine. Câteva vorbe care-au rezumat misterul umanității. Totul lângă un mall întunecat și ferecat în noaptea aceea.

Cerul e negru, nu se ză ...

Ziua de Paște va avea o însemnătate cu totul specială pentru mine. Voi sărbători învierea Lui și în acea bucurie voi aniversa și învierea mea. Anul trecut în chiar ziua de Paște am aterizat acasă după 8 ani petrecuți întemnițat în China comunistă. Scăpasem cu viață din cuptorul babilonic al durerilor amare.

Se spune că cele mai importante zile din viața unui om sunt ziua în care se naște și ziua în care află de ce. Aterizând pe Aeroportul din Cluj am simțit că primisem o nouă șansă la viață, o ...

De Paști îmi sună în adânc cântările liturgice, îmi scânteiază pe sub pleoape straiele de lumină ale preoților, lumânările de ceară curată ascunse în mănunchiuri de flori albe, bucuria încercănată de pe fețele trudite ale femeilor, după curățenia generală din case și din suflete. Mă cufund, precum oul roșu în apa cu care ne primenim obrazul în dimineața Învierii, în senzația aceea de eliberare, de respirație adâncă, după apneea prelungă a celei mai grele săptămâni din timpul ce ni se așterne sub ...

La Paști ne înnoiam. Adică primeam haine noi de la părinți. Sau măcar încălțăminte. Iar asta amplifica, în mintea mea cel puțin, primăvara și sărbătoarea care sosea. Și îmi dădea un sentiment de siguranță și pace. Căci nu venea singură, ci cu lumină blândă, diversitate de culoare și bucurie nereținută, cu pască, ouă roșii, cozonac și câte și mai câte.

Cu plăcerea de a vedea oamenii plimbându-se îmbrăcați cu ce aveau ei mai bun și vizitându-se unii pe alții, neamuri, vecini, cunoștințe. În Săpt ...

Există minuni și minuni, pentru ochii și inimile fiecăruia dintre noi. Scormonim după semne și dovezi, căutăm note clare pe portativul timpului ce ni se scurge printre firele de păr negru, grizonat sau alb ca zăpada, așteptăm constant confirmări, ca să ne ascundem, cu adâncă spaimă, ca-ntr-o ladă ferecată cu iarba fiarelor, bobul de credință adunat tare greu și atât de lesne de risipit, la cea dintâi pală de vânt. Uităm că cea mai mare minune dintre toate e viața însăși, ivirea noastră în aceast ...

O cutie cu biscuiți. Erau prea mulți, așa că am mai aruncat din ei, până mi-am dat seama că s-a golit cutia; dar nu am putut să o arunc. Nu am mai putut să arunc nimic de atunci, mă gândeam că am cumpărat totul și am aruncat totul, în același timp. Odată cu mine. Era o simplă dată, dar ca nicio altă dată, dar în acea “altă dată" puteam să mănânc. Poate altădată- acum. Un biscuit rămăsese mușcat și deja vedeam cum se împrăștie tot ce avea în interior- verde, violet, apă, lumină, dinți- în interio ...

Jinduiesc să văd fulgi lânoși care mi se aștern foșnitor pe haine, să-mi simt nările lipite de ger și pașii scârțâind în zăpadă, să aud chiote de copii îmbujorați rostogolindu-se de-a valma cu săniile, să văd oameni de zăpadă informi, iviți din nămeți copleșitori, țurțuri de cleștar, să simt starea aceea de transă moleșitoare care te cuprinde când vii înghețat și te toropește căldura. Nu mi-a plăcut niciodată iarna, dar acum mi-s dragi toate ale ei, așa cum le știu din copilărie. Acea iarnă, ace ...

Anul acesta se anunță cât se poate de interesant pentru mine. Voi publica la editura "Litera", în cadrul "Colecției de Proză Contemporană", un roman de ficțiune istorică, Diavolul din Freisetzburg, pe care l-am scris acum doi ani, dar care nu-și găsise încă editura potrivită. Acțiunea are loc într-un lagăr de concentrare nazist și este o poveste despre bine și rău, slăbiciuni umane și alegeri imposibile. Nu știu când va fi lansarea, dar încerc să schițez deja un plan pentru promovarea lui. În ...

La 17 ani am avut, pentru prima dată în viață, "o cameră doar a mea" (ca toți cei care o îndrăgesc pe Virginia Woolf, nu pot să nu zâmbesc în fața acestei sintagme). Ce victorie răsunătoare să am colțul meu, în care să îmi așez lucrurile după voia inimii și-n care să mă pot ascunde de agitația din restul apartamentului, pe care îl împărțeam cu părinții și cu cei doi frați ai mei. După ce mi-am ordonat cărțile în bibliotecă (întotdeauna, semnul locuirii a fost, pentru mine, rânduirea volumelor pe ...

Pentru mine, 2023 e anul teatrului și al poeziei. Anul trecut am publicat la editura Litera romanul "a.normal", colecția "Biblioteca de proză contemporană". Îmi place să alternez genurile literare între ele. Când scriu proză o perioadă mai lungă, mi se face dor de poezie. Și invers. Am început la Teatrul din Buzunar, o trupă privată de teatru din Galați, un proiect inedit: vor fi puse în scenă piesele mai multor autori gălățeni. E un câștig reciproc: teatrul are piese scrise exact pentru el, iar ...

Mi-am făcut un obicei ca atunci când ajung la Viena (helas! nu mi se întâmplă foarte des) să merg la Cafeneaua Sacher pentru o felie de tort.

Anu’ ăsta în martie am stat la coadă vreo 40 de minute în fața intrării, ca să prindem o masă liberă și să ne putem bucura de gustul dulce acrișor, ornat din belșug cu frișcă fără zahăr.

Probabil mii de turiști așteaptă anual în fața intrării, așa cum am făcut și noi, ca să guste din cel mai faimos tort al lumii. Faimos pentru că a avut o strategie de pr ...

De câte ori trecem o amintire prin filtrul memoriei, acel filtru reține o parte din ea, iar imaginația noastră completează golurile, încât este practic imposibil să ne amintim trecutul exact așa cum s-a petrecut. Am citit teoria asta într-un articol semnat de un psiholog și cred că poate fi corectă, cel puțin parțial. Căutând să-mi amintesc care a fost cel mai frumos cadou de Crăciun primit vreodată, m-am dus cu gândul la un obiect care mi-a fost tare drag și pe care l-am păstrat mulți ani: un p ...

Era una dintre iernile copilăriei, o iarnă în care zăpada părea că acoperă întreaga realitate. Eram la munte, la bunicii din partea tatălui, în vacanță. Ziua îmi plăcea să ies cu patinele, să mă joc cu ceilalți copii, iar serile, împreună cu bunica, ieșeam să privim cum sclipea zăpada în lumina felinarelor. Era un orășel de munte și deja la lăsarea întunericului nu se mai auzea niciun zgomot, iar pe stradă, în locul căruțelor trase de cai, acum se auzea doar din când în când foșnetul săniilor și ...

Ideea de a petrece o noapte de Anul Nou în altă țară îi plăcea și nu-i plăcea lui Bogdan. Nici nu știe cum a venit vorba, cine a pomenit prima dată despre o posibilă călătorie la Larnaca și cum s-au petrecut de fapt lucrurile. Poate soția lui, Irina, mare amatoare în ultimii ani de excursii, poate fata și ginerele, amândoi cu microbul călătoriei în sânge. Indiferent însă cum a apărut în discuție, era ceva nou pentru el, posibil și pentru cei doi prieteni, Laura și Andrei, cu care aveau să călăto ...

Ce tip de articole satisfac gusturile tale de cititor?

În general, consum multe articole de jurnalism narativ, de tipul celor pe care le prezintă cei de la Decât o Revistă. Îmi plac și eseurile, și cronicile, dacă sunt bine scrise și mai ales dacă au o notă personală, din care să descopăr câte ceva din autorul lor. Când vine vorba despre cronici, le apreciez pe cele care deslușesc detaliile semnificative din texte, care le oferă o semnificație și care construiesc (sau deconstruiesc, după ...

Jean Giono, scriitor francez, cunoscut la noi prin câteva romane, printre care Otava, s-a născut și un timp a locuit la Manosque, unde eu am fost recent, la un festival de literatură. Organizatorii m-au așezat într-o căsuță din inima unei grădini splendide, rămășița unei păduri. Pe casă scria Le Giono. Fusese casa de vacanță a scriitorului, așa că mi s-a părut normal să încep o carte la masa din grădină. Toamnă caldă și un aer care-ți amintea cât de minunat este să trăiești. În plus, îl mai ...

18 octombrie 2022. Știre: A murit academicianul Eugen Simion. Avea 89 de ani. A fost..., a scris..., a făcut..., a murit. M-am gândit că vor curge râuri de cerneală virtuală, fluvii..., vor lua foc fluxurile de știri. Ei, bine, nu...! Știrea s-a rostogolit firav și s-a pierdut în noianul de alte știri ale zilei, ale lumii, ale timpului în care trăim. Un timp al trăirii care nu ne mai lasă răgaz și pentru mărturisire. Mi-am spus că trebuie să-l găsesc.

Dar nu voi scrie despre **a ...

La 50 de ani mă încarc cu gânguritul energetic al fiicei mele Gloria Maria Sultana și cu pendularea între universurile poetice și vizuale ale prietenilor mei. Urmăresc proiecte curatoriale la zi și pregătesc cronici de întâmpinare pentru cărți care îmi plac sau care dau un sens vieții noastre de azi pe mâine. Trăiesc, oarecum, într-o bulă livrescă, cu cărți, cu expoziții, cu spectacole ori filme care să mă facă să fiu viu și să exersez o gimnastică a gândirii neregimentate. După 10 ani de tăcere ...

Prima dată când am auzit de moarte a fost pe la 5-6 ani. Atunci am înțeles că nu e cineva anume, nu are un chip, ci mai multe, că ia chipul unor oameni. Totuși mi se părea că numai al anumitor oameni, cum ar fi chipul lui Onel, copilul de câteva luni al unei rude îndepărtate sau al Dădicăi, cum îi spuneau toți în familie, sau al Frusunei. Mi se părea că numai anumiți oameni erau predestinați morții. Mă uitam după aceea cu aviditate la fotografiile lor și aveam confirmarea post-factum că moartea ...

La-nceput a fost Bunicul. El era și cuvântul, și povestea, și divinitatea tutelară a copilăriei mele.

Înalt, frumos ca Gregory Peck, elegant precum domnii din lumea interbelică, purtând mereu pălărie (pe care o ridica, cu un gest reverențios, de fiecare dată când saluta pe cineva), plin de umor, cu o voce inimitabilă, Bunicul era un bărbat de care te puteai îndrăgosti cu ușurință, de la 5 la 80 de ani. Un etern amorezat de soția lui, căreia i-a trimis minunate epistole de dragoste, pentru care ...

Coborând în zona aia mai puțin plăcută a minții mele, am dat peste un moment care să-mi ducă rușinea la rang de Artă.

Eram undeva prin liceu – primul an de facultate, când am plecat cu prietena mea de atunci la mare. Anda, pe numele ei, primise de la ai ei un telefon nou, polifonic, o demență prin anii 2007-2008. Mama ei își reînnoise abonamentul de telefonie mobilă, plătise cu punctele acumulate, plus mulți alți bani pe lângă. Era un Siemens cu ecran color și carcasă argintie.

Anda era extrem ...

E vară, ca acum. Poate nu la fel de cald, dar tot august. Am doisprezece ani, părul lung, breton și sunt îndrăgostită. De fapt, eu tot timpul sunt îndrăgostită pentru că, dacă nu sunt, simt că lucrurile nu au sens, iar lumea capătă gust rău, de apă stătută. Așa că, pentru mine, iubirea este la fel de necesară precum petrecerea de ziua mea, chiftelele cu cartofi prăjiți, pupăturile mamei și notele de zece.

Prima dată, m-am îndrăgostit de un coleg de grădiniță. Nu știu ce mi-a plăcut la băiatul ă ...

De ce am ales vinul? Am cel puțin opt motive. Pentru că e viu. Pentru că uneori e capricios, uneori e agitat, uneori are nevoie de liniște, de singurătate și meditație, uneori e deschis, cu chef de povești - dacă știi cum să-l iei, e plin de surprize. Are nevoie de odihnă după un drum lung, are nevoie de răbdare, are nevoie de un prieten. Este uman. Vinul e mereu altfel. Niciun om nu poate să bea de două ori din același vin, pentru că nici vinul, nici omul nu mai sunt la fel. Faceți un experimen ...

Da, am prins vremurile când un fir dus la ciorap îți putea ruina nu doar viața socială, ci și stima de sine. Îmi amintesc de o seară din adolescența mea, o seară de început de toamnă și sfârșit de vacanță, în care mă pregătisem minuțios să ies în oraș: fard, pantofi cu toc, rochie sexy, tot tacâmul plus nelipsiții ciorapi negri. Când am terminat, m-am uitat în oglindă și mi-a plăcut până și mie cum arătam: eram aproape "piesă". Simțeam că voi avea succes în seara aia, un simțământ pe care, în an ...

Prima mea amintire este încercarea de a-mi face singură o poveste, fiindcă pe celelalte prea le știam pe toate. Curând după aceea am amintirea clară a unei povești a cărei eroină era o Flacără. M-am ales atunci, la 4 ani, cu replica mamei: "Pune mâna și citește că nu iese scriitoare din tine!"

Am citit pe rupte, am făcut chiar filologia ca să citesc mai mult. Mare noroc am avut că cei de la Engleză erau obligați să facă secundar Româna. Citeam 3 luni vara, zi și noapte. Citeam în timpul anului ...

Poftim. Mulțam fain, om drag!

Astăzi nu o să vorbesc despre literatură, ci despre bucuria de a fi părtaș la un alt tip de cultură.

După cum probabil mulți dintre voi știți (nici nu mă ascund) îmi place muzica rock și încerc pe cât se poate s-o promovez. Susțin mișcarea rock românească, scriu articole despre ea (nu atât de multe pe cât aș vrea), merg la concerte (niciodată pe invitații sau pile, ci doar cu bilet), cumpăr merch și sunt mândru că port tricoul vreunei formații cu care mă identific ...

Scriu textul ăsta în timp ce beau o cafea. Ca să fiu sinceră, am băut multe cafele de când tot scriu la el. Între timp, am împlinit imperfecta vârstă de 29 de ani, am băut și niște bule fine și am avut timp suficient de introspecție, de preamultgândit și răzgândit. Nu m-am decis încă dacă mă apucă sau nu o criză existențială, eu mă pregătesc oricum pentru ea în fiecare an, o aștept ca pe Iisus. 

În fine, eram la cafea, la o terasă, lângă Biserica Albă de pe Calea Victoriei. E duminică, iar sluj ...

Ianuarie 1982, într-o zi spectaculoasă de iarna, ies pe poarta de lemn, mijindu-mi ochii de la atâta soare și zăpadă, târând după mine un sănioi pe care mi-l făcuse tata la întreprinderea unde lucra ca translator. Era verde. Sănioiul, nu tata. Aveam 5 ani.  

Pe ulița satului în care am crescut până la 7 ani-pustiu. Teribil de neobișnuit.  

Era cald, zapada până-n gât, mâncasem bine, un soi de pace nepământeana instalată în sat. O fi fost sărbătoare, ceva, asta nu-mi amintesc. Dar îmi amintesc ...

Am călătorit mulți kilometri pe motocicletă, fie pe locul din spate, fie pe cel din față. Văzută de pe "motor", lumea este parcă mai vie; tot ce înseamnă natură – imagini, mirosuri, sunetul vântului, soare, ploaie, totul aduce viața mai aproape; viața reală, cea căreia de multe ori poate uit să-i iau pulsul, prinsă în evenimentele de zi cu zi. Viteza, atenția pe care trebuie s-o am tot timpul când merg pe motor sunt ancore puternice în prezent; această trăire a prezentului mă face să ies cu bine ...

M-am înscris la doctorat în 1990, când s-au scos la concurs primele posturi de asistenți și primele locuri la doctorat de după "blocada" din ultimul deceniu comunist. Îndrumător l-am avut pe proaspătul profesor "plin", promovat "cu salt" de la gradul de lector, peste cel de conferențiar, și proaspăt conducător științific Nicolae Manolescu, fostul nostru însoțitor de la Cenaclul de Luni. Cred că Mircea Cărtărescu și cu mine am fost primii lui doctoranzi. În partea a doua a anilor '80 insistasem a ...

Am visat aproape un fel de poveste, era totul foarte detaliat și fără nicio legătură cu realitatea mea mai mult sau mai puțin imediată. Poate de asta am și ținut minte visul, pe cele mai multe le uit, dar de data asta a fost parcă mai mult decât un vis, o poveste, una pe care mi-ar plăcea să o citesc sau chiar s-o văd - a fost o experiență puternic cinematografică. Protagonistul visului era un scriitor român, dar cumva știam că mama lui era italiancă. El publicase recent primul său roman, num ...

Un labirint de străduțe undeva la marginea Bucureștiului. Mergeam pe jos spre termocentrala ce-și înălța corpul subțire de beton într-o arcuire hotărâtă pe care i-o știam din anii copilăriei, când îi urmăream luminile clipind roșii în noapte de pe balconul blocului de zece etaje unde îmi plăcea să stau cu orele și să visez la avioanele care treceau pe deasupra capetelor noastre – capete în care oscioarele urechii interne vibrau în ritmul înfundat al muzicii teritoriilor din sud. Trecusem deja ...

Desfac încet pouch-ul ocru, scot pachetul de tutun, apuc cu degetele arătător, mijlociu și mare o grămăjoară de tutun care seamănă izbitor cu părul meu… uscat și răvășit. Plasez filtru în partea dreaptă a foiței, pun tutunul, presez ușor, rulez, umezesc și e gata. Țigara. Știu că primul fum mă va înțepa, că limba se va revolta în așteptarea gustului destul de oribil, dar nu mă pot abține. E între momentul aprinderii și primul fum tras adânc în piept o prăpastie a așteptării. A așteptărilor. Se ...

În clasele a cincea și a șasea am avut o profesoară, la început foarte cool, iar eu eram printre elevii ei preferați. Până într-o zi când intră în clasă supărată și mă ridică în picioare – ia zi, Șerban, m-ai monitorizat cât am întârziat? Nu pricepeam ce se întâmplase, nimeni nu pricepea, toți tăceam, profa nu părea că glumește. Nu după mult timp aveam să aflu că un părinte o pârâse că întârzie la ore. Și – nu știu de ce (probabil era Mercur retrograd și informația o luase razna) – profa credea ...

Am auzit bătăi de minge în curtea interioară, însoțite de un chilomănit de copii și am scos capul din pernă în afară, la o oră la care se trăiește. Miezul zilei, zici. Ăsta e soare roz, din recuzita lui Anderson și iei o gură de suc de portocale, dintr-o sticlă de plastic, în care seara s-a completat cu vodkă, verși un sfert pe picioare, ești lipicioasă, cauți o țigară și pretinzi că nu ești în situația asta, care situație, după spusele unei doamne cu păr lung negru și întotdeauna cu cercei colo ...

Muzeul Național al Literaturii Române din București împlinește 65 de ani de la înființare, pe 1 iunie 2022. Loc al întâlnirilor boeme, frecventat în special de scriitori, dar nu numai, are în momentul de față două sedii și administrează mai multe case memoriale. În ultimul deceniu, imaginea muzeului este legată de Prof. Ioan Cristescu, director din anul 2014.

Programul integral al evenimentelor aniversare: aici

Ligia Pârvulescu

Era o seară senină de vară, iar copacii din curtea M ...

Se vorbește prea mult despre prima iubire și prea puțin despre influența primelor lecturi. Prima iubire este, de multe ori, o cicatrice care se vindecă și nici nu se mai vede (nici măcar o apendicectomie), în timp ce primele cărți pe care le-am citit ne impregnează mintea cum intră siropul într-o prăjitură, ajungând să influențeze ce ne place să citim, cum și pe cine iubim și, în cazul meu, ce scriem.

Ca adultă, am citit cu mare interes clasicii și modernii și m-am îndrăgostit pe viață de scrii ...

De când mă știu, am preferat mersul șederii, poate că la naștere vreo ursitoare mai ghidușă mi-a strecurat un pumn de furnici pe talpă și mi-a menit să mă aștern drumului, precum iarba câmpului. Ceea ce s-a și întâmplat, în felurite chipuri, de la plimbările cu mâna de copil, topită în palma mirosind a colonie și-a tutun de pipă, a Bunicului, până la cercetările de teren, pe coclauri autohtone sau prin alte colțuri ale pământului. Lumea străbătută mi-a devenit covor, migălit în mii de noduri, de ...

Primul an de facultate, prima sesiune. Obișnuit, ca în liceu, să învăț susținut câteva ore bune înainte de un examen credeam că metoda aceasta de "a îngrășa porcul în ajun" avea să funcționeze și atunci.

După o serie de câteva nopți nedormite pentru alte examene, mă pregăteam pentru Estetică. Profesorul nostru, deși avea simțul umorului, era un personaj intimidant.

Examenul urma să aibă loc a doua zi, de la 8 dimineața, în amfiteatrul Shakespeare, era un curs fundamental, de trunchi comun, așa ...

Cea mai emoționantă întâlnire dintre întâlnirile mele admirabile a fost întâlnirea cu Noica la Poșta din Păltiniș, unde venea aproape zilnic să-și ridice corespondența. Era în primăvara lui 1986. Când m-am prezentat, după un schimb prealabil de scrisori și de cărți poștale, m-a întrebat în germană: Wann sind Sie aus Deutschland gekommen? I-am răspuns, surprins, că n-am fost niciodată în Germania. Sind Sie nicht Herr von Bussche aus Hermannstadt? m-a întrebat el. "Nu, sunt numai Bușe", i-am ...

O întindere imensă albastră, marea mă așteaptă în fiecare zi. Când ajung în dreptul ei încetinesc și o salut în drumurile mele. Chiar și iarna când valurile sunt uneori înfricoșătoare, deschid geamul mașinii și o respir. Desprea ea am scris prima poezie. În copilărie, a fost cât pe ce să mă fure. M-a îmbrațișat atât de tare, m-a sufocat, și doar pentru că m-am luptat aprig mi-a dat drumul. În adolescență m-am așezat o dată pe treptele soclului pe care stă Ovidius și o privește, că să pot vedea ș ...

Era o noapte fără pic de lumină, sau cel puțin așa mi-o amintesc. Nu vedeam luna, iar asta mă face să cred, ori de câte ori îmi fuge gândul la momentul ăla în care fricile mele au căpătat consistență materială, că lipsa lunii e favorabilă aplicării unei educații a terorii (întreținută prin limbaj, cum altfel?). Totuși, nu întunericul reprezintă miezul acestei întâmplări, cât nesupunerea – refuzul de-a merge la culcare când toți ai casei considerau că-i bine să se culce un copil. Desigur, teoria ...

Un măr fermecat

Delia Hügel

Când mii de oameni își părăsesc căminele luând cu ei doar ce încape într-o sacoșă, o valiză sau un portbagaj, mi-e greu să vorbesc despre obiectele frumoase pe care le-am râvnit sau le-am obținut. Am mai asistat la crize ale refugiaților, unele poate chiar mai grave, de fiecare dată cutremurătoare, dar în cazul de acum, fiind vorba despre vecinii noștri, amenințarea care îi alungă pe ei reverberează până departe, până chiar în casa mea, ceea ce mă face să prive ...

De când am început să îmbătrânesc îmi vin în minte tot felul de întâmplări din copilărie, de la farse mai mult sau mai puțin inofensive pe care simțeam plăcere să le fac celor mai vârstnici (bunici, părinți, mătuși), până la situații în care am fost eu victima unor șotii (din partea colegilor de  grădiniță sau de școală, în special). Răvășitoare cu adevărat nu mi se mai pare astăzi nici una dintre întâmplările de  atunci (probabil pentru că m-am detașat demult de trăirile copilului care am fost) ...

Pentru mine, amintirile copilăriei se rezumă la instantanee discrete, uneori doar la imagini vizuale foarte scurte, câteva cadre în succesiune, ca cele care se găseau pe riglele pe care și le doreau toți copiii din anii '80, acelea pe care le înclinai încet ca să vezi cum se schimbă desenele. Și, cu cât mă duc mai departe spre trecut, cu atât contextul e mai străveziu, iar ordinea instantaneelor se amestecă. Axa timpului e mototolită în capul meu, de parcă acea perioadă a vieții ar fi o ghirland ...

Sunt o scriitoare mediteraneeană de limbă spaniolă, născută în Centrul Vechi al Bucureștiului, unde viorile lăutarilor sfâșie inima. Sunt o feministă cu suflet de bolero. Sunt femeia în roșu.

În viețile mele imaginare și în visurile avuabile sunt actriță. Deseori văd un film în interiorul meu, ale cărui scene formează o scrisoare de dragoste. Există scrisori de dragoste pe care nu le voi scrie niciodată, de aceea scriu cărți.

Una din imaginile care mă obsedează este cea a luminii jucăușe între ...

În copilărie aveam un idol.

Unchiul Tănăsel.

El era... Pictorul! Așa, un fel de cehovian...

Nu degeaba, când eram întrebat ce vreau să mă fac atunci când o să fiu mare, spuneam, umflându-mi pieptul, cu sau fără cravate de șoim al patriei sau de pionier:

— Pictor!

Și zău dacă știam prea multe despre pictori, pictură pe atunci!

În primii ani ai... vieții locuiam într-o casă astăzi demolată, pe Focșani, nr. 21, din eternul Galați! O stradă destul de departe de fluviu (9 min – 4,2 km), prin DN ...

"Privesc de la fereastră lumea care se foiește pe Strada Doamnei. Locuiesc în intersecția cu Strada Academiei. Mașinile sunt întotdeauna parcate de așa natură încât să îngreuneze cât mai mult circulația. Uneori, apar niște autovehicule blindate care transportă bani. Acestea intră vis-a-vis, în curtea Băncii Naționale, staționează o perioadă, iar apoi dispar cu tot cu escortă. Banii se plimbă prin oraș pe sub nasul meu. Sunt protejați. Am remarcat niște tipi cu mitraliere care însoțeau convoiul." ...

Într-unul dintre superbele sale eseuri despre moarte, Starring at the sun. Overcoming the terror of death, Irvin Yalom apelează la o metaforă ingenioasă pentru a-și explica raportarea la acest subiect de cercetare, deopotrivă provocator și incomod. Este vorba despre ecranul împărțit – la bază, o tehnică terapeutică de hipnoză menită a-i ajuta pe pacienți să scape cât mai ușor de unele amintiri extrem de dureroase. Desfășurarea ei este simplă, iar eficiența indubitabilă. Pacientului hipnotiza ...

Vă prezint un buton de distrugere. Unul dintre butoanele mele de distrugere. Imprevizibilul. Un Trabant nu se poate cățăra printre povârnișurile unui munte. La fel de dezarmat sunt și eu în fața imprevizibilului. Mă paralizează. Timpul meu lăuntric (my inner time) este un ochi de apă închis într-un vid, nu există adieri pe suprafața lui, ci doar o stagnare predictibilă. Nu știu de unde mi se trage această alergie la neprevăzut, dar știu că vine la pachet cu o jenă fundamentală apărută încă din ...

Domn fără obligații, de 51 de ani, caut doamnă fără obligații, cu casă, cu vârsta între 30 și 50 de ani pentru prietenie, în vederea căsătoriei. Rog seriozitate. Tel. 0760945621.

Un anunț matrimonial eliptic al unui ins prea grăbit ca să mai stea în loc de calități fizice, moral-volitive sau spirituale, care, oricum, țin de o socoteală de acasă care nu se potrivește cu cea din târg, în afară că bunele lui intenții se vădeau din modul inedit de difuzare. Anunțul, cererea în căsătorie, de fapt, e ...

Târzia mea studenție pariziană a coincis cu "vremea de glorie" a cântăreților români la metroul din Paris. Nu trecea nicio stație fără să se urce o nouă echipă, acordeon plus "voce", trăgând după ei o sculă cu aspect antediluvian, pe care cred că le-o închiria chiar administrația metroului (sau și-o pasau ei între ei) și care, am realizat la un moment dat, era de fapt un amplificator. Număram penibil nu mai puțin de 14 stații de la căminul din Porte de Clignancourt (acel pitoresc Ferentari al Pa ...

Prin Sala de Lectură a Bibliotecii Facultății de Litere se perindă o mulțime de personaje, care de care mai interesante și mai pestrițe, doar că studenții sau profesorii care stau concentrați în bănci nu le zăresc întotdeauna, din pricina pădurilor de litere în care sunt cufundați. Aici m-am întâlnit, pe când eram studentă în anul I și descopeream cultura antică și medievală, cu Alexandru cel Mare, dar mai ales cu năzdrăvanul lui cal, Bucefal / Ducipal (în adaptarea autohtonă), căruia i-am căuta ...

Sunt câteva sertare ale memoriei pe care oricând le deschizi te emoționează, mă refer la cele legate de cărți. Întâlnirea cu biblioteca, alta decât cea de acasă. Momentul când deschizi ușa și un întreg continent se desfășoară înainte-ți. Pentru mine a fost atunci când am părăsit școala generală și am continuat cursurile la Liceul de Artă "Ion Vidu" Timișoara, în gimnaziu fiind încă, liceul având și cursuri de gimnaziu. Biblioteca liceului de artă era un tărâm fascinant, foarte diferită de biblio ...

Aprilie e prima lună din zodiac, acoperă zodia Berbecului, o zodie cu care, de altminteri, nu comunic foarte bine. Dar e vorba în cele ce urmează de 4 aprilie, zi care atât în istoria României, a lumii în general și a vieții mele înseamnă foarte mult. Să le luăm pe rând.

În 4 aprilie 1944 a avut loc teribilul bombardament anglo-american, în urma căruia a căzut Teatrul Național, Calea Griviței a fost făcută praf, bucureștenii probabil că au simțit atunci pe pielea lor ce înseamnă războiul. Mulți ...

Aveam cinci ani. Un salt din întuneric în spatele meu și o amenințare cu arma. Glumesc. Nimic de felul ăsta nu mi s-a întâmplat, nici în copilărie și nici mai târziu; mai mult, de copil chiar am îndrăgit armele, jocurile de acțiune și tot ce însemna jucărie motorizată – mașinuță, avion, motocicletă.

Am avut o copilărie fericită, pe care mi-am petrecut-o în Ploiești – orașul care pentru mine a rimat mereu cu bucuria. La fel de mult, precum armele și motoarele, îmi plăceau caii și plimbările în ...

Am stat până în ultimul moment, gândindu-mă la sensurile pe care le are confesiunea pentru mine. Și dacă pot scrie ceva care să semene cu o confesiune. Când unele lucruri stau foarte mult în spațiul propriei emisfere cerebrale, cam toate unghiurile i-au fost disecate și toate stările trăite, încât un ochi din exterior nu ar face decât să audă și privească un rezumat al unei "fresce" monumentale. Ceva trăit cu intensitate de un individ va fi derulat în doar câteva minute pentru altcineva. Și e ap ...

A fost o vară ca nicio vară în care seara inspiram mirosul grădinii proaspăt udate și citeam Vara și Nunta și Primul om. Mă gândeam mult la Oran, Alger, Tipasa și Djemila. Pe Camus la început îl confundam cu Humphrey Bogart, din cauza pozelor cu țigara în gură. N-am visat să-l copiez, doar să mă refugiez în lumina văzută de el, în schimb, un timp, am vrut să-l imit pe Saramago, să eliberez frazele de puncte, de virgule și de majuscule, dar când am ajuns să împărțim aceeași țară - deși el e ...

În adolescență vedeam uneori pe strada Plantelor, alteori pe lunga stradă Popa Soare, un domn cu părul lung, pieptănat pe spate. Era îmbrăcat într-un costum cărămiziu, cu vestă și cu o cravată cafenie. Domnul se plimba încet, de unul singur, cu capul în pământ. După ce am trecut de vreo trei ori, la date diferite, unul pe lângă celălalt, am început să-i dau bună ziua. Îmi răspundea cu voce politicoasă, oprindu-se din mers pentru câteva clipe.

Domnul în costum cărămiziu făcea parte din colecția ...

Șerban Axinte​

Se întâmplă să trăiești într-un poem atunci când tu ca om te identifici aproape total cu literatura (poezia) pe care o citești și o scrii. Lucrurile materiale sunt parcă undeva departe în afara ta. Nu zic că e bine. Ideal este să menținem un echilibru între toate activitățile pe care le avem de făcut. Și, în general, menținem acest echilibru pentru că nu avem încotro. Eu cânt și într-o trupă de rock progresiv (care deocamdată nu dorește să se arate lumii). Cânt împreună cu do ...

​ Ascultă-mă, frate! Ia din Piața Unirii tramvaiul 23 care te va duce pe 11 Iunie, spre Piața George Coșbuc și pe lângă ruina fostei fabrici de bere Bragadiru, pe Sebastian, Chirigiu, Rahova… Coboară la Piața Ferentari și ia-o în sus, pe Trompetului, o stradă lungă de un kilometru și ceva, spre capătul căreia se face la stânga strada Imașului. Casa de la numărul 8 este un ecou stins al casei cizmarului Gică Dei, de unde a început să se depene povestea Sonatei pentru acordeon.

​ Casa de pe str ...

Mi se amestecă planurile temporale: azi dimineață am ascultat timp de o oră și jumătate un program al lui Andi Moisescu pe Youtube, unde avea o conversație cu incredibilul Nicu Alifantis, care, în timp ce scriu, îmi cântă Decembrie a lui Bacovia. Între timp, încerc să scriu despre prezentul de pe aici, în Santiago de Chile. La intersecția planurilor temporale fiind Youtube care, din fericire, ne aduce clipele acelea minunate ale muzicii Folk.

Vă scriu în preajma celui de-al doilea an aniversa ...

După mai bine de cinci decenii de regimuri totalitare în care lupta pentru statura socială a fost privilegiul celor care nu erau obligați să lupte pentru supraviețuire, nu e de mirare că România își găsește cu greu reperele. Primele mele tangențe cu literatura memorialistică și sistemul carceral comunist m-au năucit din două motive. În primul rând, nu înțelegeam cum indivizii pot să decadă atât de mult moralicește încât să adopte un comportament subuman cu semenii lor, chiar adversari fiindu-le. ...

Cu Marius Mircu am făcut cunoștință undeva prin primăvara anului 1990. Oricât ar părea de ciudat, lucrurile chiar așa s-au și întâmplat, chiar dacă pe vremea aceea era deja plecat în Israel de trei ani. O vreme, deși a stat la doi pași de mine, pe un raft, nici nu l-am băgat în seamă. A trecut ceva timp până am făcut cunoștință cu adevărat. Dar, înainte de alte considerații, mă întorc la primăvara lui ‘90…

Într-o bună zi, mă întâlnesc pe scara blocului cu un vecin. Unul pe care îl cultivam în m ...

În ultima zi de școală din al doilea an de gimnaziu am primit la premiu, așa cum se obișnuia și (încă!) se mai obișnuiește, câteva cărți. Una dintre ele, apărută în renumita pe atunci colecție "Lyceum" a Editurii Tineretului, avea scris pe copertă: Nicolae Bălcescu, "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul". Mă intriga acel cuvânt, "supt", prin forma lui ciudată, căci nu aveam de unde să știu în vremea respectivă că este un arhaism fonetic. Cartea lui Bălcescu avea două volume, unite între ele cu o ...

Botanica, meseria mea, uneori îmi stoarce creierul și mă lasă cam uscat de idei extra-botanice. În momente de felul ăsta, îmi amintesc că la Liceul Iulia Hașdeu, la București, în sala de clasă a ultimului an de liceu, un laborator amenajat pentru secția de real, era o planșă pe care scria Science sans conscience n’est que ruine de l’âme, o frază despre care am aflat mai târziu că-i aparține scriitorului francez Fr. Rabelais. În consecință, îmi vine iar în minte îndemnul Doinei - să scriu, să ...

Am ajuns deja la jumătatea din august. La noi, fiind toiul iernii. Printre bătrâni există zicala: "trebuie să scăpăm de august". Supraviețuitorii ies în parc pe 1 septembrie să sărbătorească, să se laude că-s încă vii! Azi este înnorat și avem și "stare de urgență" din cauza poluării atmosferice, la noi - un amestec de praf și fum de lemn, pe care săracii și bogații încă îl folosesc să se încălzească. Eu am trecut la electricitate:)

Afară sunt zece grade. Conversez ca englezii, până mi-aduc ami ...

Ziua Marinei

Pentru cineva născut și crescut în Constanța, 15 august este o coincidență fericită între Ziua Marinei și Sf. Maria "Mare". În copilărie, am crezut că Ziua Marinei descinsese cumva dintr-o  sărbătoare mitică a eroicilor marinari care se încumetaseră să înfrunte Pontul Euxinus, marea căreia i se aduceau ofrande pentru a fi îmblânzită. Așa cum numele Euxinus, eufemism de la aksenos ("neospitalier"  în greaca veche), sugera, o astfel de sărbătoare a mării, marinarilor și corăbiil ...

Aeroporturile m-au speriat dintotdeauna.

Nu știu cum să mă comport într-un aeroport, mă intimidează bagajele, povești îndesate până la refuz în geamantane și rucsacuri mereu mai mari decât limita impusă, povești care îndulcesc cotidianul celor la care ajung. Bucăți de brânză împachetate în ziare și ascunse printre țesături de vâscoză și bumbac, borcane cu zacusă făcute de mame și bunici, fierte în aburi de dor ca să nu existe probleme cu alterarea conținutului, dulcețuri ce țin loc de zâmbete ș ...

"Iar drumurile, toate, duc spre oameni."

(Antoine de Saint - Exupéry, Micul prinț)

Drumul din Luxor spre Aswan nu ar trebui să fie foarte lung. Ne-am documentat înainte și pare rezonabil, în jur de patru-cinci ceasuri de mers cu trenul. Pentru că vrem să ne oprim pe drum la templele Kom Ombo și Edfu, încercăm să găsim o mașină cu care putem ajunge. Din păcate (sau din fericire), nimic care să pornească în zori. O ultimă încercare într-o agenție de turism ne prilejuiește întâln ...

București, februarie 1977. Din strada Mihai Eminescu, unde stau în gazdă la nr. 55, într-o casă cu etaj construită de un general în perioada interbelică, îmi iau magnetofonul Grundig și benzile cu muzică rock. Sunt student în anul III la Litere. E seară și mă îndrept grăbit spre Piața Romană, unde în blocul de pe bulevardul Magheru (colț cu strada Mendeleev) stă Anda. Anda e și ea studentă în anul III la Arhitectură și de aproape doi ani este nedespărțită de colegul meu Bogdan Negru-Dimitriu, ce ...

Liviu G. STAN

Nevoia m-a învățat să nu mă atașez de un tabiet scriitoricesc, deși adesea mi-am dorit să am unul zdravăn, crezând că astfel de ritualuri domestice pot servi ca forță ordonatoare imaginar-somatică înainte de-a te așterne la masa de scris. În facultate, stând prin cămine studențești, era tare dificil să poți găsi o oază de liniște, așa că am fost nevoit să mă adaptez la haos, la hărmălaie. Nici măcar la Biblioteca Central Universitară, unde mă mai duceam adesea să scriu, nu scă ...

Dragii mei, am ajuns deja la jumătatea lui iulie. Azi, sunt exact 50 de ani de când guvernul de stânga a hotărât să naționalizeze cuprul, la care președintele Allende se referă ca: "stâlpul casei", o coloană vertebrală a economiei din Chile. A fost atât de important actul respectiv că parlamentul de atunci l-a votat unanim. După lovitură de Stat din 1973, nici militarii nu s-au încumetat să-l retrocedeze. Acum dezbatem ce o sa facem cu litiul, aurul alb, care se găsește in nord. Cea mai bogată p ...

"La sauver"…gândul o-mpinge să se-aplece ne-ntârziat, să ridice castana lăsată-n clipa asta să cadă pe asfalt. Nu bate vântul, dar umezeala câtorva dimineți a șubrezit legătura dintre fruct și arbore. E început de octombrie. Castanul și-a pierdut o bună parte din rod. A quoi bon, les marrons? – cum pot să-ntreb așa ceva, când le ador? Pucioasa, Târgoviște, Ploiești, București, bulevarde întregi de castani generoși. Lampioane îndrăznețe, primăvara, alb cu roz subțire, sacru, înfoiat. Iluminări. ...

Copilăria mea comunistă a fost densă. Țin minte că la școală vedeam cam peste tot teniși, culoare unică - albaștri, cu șireturi și tălpi albe. Cu toate că eram foarte încântată de ei, pentru mine deveniseră tabu, pentru că bunică-mea era cu totul împotriva lor. Zicea că sunt niște încălțări nesănătoase, iar când o lua raza, cum făcea ea, îmi zugrăvea un viitor catastrofic. Urma să capăt un miros de dihor ori mă păștea reumatismul. În sfârșit, după ce-a terminat cu zona ficțională, mi-a spus desc ...

Am citit ieri că am fi sub stăpânirea Mercurului retrograd. Mărturisesc că, fiind biolog și materialist până-n sânge, nu pot să dau credit la treburile astrologice, dar uite că mi s-au întâmplat multe lucruri surprinzătoare și neașteptate… în șir.

Aș vrea să vă împărtășesc măcar unul.

Meseria mea este de botanist, unii zic "profesia". Mie îmi place așa: "meseria". Am învățat-o singur, între 18 și 20 de ani și apoi am fost cât de cât discipol al profesorului meu bistrițean Ion Cristureanu (RIP) ...

Ați văzut fără îndoială pe facebook postări de geniul "Asemănări incredibile între personalități istorice și actori ". Într-una dintre sesiunile mele de facebook am dat peste o astfel de postare din care am aflat că Nicolae Grigorescu seamănă cu Orlando Bloom, Hugh Gandt cu Oscar Wilde și Eminem cu Împăratul roman Severus. 

Este aproape un loc comun ideea că există un număr limitat de combinații antropometrice pe care figura umană le poate avea. Probabil dacă am avea o bază de date imensă cu fi ...

În general, scriu repede, ușor și bine. Dar azi nu e în general. Azi scriu încet, greu, infect. Am început textul acesta de vreun milion de ori și nu merge. Nu merge. Parc-aș trage o sanie pe nisip. Știu ce vreau să spun, însă textul se împotrivește. Textul opune rezistență. Textul, pur și simplu, nu vrea să fie scris. Nu vrea. Textul acesta seamănă cu un măgar al dracului de încăpățânat. Dar am eu ac de cojocul lui, fiindcă știu să povestesc. Sunt un povestitor foarte, foarte bun (zise el, st ...

Îmi amintesc senzația proaspătă a durerii. Senzația de arsură. O simt în oase. O ghicesc în fiecare pocnitură a trupului meu, așa cum un șofer își cunoaște mașina și stricăciunile ei după huruitul metalic, după mirosul greu. Durerea învechește trupul; îl ruginește, îl spală cu lacrimi și îl lasă de izbeliște pe marginea drumului. Trupul e un animal lovit din greșeală, de care-ți pare rău doar o secundă.

Un an întreg durerea n-a fost pe buzele mele. N-am rostit cuvântul nici măcar o dată, nici ...

Cu ochii împăienjeniți de somn, ieșim din aeroportul din Tbilisi unde am sosit în toiul nopții, pentru a putea merge la prietenul nostru, unde urma să stăm pentru câteva zile. Imaginea orașului la revărsatul zorilor, văzut de pe terasă, părea un tablou agățat de cer, presărat cu stele și lumini.

Nu era prima dată când ajungeam în capitala gruzină. Tihnă, imaginea Caucazului proiectat pe cer, biserici ce par de la începuturile lumii, prieteni și un vin excelent, scos din fundul pământului, print ...

Am scos din bibliotecă, după foarte multă vreme, un dosar-plic A4 îngălbenit de trecerea anilor și de calitatea îndoielnică a cartonului. Pe coperta lui scrisesem demult: "Un capitol al vieții: Padina, 1 septembrie 1978 – 4 octombrie 1979". În această localitate, aflată în sudul județului Buzău și la margine de Bărăgan, venisem cu repartiție guvernamentală ca absolvent al Universității din București, în primul meu an de profesorat. Am rămas aici treisprezece luni și am predat limba română la cel ...

Călătoriile pe care le facem de-a lungul vieții sunt, în mod inevitabil, jalonate de popasurile care le dau culoarea și parfumul, le fac unice și irepetabile. Un popas este, pentru mulți dintre noi, viața însăși, iar timpul scurs de la primul scâncet până la ultima suflare, o încercare de a opri clipa în loc prin ceea ce rămâne în urma noastră. Câteodată, acest lucru se petrece cu răsunet, în lumina reflectoarelor, iar alteori, cu discreție, prin acumulare zilnică, printr-o dilatare temporală ce ...

Atunci când m-am mutat în America, m-am rupt brutal de tot. M-am trezit într-o lume în care nimic nu mai era al meu; mirosurile, texturile și intensitatea luminii nu mai erau ale mele; de fapt, nimic nu mai era.

Țara, prietenii și familia se proiectau pe cer, undeva departe și eu trăiam între patru pereți, ca pe o insulă. Un continent uriaș, prins între două oceane, devenise o insulă. Pe alocuri ostilă, pe alocuri înnăbușitoare, dar cu desăvârșire străină pentru un om fără gust, fără miros, făr ...

Seattle, 28 februarie 2021

Când mă gândesc la plecarea din țară, din Iași, din casa pe care bunicii mei au construit-o în Țicău înainte de război, un flash-back îmi scurt-circuitează amnezia: mama, în pragul ușii, făcând semn taxiului care avea să ne ducă departe, pe mine, pe Tudor și pe cățelul nostru Coca, până la aeroportul din București. De acolo urma să zburăm cu vreo trei avioane tocmai pe Coasta de Vest a Americii, la Seattle.

Încărcat peste măsură cu bagajele noastre și cușca Cocăi ...

Pe la finalul lui ianuarie, bunica mea, născută în 1921, a trecut pragul secolului cu grația omului care a trăit mai multe vieți într-una și care înțelege lumea și pe față, și pe dos. O femeie simplă, cu patru clase, provenită dintr-un sat numit Șerbeni, pe care nu l-am vizitat niciodată și care a devenit pentru mine un soi de tărâm al nemuririi, unde se întâlnesc, pe aceeași uliță, fata babei și fata moșului cu Sfânta Vineri și cu frații și surorile mai mari ale bunicii, care se țineau de șotii ...

Facem parte dintr-un lung șir, aflat dincolo de legile timpului și spațiului. Venim pe rând, într-o ordine prestabilită, asupra căreia nu avem nicio putere. Tot așa, plecăm, lăsând în urmă o istorie labilă care ne aparține fără să ne aparțină.

În anul 2002 (mi-a atras atenția configurația celor două cifre 2 încadrând două zerouri), au plecat amândoi, scuturându-se de zdrențele putrede-otrăvite ale unei istorii vegheate de cea mai criminală ideologie a omenirii, având în cont în jur de o sută de ...

Dimineață superbă de primăvară caucaziană. Am pornit din Georgia spre Armenia pentru o incursiune de weekend, cu gândul la fabulosul jazz al lui Tigran Hamasian. Se întunecase bine când am sosit în capitala cu nume cunoscut mai ales din perioada comunistă, căci nu cred să existe cineva care să nu fi auzit bancurile celebre cu Radio Erevan. Ne-am convins pe loc de ospitalitatea înnăscută a armenilor. Nu numai că ne-au primit cu brațele deschise, dar nu-mi amintesc vreun oraș în care să ne împriet ...

Mă tot întreb de ce mi se pare dificil să fac un bilanț al acestui an imposibil și îmi răspund că probabil din cauză că nu s-a încheiat încă acest eveniment care ne-a întors obișnuințele peste cap în toate aspectele, dar zdruncinând mai ales obișnuința de a ne considera viețile și sistemul (social, politic) și istoria (personală și globală) ca fiind definitiv înscrise pe traiectoria siguranței, stabilității și acumulării (capital, tehnică etc). Doar la final vom putea ști despre ce a fost vorb ...

Iată-ne la începutul anului 2021 când, ca la orice cumpănă dintre ani, ne lăsăm ispitiți de ideea bilanțurilor. Fiecare trage linie gândindu-se la cât a reușit să îndeplinească din tot ce și-a propus, la cât și la ce i-a mai rămas de făcut, la cum a fost anul care s-a dus față de cei anteriori. Însă de data aceasta, fără îndoială, am avut cu toții un an diferit, un an greu și interesant. 

Din primăvara lui 2020 până astazi universul din jurul nostru și-a făcut simțită prezența poate mult mai pe ...

În 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere, profesorul nostru Eugen Simion, care ținea cursul de "Istoria literaturii române contemporane", ne-a spus că la București trăiește un gânditor de talia lui Eliade și a lui Cioran. Numele lui: Petre Țuțea. În amfiteatrul "Odobescu" al facultății, ne-am uitat uimiți și întrebători unii spre alții. Petre Țuțea? Niciunul dintre noi, cei prezenți acolo, nici măcar nu auzise de acest nume!

Ideea că sunt contemporan cu un asemenea om și, m ...

A mai trecut un an... Cel al șobolanului, spun zodierii...

Cu bune, cu rele, în casă sau afară, la cursuri sau la lecții online, la facultate sau la școală, cu măști pe față mereu, dar cu ochii descoperiți, căutând prin librării vreun autor prizărit, ca pe timpul lui Eminescu, sau în fața calculatorului cum e obiceiul acum, cu dezamăgiri și speranțe de mai bine, ieri, azi, sau mâine (cine mai ține socoteala?) a mai trecut un an...Pe nesimțite parcă în tumultul său labirintic...

Și nici nu se ...

Pentru o cititoare de literatură română, dar care se află peste Atlantic și la celălalt capăt al Statelor Unite, mai exact la Seattle, revista online OPT motive este o doză săptămânală de "literary updates" și nu numai.

Uneori, prinsă cu alte treburi, amân lectura și apoi fac o baie recuperatorie: mă scufund în câte o categorie a site-ului revistei și mă las purtată de la un interviu la altul, de la o recenzie la alta, sau de la o confesiune la alta până când simt că m-am întors acasă. Încep ...

Un an sinistru, pe care l-aș putea numi al marilor anulări. Cum voiam să scriu despre un spectcol pentru, cum se și anula. Săli închise, cinematografe în beznă. Am ratat Festivalul de Film de la Chicago. Mi-am văzut studenții doar pe Zoom. Am învățat pe de rost asperitățile pereților și m-am bucurat exagerat de orice ieșire.

Totuși, nu pot să blamez chiar tot anul. Printre toate relele au fost și întâmplări luminoase, ca serialul semnat de Daniel Sandu, pentru HBO, [Bani negri](https://www.yout ...

Citeam într-un articol zilele trecute despre apariția unui nou produs literar, care cu siguranță va "aglomera" porțile editurilor în 2021, și anume jurnalul de izolare sau le journal de confinement, cum îi spun francezii. Îmi place mult mai mult termenul franțuzesc, e mult mai fizic, trasează parcă cu creta un cerc  în jurul celui vizat, îi jalonează perspectiva, îi delimitează cadrul și spațiul de joc.

Acum câțiva ani, fără niciun gând premonitoriu, m-am amuzat să încep un joc fotografic, ...

N-am nimic bun, senin, optimist etc. de spus. N-am. Nu din cauza anului, nu din cauza virusului. Anul 2020 a fost anul în care m-am mai îndepărtat puțin, în care m-am rătăcit și mai mult, și mai profund. De cine, de ce? N-aș ști să spun. Cumva, o rătăcire în privirile celorlalți, cred. Deschid ochii în fiecare dimineață și mă copleșesc discursurile urii, între altele și față de profesori, față de "profesorii aștia" care trebuie să-și urmeze misiunea, vocația și toate celelalte. 

În plus, eu sun ...

Am tot citit texte sau am ascultat dialoguri, în care cei care scriau sau povesteau despre anul 2020 aveau tendința de a-l privi ca pe un răstimp întunecat, închis în el însuși, ferecat între zidurile care ne-au ținut la distanță pe unii de ceilalți. Conștientă fiind că memoria este un proces de selecție, mi-am deschis jurnalul și-am început să răscolesc prin folderele cu fotografii care surprindeau săptămânile ce s-au scurs mai încet sau mai grăbit prin nisiparniță, pentru a recompune din frânt ...

Într-o discuție cu niște prieteni, acum câteva zile, din vorbă în vorbă a apărut întrebarea "Voi unde faceți Revelionul?". Acasă, unde altundeva?, a venit resemnat răspunsul. "Dar oare voi unde l-ați făcut anul trecut?". Am stat puțin pe gânduri. De fapt, făcuserăm Revelionul împreună (un Revelion care, să ne înțelegem, nu a fost un eșec), numai că acea noapte părea atât de îndepărtată, dintr-un univers atât de străin, încât părea să se fi șters din memoria noastră. Cam așa aș putea rezuma, în m ...

Pentru mine, ca zenob, revista a fost ca o cafenea. Ieșeam din casă, luni, la prima oră, și hop - mă întâlneam cu un cunoscut! Uneori nici nu mă întâlneam de-adevăratelea, ci așa, îl zăream într-o mașină, îl auzeam la radio. Nu contează cum - întâlnirile sunt de multe feluri! Important e că diminețile de luni sunt memorabile pentru mine, m-au băgat în amintiri și de-acolo în conversații, care nici nu există dacă nu sunt purtate sub un pavilion învăluit în parfum de cafea. Stai tolănit într-un fo ...

Dacă nu mi-ar fi luat-o înainte – cu mult înainte, mai bine de două secole – Xavier de Maistre, acest text ar fi trebuit să se numească probabil Călătorie în jurul camerei mele. Este un rezumat perfect al acestui an petrecut, în bună măsură, într-o navetă continuă între fotoliul - utilizat pentru cursurile online, proiectele online și chiar dezbaterile și conferințele online - și canapeaua folosită pentru citit, privit filme și, uneori, scris...

Unul dintre aspectele pozitive ale acestui an a ...

OPTm! Deși credeam că n-am scris cine știe cât, uitându-mă acum peste articole, văd că în 21 dintre cele 45 de numere, am fost amestecată și eu. O cifră interesantă, accidental nimerită aici. Dar cu toate acestea am fost prezentă la fiecare număr, prin filmul de pe frontispiciul revistei:), dar mai ales prin corespondență. Căci am ținut epistolarul, de unde și multele mulțumiri, adeseori nemeritate, pe care le-am primit. Adică am fost un fel de secretar de redacție, dacă ne luăm după faptul că ...

Am fost foarte mândru în 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere din București, că mama mi-a cumpărat, cu echivalentul a trei salarii de-ale ei, o mașină de scris nou-nouță. Îmi aduc aminte cum am deschis-o prima oară: am apăsat cu sfială pe cele două cleme din lateral ale unei carcase negre care o proteja. Clemele au pocnit scurt și au eliberat capacul. L-am ridicat și apoi am scos din interior, ca pe o bijuterie, mașina de scris marca "Olivetti Studio 46". Am cercetat-o pe t ...

Proza scurtă a fost prima mea iubire. În anii 80, dacă nu scriai proză scurtă erai zero. Romanul nu prea conta. Evident, voiam să scriu ceva diferit, să răstorn lumea, iar multe dintre prozele mele de început sunt experimentale, căutătoare de forme. Am avut o perioadă când scriam proză de notație, fără figuri de retorică. Apoi am început să scriu puzzle sau proză-palimpsest, în straturi multe, decupaje, epos fragmentarist etc. Îmi amintesc că scrisesem o povestire despre o stradă pavată cu marmu ...

Pe când încă mă jucam de-a vacanța pe malul mării, cineva mă întreabă cum mi se pare vara virusului. Sunt atât de căzută în mine de ceva vreme, încât îmi percep aproape cu voluptate propria inerție. Nu mi se clintește nicio geană de voință. Nu văd ce aș putea spune eu și nu pot să spună alții (dacă n-or fi și spus deja ce de abia ar urma să-mi treacă mie prin cap, darămite prin expresie). Nu văd de ce ar interesa pe cineva, nu văd ce aș putea spune eu interesant. Non-existența de-a care mă joc d ...

Mai întâi ne-a îmbolnăvit COVID-19, desigur. Nu știm să răspundem la cea mai agasantă întrebare: "de unde l-ai luat?". De multe ori ne întrebăm cum de știu alții să răspundă. Pentru noi, doi adulți și doi copii, infectarea cu "virusul vieții" rămâne un mister. Știm sigur că am respectat toate regulile, am purtat mască, am dezinfectat mâinile până la epuizarea epidermei, am restrâns cercul interacțiunilor fizice fără mască la familie și la doar o mână de prieteni (realmente o mână: două famili ...

Iată-mă din nou în Veneția. Nu mă întrebați de ce. Pot spune că sunt aici ca să mă regăsesc. Voi sta două săptămâni întregi.

Andra tutto bene – proclamă în continuare curcubeiele din desenele copiilor, afișate pe ușile caselor sau lipite pe geamuri. Este mantra pandemiei, impusă prin teoria lui Coué. 

În august 2020, orașul carnavalului romantic este orașul măștilor chirurgicale, obligatorii în toate spațiile închise: muzee, magazine, biserici, restaurante. Dar și în cele cvasi-închise, dar ...

Radu ALDULESCU: O vară de neuitat în apogeul pandemiei

Pe 10 iunie, anul acesta, în vârful stării de alertă, am ajuns la mare, grație unei cazări gratuite, obținute prin cel mai bun și cel mai vechi prieten al meu, Cristian Jora. Ne știm de când aveam amândoi șase ani. Am descins, așadar, cu Alina, într-o stațiune aproape pustie, într-un hotel cu 100 de camere goale, dintre care am ocupat una cu vedere la mare. 

Una din cele mai mari fericiri de care am avut parte în vremea din urmă, pr ...

N-am avut, precum Walter Benjamin, o copilărie berlineză, la răscrucea secolelor XIX și XX. Primii ani din viață i-am petrecut în Bucureștiul deceniului al optulea al veacului trecut, în atmosfera gri a lumii comuniste, cu rații la mâncare, restricții la electricitate, gaze și apă caldă, cu nesfârșite cozi la alimente sau benzină, cu sârmă ghimpată înfășurată strâns în jurul cuvintelor, care ar fi putut numi realitatea situației în care ne aflam. Copil fiind, nu deslușeam însă prea bine toate ...

Am aproape 23 de ani. Fac parte din "promoția" 97’. Anul în care nu știm dacă s-au născut oameni importanți, dar în care personalități precum Marin Sorescu, Liviu Constantinescu și Puiu Călinescu s-au stins din viață. Am cules informațiile de mai sus de pe un site care-mi spune că de la aceste evenimente au trecut 18 ani. Se pare că lanțul digital de informații a decis să se rupă fix în ziua glorioasă a majoratului meu.

Și totuși eu m-am născut în 97 și, odată cu mine, mii și mii de alte sufl ...

Beirutul este mic prin comparație cu Bucureștiul, dar frumusețea capitalei libaneze este frapantǎ. Ca tot Libanul de altfel, nu prea poți sǎ-l descrii, trebuie sǎ-l trǎiești. Nu seamǎnǎ cu nici un oraș. Nadia Tuéni a scris o poezie despre Beirut unde spunea : Elle est mille fois morte, mille fois revécue. Este imposibil sǎ nu iubești Beirutul, un oras magic, derutant, fascinant.

Cu cậteva ruine, care mai amintesc de un trecut furtunos, vei ȋntậlni un oraș elegant și bogat.Vechiul Beirut este ...

08.45. Trag dintr-o țigară și aud poliția cum strigă în megafoane să stăm în casă. O mașină de pompieri tocmai a trecut pe lângă casa mea. Sting țigara și intru.

Încerc să nu mă gândesc la ce e mai rău. Deschid televizorul ca background sound cât îmi fac cafeaua, înainte să “intru" la muncă. Aud că e din ce în ce mai rău. Închid televizorul. E mai bine în liniște.

Mă asez pe scaunul în care amorțesc de 13 zile. Încerc să nu mă gândesc.  

Îmi ocup mintea cu muzică și cu o oarecare stare de b ...

Credeam că va fi altfel ieșirea în lume, dar lucrurile par neschimbate. Universitatea e pustie și în afară de Bogdan Tănase, care așteaptă lângă o fereastră, nu e nimeni, nu se aud pașii pe lângă lift, nu urcă nimeni scările… Și eu care credeam că la Biblioteca Facultății de Litere o să mă aștepte cineva să-mi ia temperatura!

Totuși, la ieșire am dat de Maria, iar ceva mai târziu l-am auzit pe Horia ținând un discurs, pe undeva, în mansarda Universității, probabil - nu m-am mai întors, da ...

Domnul Silaghi își făcuse un obicei, ca măcar o dată pe lună să apară duminica la ora prânzului în curtea noastră. Era, inevitabil, invitat la masă. Unde, știa bine, urma să fie ospătat cu o frumoasă găină de țară. Chestia asta mi-a fost de folos în clasa a treia.

A fost cam așa. Când am ajuns în clasa a treia, pe la sfârșitul anului, învățătorul meu, domnul Silaghi Gheorghe, ne-a anunțat solemn că câțiva dintre noi, nu prea mulți, desigur, numai cei mai buni, vor fi făcuți pionieri. A spus cât ...

În eseul Ca un roman (Gallimard, 1992), Daniel Pennac construiește o întreagă teorie a lecturii, referindu-se la drepturile incontestabile ale cititorului. Printre acestea, câteva – de bun simț evident, dar trecute sub tăcere de preoții oficianți ai templelor culturii, – mi-au reținut atenția. Dreptul de a nu citi, acela de a sări pagini sau de a nu termina o carte, dreptul de a tăcea, adică de a nu fi obligat să-ți justifici lecturile ori să dai cuiva socoteală pentru ele. 

*Mutatis mutandis ...

Am iubit încă din prima zi acest oraș, ba chiar din clipa în care am coborât, prudent și ezitant, din autobuz pentru a ajunge la mica, dar cocheta locuință din Boxhagener Platz (dotată cu arhaice sobe de cărbune), atunci când bătrâna amabilă m-a îndrumat cu familiare gesturi est-europene spre adresa căutată, adăugând complice: "Friedrichsain... Ja, eine schöne Ecke" ("Friedrichsain... Da, un colțișor frumos"). 

Presupun că declanșatorul subitei stări de empatie era parfumul de tristețe demnă ca ...

24 aprilie. Ne-am întors ieri după-masă la Cisnădioara. Scriu acum în cerdacul casei Maurer, năclăit într-un sirop de lumină îngroșată. Așteptăm să vedem dacă revin pisicile pe care le-a hrănit Sebastian data trecută; se aud cântând cucul & un mierloi, în iedera crescută pe stâncă foșnește o pasăre tăcută, dar încăpățânată, încercând -

Exact în vreme ce notam asta, a venit pisica - Sebastian o mângâie & îi vorbește - a intrat acum în casă, să îi aducă ceva de mâncare - s-a întors cu pateu & l ...

Ancheta aceasta aduce laolaltă membri ai breslei risipiți prin diverse colțuri ale lumii, pe paliere felurite ale învățământului universitar și preuniversitar,dorindu-se a fi o însemnare pe marginea unei molime a timpului nostru.

Cum i-am făcut față? Rămâne de văzut și de povestit de cei care ne urmează.

Istoria trăită are întotdeauna nevoie de distanță, de distanțare (!), pentru a putea fi înțeleasă cât de cât corect.

Cristina BOGDAN

Iulia-Mihaela COSMA

Lector de limb ...

Unele cărți se scriu singure. Poate pentru că au stăruit în noi o viață întreagă și s-au tot scris și scris de-a lungul anilor. Literatura autentică stă pitită în biografia fiecărui scriitor, oricât am coti-o și ne-am ascunde în spatele ficțiunii. Tata avea o vorbă atunci când simțea că textele mele se diluează și pierd din consistență: "Fă o pauză de la scris, mai trăiește-ți și tu viața ca să ai apoi despre ce scrie."

Viața bate literatura și, de multe ori, prin desfășurarea ei imprevizibilă, ...

Vi-l mai amintiți pe profesorul de limba engleză, John Keating (interpretat cu mult har de Robin Williams), din filmul Cercul poeților dispăruți? Modul neobișnuit de a-și construi orele și de a interacționa cu elevii liceului Welton, felul lui de a le deschide mintea și inima către frumusețea poeziei și a lumii în general au stârnit, sunt convinsă, valuri de admirație și de reverie în rândul dascălilor. 

Aflați constant în căutarea formulei potrivite pentru a-și păstra aproape învățăceii, pro ...

Îmi măsor corpul bucată cu bucată, îl analizez ca pe un necunoscut. A crescut, fără să îmi dau seama. Am încetat să-l mai urmăresc când au apărut alte corpuri care m-au preocupat. Până atunci l-am măsurat, l-am privit pe furiș în oglindă, l-am închipuit mare. Mi-am atins sânii și aș fi vrut să crească mai repede. Mi-am înălțat tălpile cu pietricele în ciorapi. Am umplut tricourile cu vată. Îl întind, fac puțin sport, mângâi pielea gleznei. E foarte fină, dar plină de linii subțiri. Trebuie să ui ...

Pandemia de Covid-19 a transformat spațiul public într-o bombă cu ceas și organismul nostru într-un dispozitiv de terorism sanitar. Însă pentru împătimiții de reverii ornitologice, insularizarea la domiciliu adusă de coronavirus a reinstituit un adevăr suveran al păsărilor. Mai exact, al trilului. 

Sunt născut în Brăila. Deci, senzorial, sunt o creatură danubiană. Detest ecourile filtrate de betoanele cartierelor bucureștene, asta pentru că urechea mea este fixată natural pe arealul turbăriilor ...

La capitolul piețe, Europa are câteva zone privilegiate, care condensează un număr mare - estetic și istoric interesante. Știm cu toții despre piețele din Italia sau despre cele din Peninsula Iberică. Știm mai puțin sau chiar deloc despre alte zone, mai apropiate de noi.

Coasta Dalmată a Croației e una dintre aceste zone privilegiate, puțin cunoscute. Moștenește o tradiție veche, ce coboară până la coloniile grecești și până la romani. Apoi, cu o singură excepție, toate orașele de pe coasta cro ...

Există momente în viețile indivizilor sau în destinele colective, capabile să le reorienteze cursul, să le rescrie istoria. Răscruci de drum și de timp care dezvăluie schimbări mai mult sau mai puțin benefice în fizionomia și înțelegerea unor profesii. Cea de dascăl presupune, prin însăși natura ei, prezența, dialogul față către față, întâlnirea și schimbul de idei. De mai bine de o lună am pus între paranteze prezența în același spațiu cu studenții noștri și am învățat, ghidați de alții sau pe ...

Și a fost seară, și a fost dimineață. Ne-am trezit brusc din lumea reală în online. Sălile de seminar și amfiteatrele au rămas în urmă, ca un fel de paradis din care am fost alungați de "mușcătura" unei făpturi minuscule, invizibile pentru ochiul liber și cu denumire regală (sau de bere mexicană, cum vreți să considerați) – Corona(virus). Am căzut așadar prin văgăunile programului Moodle, am pășit mai timid sau mai sigur pe cărările așternute de Zoom sau de Google Meet înaintea noastră, ne-a ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. ...

Înainte să-nceapă totul, încercam să schițez subiectul unei cercetări posibile asupra noțiunii de distanțare în domeniul traducerii.

Izolasem (!) într-un ambalaj din plastic, plin de bicarbonat de sodiu, cartea Éthique de Robinson care mi-ajunsese în cutia poștală cu un miros înfiorător, de mucegai, de spațiu închis; culmea pentru un text care deschide atâtea portițe! Est vorba despre versiunea franceză a celebrei Minima moralia (Elemente pentru o etică a intervalului) de Andrei Pleșu, cump ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. ...

Se vorbește mult, aproape obsesiv, în această perioadă, despre boală, moarte, sfârșit. Așa că m-am hotărât să mă deplasez către celălalt capăt al firului și să scriu despre început. Și nu despre unul individual, ci despre unul colectiv, care a contribuit la apariția unor generații de profesioniști în domeniul comunicării și al relațiilor publice.

Acum câțiva ani, am devenit prodecan al Facultății de Litere și mi-am început mandatul cu cel mai firesc dintre gesturile posibile: luarea în posesi ...

Am scris la ultima ieșire lungă, când încă părea că e bine, un poem numit Ultimul fel de frumusețe. El începe așa: 

"e ora la care părinții ne-nchid în case

și rămânem în case.

cum e să fii iubit

într-o fotografie

ștearsă,

dimineața să vezi

viața pe care ai luat-o cu împrumut

în marsupiul tău

de femeie mândră

spartă

ca pe-o ulcică de lut?

fiecare obiect e parte monolit,

parte pânză de paianjen,

am visat că rămăsese un singur ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. ...

Nu încerc să postulez nimic, e o confesiune și interpretările nu se vor bază de cunoaștere. Cei care au avut un istoric de atacuri de panică probabil vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. Deși nici un atac de panică nu e identic cu altele. Nu au toate aceleași rădăcini. În linii mari, ce se întâmplă, este o simulare a momentului morții. Omul își somatizează moartea. Fenomenul survine în general când te simți "vulnerabil" (aici sunt multe variabile și relative) sau singur. Sau neiubit. Sau neî ...

Îmi miroase a portocale. Eu miros a portocale. Amintirile îmi anesteziază capul. Acasă la mine sunt două pungi cu câte o portocală în ele. Ni le-a adus tata. Le-a primit de la Moș Gerilă. Azi, Sebastian a deschis portbagajul mașinii și mi-a pus o plasă de portocale culese de curând. Nu-mi ies merele din cap, dar aici e țara portocalelor, nu a merelor. E bine. Înainte de a le mânca, le privesc cu aceeași dorință ca atunci când eram copil. Cum știe el Domnul Bunul când să-ți îndeplinească visul de ...

Era toamna lui 2007 când am văzut primul meu film de Wong Kar-wai: O iubire imposibilă / In the Mood for Love. Fiind studentă la Facultatea de Film, vedeam foarte multe filme asiatice ca obiect de studiu. Sunt puține momente în viață în care simți că timpul se dilată, apoi se oprește și tu te scufunzi în clipă. Așa a fost această experiență cinematografică pentru mine. Am văzut filmul dintr-o suflare. Apoi am vrut să îl revăd. Atunci. Pe loc. Apoi să îl mai văd o dată. Apoi să văd toate celela ...

Dacă e să spun repede ce înseamnă pentru mine Africa, sunt oarecum în încurcătură. Am tot felul de amintiri și impresii, dar din ele e greu de urzit o poveste.

În august 1980, proaspăt repartizată la Școala 105 din Popești-Leordeni ca profesoară de istorie (deși cu patru ani în urmă intrasem la Psihologie), directoarea m-a însărcinat să promovez 5 elevi dintr-a VII-a corigenți la geografie. Am încercat să refuz această primă responsabilitate pedagogică, pe motiv că nu stăpânesc materia în ca ...

Am filmat mai mult de o lună, în condiții de detenție pentru că am crezut în această poveste.

Cred ca "Arest" este un film important pentru cinematografia noastră, tocmai pentru ca nu este un manifest anticomunist declarat, ci o poveste despre relația noastră cu sistemul social în care trăim.

Pe de altă parte, este un produs de cinema foarte bine articulat, bine condus si mai ales, bine structurat din punct de vedere actoricesc. Meritul îi aparține într-o proporție covârșitoare autorului(scena ...

M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier, fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită.  Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să mă aleg eu pe mine, și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna din ființele care avea chipul meu nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească.

Aparent, e simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua ...

Când ajungi la sfârșitul romanului ai inevitabil în minte vechea dispută despre final închis sau operă deschisă, iar un drac mititel îți șoptește că n-ar fi rău să-atragi atenția asupra modernității tale, lăsând totul în coadă de pește sau s-o faci pe șmecherul, încheind cu o propoziție scurtă, oarecum simbolică, ca și cum le-ai da cititorilor o pălmiță peste bot, ca să păstreze distanța. Iată două situații pe care eu le evit. Când vine vorba despre final, prima mea grijă este ca mai întâi să re ...