Odată cu "cazul Sorin Lavric", s-a adus în discuție tot mai des, în spațiul public românesc, problema misoginismului. Mulți dintre intelectualii autohtoni au fost misogini: de la Camil Petrescu la G. Călinescu. Nu este oportun să deschid aici cutia Pandorei critice: scopul meu este unul modest. Aș dori să vi-l aduc în atenție pe bunicul literar al misoginilor europeni și anume pe poetul grec Simonides din Amorgos (o insulă din Arhipelagul Cicladelor de care cinefilii își aduc aminte grație filmului regizat de Luc Besson în 1988, Le Grand Bleu).

Poet elegiac cunoscut filologilor pasionați de antichitatea elină, Simonides a trăit, după toate datele furnizate de istorie, în secolul al VII-lea î.e.n. Din poezia sa, organizată în trimetru iambic și redactată în dialectul ionian, sub influența lui Homer și a lui Hesiod, nu ni s-au păstrat decât fragmente. Deloc întâmplător, unul dintre aceste fragmente este însă poemul satiric Tipuri de femei (alias Simonides 7).

Ce ne învață Simonides în cele peste 100 de versuri ale satirei? El pornește de la premisa șubredă și lipsită de sens, deja statutată în Munci și zile și în Theogonia, că bărbații și femeile au fost creați în chip distinct de "marele" Zeus (el însuși fiind doar un violator în serie, precum pot depune mărturie victimele sale princiare din mitologie, de la Alcmene la Leda). Însă, dacă bărbații sunt animați de aspirații filosofice sau estetice, femeile sunt asimilate unor animale sau elementelor naturale (deja puteți detecta aburii otrăviți care vor ameți și modesta inspirație a lui Lavric în infamul Decoct de femeie). Pe rând, sunt descrise femeia-porc (grasă și murdară), femeia-vulpe (șireată), femeia-cățea (cârtitoare), femeia-pământ (leneșă), femeia-mare (capricioasă), femeia-măgăriță (lacomă și încăpățânată), femeia-nevăstuică (hoață), femeia-iapă (fudulă peste măsură) și femeia-maimuță (cea mai slută dintre toate). Unicele tușe pozitive se găsesc în portretul femeii-albină; ea este singura care se poate ridica la condiția ideală a genului pe care o imaginează poetul: aceea de bună soție.

Antichitatea greacă ne servește, iată, picante și percutante lecții de morală la peste două milenii și jumătate de la consemnarea acestor pilde de "înțelepciune". Faptul că ridicola clasificare a lui Simonides este reluată, fragmentar și inconștient, de nenumărați intelectuali contemporani demonstrează că imbecilitatea masculină nu poate și nu trebuie să fie limitată de scurgerea ireversibilă a timpului. Sau, cum ar fi spus un Corneille mai acid, aux âmes mal nées, la bêtise n’attend point le nombre des anées.