Revistă print și online

Istoria mea, încă vie

N-am mai recunoscut-o niciodată în scris până acum, dar perioada 2007-2010 a fost una absolut halucinantă pentru cititoarea pătimașă din mine, care se trezise dublată, de voie, dar mai ales de ... nevoie profesională (dar asta e o altă poveste, pe care mi-ar plăcea să o transcriu, în detalii onest-contondente, în folosul tuturor celor care au resimțit pe propria piele ce înseamnă măcar inegalitatea de șanse de gen din mediul nostru academic), de un soi de alteritate critică aproape bulimică. Mă limitez, aici, la a aminti doar două-trei fapte, desigur extrem de importante pentru istoria mea, încă vie. Dar nu înainte de a recunoaște că pe atunci încă mă străduiam să pricep stranietatea transformării mele, dintr-o "profă" de liceu tehnologic ce emanase încredere în ea prin mai toți porii, într-o "preparatoare universitară" (horribile dictu!) doldora de ore, dar cu totul lipsită de optimism atunci când își punea problema viitorului ei într-o catedră de literatură română dominată de bărbați tineri și foarte vizibili, în presa culturală nu doar ieșeană. Colac peste pupăza instituțională, avusesem și curajul nebunesc de a naște, ignorând avertismentul care pe vremea aceea încă circula, sub formă de glumiță universitară (una absolut hidoasă, dacă mă întrebați pe mine!): odată ajunsă în Universitate, dacă ai de gând să promovezi, nu ai voie să naști decât cel mult un copil! În mod cert, eu nu înțelesesem deloc mesajul, din moment ce devenisem mamă – ba, culmea, aproape imediat după angajare, adică la doi, respectiv trei ani de la debutul carierei universitare (în 2005 și 2006). Deși nu-mi luasem nicio zi de concediu în plus față de cele 42 de zile obligatorii după fiecare naștere (așa-numitul "concediu de lăuzie"), în ochii șefului de catedră de atunci nu aveam nicio altă responsabilitate decât aceea de a umple, cât mai repede cu putință, golul din CV-ul de preparator universitar, preocupat exclusiv de atribuțiile didactice: "Ar fi cazul să te apuci și tu de scris, Emanuela, acum, că ai terminat-o cu născutul de copii!". Această frază, probabil bine intenționată, nu a fost decât primul trigger.

Cel de-al doilea și adevăratul declanșator ale crizei bulimice de care vorbeam mai sus s-a petrecut spre finalul lui 2006, chiar înainte de o banală ședință de catedră, precedată, ca de fiecare dată, de strângeri călduroase de mâini și schimburi altminteri firești de replici – deopotrivă prietenești și pline de curtoazie – între colegii deveniți, deja, figuri critice consacrate. Abia le așteptam, de obicei, exclamațiile pline de sens & bun-simț cultural, care, absolut natural, de altfel, le dovedeau afinitățile nu numai livrești: "Ai citit ultimul roman al lui...? Mie mi s-a părut destul de bun!"; "Da, cum să nu, tocmai am scris despre el în ... !"; "Ți-am citit articolul din .... Foarte fain!"; "Mi-a plăcut felul în care ai abordat chestiunea ... în ...! Bravo! " ș.a.m.d. Imaginați-vă cum a sunat însă atunci, în mintea mea (odihnită?!) de proaspătă mămică, salutul pe care colegii mi l-au adresat, fără excepție, imediat după revedere: "Bună, Ema, ce-ți mai fac copiii?". De bună seamă, și acest banal debut de conversație era animat de cele mai bune intenții. În contextul cu pricina, însă, pe fondul unei sensibilități mai vechi, acutizate hormonal, creierul meu de șopârlă intelectuală, cam amorțită din rațiuni biologice, l-a resimțit ca un reproș indirect ("Păi, dacă tu nu scrii nimic..."). Iar după o perioadă scurtă de imputări auto-centrate l-a metabolizat într-un dureros semnal de alarmă culturală, care mi-a modelat, într-o formă sau alta, și intervalul cultural de referință, și următorul deceniu de existență (meta)critică.

De scris, scrisesem, ce-i drept, câte ceva și până atunci. E un fel de a spune, pentru că de la debutul publicistic din 2005 nu mă lăudam decât cu câteva articolașe literare fără mari mize (mai mult, apărute în reviste cu acoperire exclusiv locală). Dar abia din acel moment am început cu adevărat să citesc literatură actuală, dar și să scriu, aproape furibund, recenzii, articole pe teme literare și cronici de întâmpinare, fără să-mi pun vreo secundă problema că handicapul amintit înainte este imposibil de recuperat. Pentru că el nu are nicio legătură de fond cu numărul sau calitatea textelor scrise, ci mai degrabă cu vizibilitatea revistelor culturale în care ele sunt publicate și în special cu apartenența la grupările, mai influente sau mai puțin influente, mai vocale ori mai discrete, din jurul acestora. În plus, desigur, și cu identitatea (de gen!) a cronicarului/criticului literar. Am mai spus-o și cu alte ocazii: oricât de mult s-ar clama absența, la noi, a unei inechități de gen, sunt sigură că ea nu e deloc închipuită, din moment ce inclusiv în mediul cultural își face resimțite efectele, în cele mai voalate sau mai parșive moduri.

Să revin, însă, la problema de fond pe care o ridică ancheta dvs., aceea a vârfurilor valorice, dar și a realităților culturale vii, pe care le-am reținut în memoria critică de durată. Privindu-mi, acum, lista de publicații, realizez că în intervalul 2007-2010 am parcurs (da, integral, căci eu niciodată nu am putut să scriu despre o carte pe care n-am citit-o din scoarță în scoarță!) aproape trei sute de cărți. Mult? Puțin? Răspunsul, bineînțeles, nu e greu de ghicit. Prea mult, dacă mă gândesc la faptul că multe dintre ele nu mi-au mai spus, la relectura de după câțiva ani, mare lucru. Prea puțin, dacă îmi recunosc faptul că, în bulimia livrescă & critică de atunci, îngurgitam spre exemplu zeci și zeci de cărți de versuri anual, în loc să fac o selecție exigentă a titlurilor și a autorilor. Ce-i drept, în anii de grație – să îi zic, ușor pre(ten)țios, scripturală?! – 2007-2010 aveam și câteva rubrici fixe (Raftul cărților de poezie, Cărțile poeților ieșeni, Laptopiseț literar ș.a.) pe care mă străduiam să le onorez, număr de număr, în anumite reviste ieșene. Iar ele mă obligau, cumva, să citesc aproape la metru, vorba lui D.C.M.

Ca să fiu sinceră, nu regret decât pe jumătate forma aceasta de exces (ori de abundență?!) de care astăzi oricum nu aș mai fi în stare, chiar dacă mi-aș dori-o. Jumătatea goală a percepției este determinată de faptul că între timp mi-am dat seama de efectele pe termen mediu și lung ale uzurii mentale, energetice, fizice ș.a.m.d. pe care, inevitabil, o presupune acel ritm (repet: halucinant, căci nesănătos) de citit și mai ales de scris. Cea plină are legătură cu una dintre puținele realități – era să zic, din obișnuința căpătată recent, corpor(e)alități! – care bucură pe deplin identitatea mea fericit hibridă, aceea de critic ce mai are și privilegiul de a fi, în viața de toate zilele, profesor de literatură română actuală. Ei bine, atunci m-am re-îndrăgostit (și, clar, pe viață!), de poezia postbelică, și tot atunci i-am descoperit și citit pe nerăsuflate pe scriitorii & scriitoarele ale căror cărți aveau să devină, în urma unor transformări, de fapt sedimentări succesive în interioritatea mea didactică, pre-texte ale cursurilor mele preferate de acum. Nici nu vreau să mă gândesc, spre exemplu, ce-ar însemna prelegerile intitulate Feminitatea în exil sau Feminitatea-care-se-scrie în lipsa referințelor din ultimele volume ale Jurnalului suedez, de Gabriela Melinescu, din întreg Creștetul de gheață. Jurnal 1969-1971, de Constanța Buzea sau din cele Două jurnale față în față, de Mariana Șora. Ori la cât de uscată/săracă ar fi fost seria de cursuri interesate de Poeticile detabuizate ale feminitătii dacă în 2010, să zicem, nu ar fi apărut FEM-ul Magdei Cârneci, cea de-a doua ediție din Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie, Dactilografa de noapte și Spitalul manechinelor, de Nora Iuga, ca să nu mai vorbesc de volumele colective numite Divanul scriitoarei sau Nașterea. Istorii trăite. Trecând înspre zona masterală, să recunosc, la fel de tranșant, că mi-ar fi fost tare greu de proiectat ultimele cursuri concentrate pe analiza raportului Literatură, fantastic, alteritate dacă n-ar fi existat, bunăoară, cele două cărți pe care Doina Ruști le-a scris tot în perioada 2007-2010: Fantoma din moară și Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București.

Later edit: Nu e deloc întâmplător, desigur, că răspunsul meu la ancheta OPTmotive (și implicit întristătorul exercițiu de imaginație reprodus în ebosă în paragraful anterior) este provocat, culmea, chiar de una dintre scriitoarele din lista – inevitabil: lacunară, injustă, capricioasă căci fatalmente subiectivă ș.a.m.d. – cu care mi-am încheiat textul. Dar la numărul și calitatea picăturilor de sudoare ... hermeneutică extrem de prețioasă pe care și ea, și celelalte autoare de cărți absolut minunate le-au provocat, fără să știe, studenților de la Literele ieșene, mă voi referi, poate, cu alt prilej confesiv.

 

Emanuela ILIE

Critic literar, Emanuela Ilie este conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași. A publicat numeroase studii, articole și cronici literare în reviste culturale și academice. Dintre cărțile sale amintim Hieroglifele poeților (2008 – Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"), Dicționarul critic al poeziei ieșene contemporane (2011 – Premiul pentru Critică literară al USR Iași), Fantastic și alteritate (2013) și Corpuri, exiluri, terapii (2020 – Premiul pentru studii critice interdisciplinare al revistei "Ateneu"). Face parte din Uniunea Scriitorilor din România și din A.L.G.C.R.