Am tot vorbit cu ocazia unor articole anterioare despre relația dintre literatură și cinematografie. Totuși, azi simt nevoia să vorbesc despre un aspect major care le diferențiază, dar pe care, fiind un subiect foarte consistent, mă voi rezuma să-l ilustrez într-o manieră foarte succintă: remake-ul.

Ce este un remake? Răspunsul este simplu – un film care pornește de la o producție, un material cinematografic dat, pentru a oferi o versiune diferită (sau nu) asupra poveștii-sursă. Câțiva specialiști au vorbit, în acest sens, în funcție de preferințele fiecăruia, de un "sindrom al lui Pierre Menard" ori de un "sindrom al doppelgänger-ului". Mai dificilă este discuția pe marginea justificării sau chiar "eticii" unui astfel de demers, în condițiile în care un regizor care optează pentru această formulă își asumă din start rolul de creator "secundar", care ar sta mereu în umbra originalului.

Celelalte întrebări care decurg de aici sunt numeroase, poate mult prea numeroase pentru a avea timpul, răbdarea sau tonele de lecturi necesare pentru a ne amăgi că putem atinge un adevăr absolut. Care este scopul unui remake? Cât de fidel față de materia originară trebuie să fie un film pentru a fi catalogat drept remake? Cât de infidel? Ce vrea să dovedească un remake: calitatea filmului original sau faptul că este un produs imperfect, care poate fi ajustat? Dacă filmul original este o capodoperă, oare și remake-ul său va avea același destin? Cui se adresează un remake: unui public deja familiarizat cu filmul-sursă sau unui public mult mai larg? Oare scopul unui remake este sau nu de a-i convinge pe spectatori să se apropie de materialul original? Dacă da, atunci de ce un regizor și-ar asuma rolul unui simplu "promoter", în loc să exploreze propriile povești? Din lipsă de inspirație? Din certitudinea că poveștile altora sunt mult mai bune decât ale sale? Sau totul este doar de dragul unor eventuale exerciții hermeneutice, care să dea apă la moară comparatiștilor? etc., etc.

Inevitabil, orice spectator pus în fața unui film de acest gen se confruntă cu astfel de dileme. Și tot la fel de inevitabil asemenea întrebări reușesc mai mereu să împartă în două tabere divergente masele de spectatori, în general, în funcție de afinitatea lor pentru filmul original. Astfel, se ajunge la o altă mare dilemă, poate cea mai importantă dintre toate: Trebuie să receptăm un remake având mereu în gând faptul că are la bază un material cinematografic prestabilit sau suntem îndreptățiți să-l considerăm un produs de sine-stătător?

Greu de pus în practică de cele mai multe ori... Mai ales când vorbim despre un remake după un film extrem de popular, cum este cazul lui Psycho din 1998 al lui Gus Van Sant, bazat pe clasicul din 1960 semnat de Hitchcock – care a lăsat moștenire o iconografie atât de percutantă, încât chiar și cei care nu l-au văzut (să presupunem că ar mai exista și astfel de spectatori...) pot recunoaște elemente din acesta. Niciun exeget nu a reușit să înțeleagă pe deplin curajul sau nebunia lui Gus Van Sant care "s-a luat la trântă" cu un clasic de asemenea factură, mai ales în momentul în care rezultatul a fost departe de a egala – nici nu se mai pune problema de a depăși – impactul filmului din ’60. Asta nu doar din cauza faptului că firul narativ nu mai reprezenta nicio surpriză pentru spectatorii care deja știau următoarea mișcare a personajelor, ci și din motivul că, în ciuda talentului regizorului care a creat memorabilele Elephant ori Good Will Hunting, Van Sant nu a reușit să găsească acel montaj perfect pentru a exprima teroarea pură à la hitchcockienne. Poate cea mai onestă justificare a inițiativei Van Sant este, pur și simplu, aceea de a confirma perfecțiunea inegalabilă a unei formule cinematografice consacrate, în ciuda mărcilor personale prin care regizorul încearcă în remake-ul său să-și personalizeze stilul clasicului american ori să "psihologizeze" prea afișat anumite personaje – emblematicele scene ale crimelor, de exemplu, sunt "scurtcircuitate" de proiecții cvasi-onirice, care nu au un corespondent în Psycho din ’60. Chiar și o analiză simultană a celor două filme riscă să nu reușească să identifice care este acel ceva care scapă remake-ului, cu atât mai mult cu cât filmul din ’98 este, în mare parte, ceea ce englezii numesc un "shot-for-shot" sau un "frame-for-frame" – o copie cât mai fidelă a originalului, atât la nivel de încadratură, cât și de montaj. În acest sens, producția semnată de Van Sant ar fi, în mod voit și asumat, un exercițiu ratat, un "sacrificiu", cu scopul de a certifica unicitatea sursei primare. Nu știm sigur dacă asta a crezut încă de la început realizatorul sau a ajuns la această concluzie când era poate prea târziu pentru a da înapoi. Și, totuși, dacă a fost nevoie de un remake nereușit pentru a ne convinge de faptul că un astfel de proiect riscă să se lovească de ceea ce am putea numi "inimitabilul" (în sensul de "intraductibil", dacă ar fi să găsim un corespondent în sfera literară), atunci poate că "sacrificiul" lui Gus Van Sant nu a fost în zadar.

Când vine vorba de remake-uri "shot-for-shot" este aproape imposibil să nu ne gândim la cele două versiuni ale filmului Funny Games. Ce este și mai interesant în acest caz este că ambele filme poartă semnătura aceluiași regizor, Michael Haneke, care alege să refacă la 10 ani distanță după premiera peliculei-șoc din 1997 același film, cu o precizie milimetrică. Marea diferență pare distribuția și limba în care vorbesc personajele – în timp ce "tiparul original" este o producție austriacă și, deci, germanofonă, filmul din 2007 adună nume mari din industria filmului american și britanic: Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt și Brady Corbet. Din această perspectivă, singura justificare a regizorului austriac ar fi de ordin pur comercial – cea de a oferi filmului său șansa de a ajunge la noi publicuri, în condițiile în care producția din ’97 risca să fie destinată doar unei nișe "festivaliere" ori amatoare de experimente cinematografice europene.

Dincolo de acest aspect, este greu de identificat vreo intenție artistică mai specială care să diferențieze cele două producții, ambele atingând exigențele unui "deliciu gore" care a șocat prin violența sa până și spectatorii cei mai versați. Tot astfel, calitatea materialului cinematografic face ca orice tentativă de a ierarhiza versiunile acestei incisive critici sociale pe marginea violenței promovate de mass-media să fie extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Haneke devine, astfel, un Pierre Menard al propriei sale opere, reușind performanța de a păstra nealterată forța unui film care a rezistat trecerii dintre secole, fără să-și diminueze impactul.

Nu în ultimul rând, aș vrea să amintesc de una dintre cele mai recente producții cinematografice, care se plasează oarecum la limita dintre remake și experiment cu iz de fan fiction: Suspiria, în regia lui Luca Guadagnino, din 2018, inspirat din celebrul film omonim semnat de Dario Argento, în 1977. Îmi este greu să înțeleg dacă decizia lui Guadagnino de a se apropia de clasicul lui Argento a vizat și altceva în afară de admirația sa pentru original sau – de ce nu? – de faptul că amândoi împărtășesc aceeași naționalitate. Asta pentru că Guadagnino este, mai degrabă, un regizor (minunat, de altfel) care excelează prin calitatea dramelor sale romantice, prin modul în care reușește să ipostazieze stările emoționale ale personajelor confruntate cu dificilul proces al asumării totale a propriilor sentimente, și nu neapărat un creator de atmosfere gotice-horror, oricât de "glossy" ar fi ele. Totuși, chiar dacă nu depășește calitatea originalului, ar fi nedrept să afirmăm că producția din 2018 este lipsită de calități. Principala sa problemă este, mai degrabă, aceea că regizorul nu are răbdarea sau resursele necesare pentru a soluționa toate pistele pe care le deschide. Astfel, deși estetismul cadrelor ori munca actorilor – în special cea a Tildei Swinton, una dintre actrițele sale fetiș – merită atenția noastră, tentativa lui Guadagnino de a găsi o legătură între atrocitățile naziste, detaliile biografice ale protagonistei și activitatea școlii de dans nu este pe deplin coagulată pentru a da specificul unui demers coerent. În acest sens, "infidelitatea" regizorului care câștigase atenția marelui public prin Call me by your name cu un an înainte, în 2017, în raport cu filmul lui Dario Argento, manifestată nu doar nivelul imaginii, ci și al consistenței narative a acestui (pseudo)remake, merită atenția noastră numai în măsura în care vrem să înțelegem că a "reface" un film poate însemna mai mult decât a-l "imita" sau "copia". Chiar și cu riscul de a descoperi că originalul este mult mai rezistent la astfel de tentative decât am fi crezut...