În această versiune balcanică a filmului Thelma and Louise, eu și Marija conduceam ore-n șir, zile lungi, traversând platourile înalte, canioanele, lăsând într-o parte cascadele învolburate, trecând prin deșertul portocaliu, prin pădurile de pini visători și plopi lucitori. Mergeam pe șosele înguste ca agrafele, suspendate la sute de metri, care îți dau o amețeală de beție cu absint. Fugeam de trecutul nostru pe care distanța îl făcea, însă, mai ușor de înțeles. Ne-am retrăit copilăria, anii adolescenței și ai studenției, dar ne-am oprit la ziua în care ne-am despărțit în Belgrad, atunci când a început războiul. Ajunseserăm în acel punct de mai multe ori și, deși veneam cu perspective diferite, ne blocam de fiecare dată. Derulam evenimentele înainte și-napoi, inventam noi scenarii. "Dacă aș fi rămas cu Marija și-aș fi mers cu ea la Sarajevo, uitându-l pe Mark?" "Nu ai fi avut-o pe Natalia!" "Fugi, Lara, fugi de trecut! Acum ești în Vestul Sălbatic, nu mai trebuie să te întorci cu teamă la ce-ar fi fost dacă!" "Da, dar aș fi avut o altă Natalie, chiar dacă n-aș fi cunoscut-o pe cea de acum și tot ar fi fost bine. Și poate că tu și ai tăi ați fi fost în siguranță." Îmi pierdeam vocea la ultimele cuvinte de parcă aș fi călcat pe un câmp minat. "Pentru că erai Sfânta Fecioară care ne proteja pe noi toți de furia Republicii Srepska? Ai fi fost moartă acum. Și atunci ce s-ar fi întâmplat?" Izbucneam în râs când memoria ne purta la răscruci unde alții ar fi căzut la pământ și ar fi urlat zile la rând. "Trecem dincolo," zicea Marija de parcă ar fi urmat să asistăm la un eveniment cosmic. "Ajungem la frontieră," continuă ea scuturându-și în vânt părul negru vălurit. Frontiera nu era decât o benzinărie dărăpănată cu o copertină portocalie în mijlocul unei pustietăți nesfârșite de stânci care, sub cerul boltit, ne făcea să ne întoarcem la bariere din trecut pe care niciuna dintre noi nu era pregătită sau doritoare să le treacă, dar de-a lungul cărora pășeam delicat pe poante ca într-un balet de carnaval, cu pași rapizi înainte și înapoi, cu piruete. Brusc deveneam agile ca două pisici de pe marginea drumului străjuit de munții care ne priveau de sus ca niște mamuți enormi, în parfumul de pini și aerul răcoros care se lăsau ușor peste corpurile și sufletele noastre. Uneori dormeam îmbrăcate, ținându-ne de mână, într-o cameră de motel.

"Totul este încurcat în război, și cu toate astea ajungi la ultimele adevăruri despre oameni de parcă s-ar afla în orice altă situație. Claritatea neiertătoare a războiului te face să vezi umanitatea goală, ca într-o radiografie, doar scheletul, oasele goale ale umanității, cine suntem cu adevărat." Marija văzu la un moment dat că trecusem de așezări pueblo și rezervații de indieni, peste alte granițe și războaie pentru teritorii. "Poate că totul se rezumă la pământ," zicea ea râzând de parcă ar fi spus o povestioară amuzantă. "Marija, totul se rezumă la putere," mă aventuram eu incorigibilă cu o frază scoasă din pregătirea mea de politolog de-o viață. "Ești așa o politiciană. Desigur că este despre putere – pământul înseamnă putere." N-aveam de gând să mă dau bătută cu una, cu două. Ceva din apusul care își lăsa violetul amenințător peste șirurile de munți îmi alimenta încăpățânarea de a rezista teoriei Marijei de parcă aș fi avut ceva de câștigat din discuția despre cauza reală a războaielor. "Nu, nu e niciodată atât de concret. E vorba despre o putere abstractă, dar și despre frenezia și adrenalina care se nasc din subjugarea unei ființe umane de către alta. Pământul este doar un pretext. Chiar și petrolul este un pretext. E destul pământ pentru toți pe această planetă – uită-te în jur!" spuneam eu mândră de teoria mea, întinzând brațul să arăt platourile înalte și munții neîmblânziți din zare, totul gol, totul nelocuit, gata pentru a fi luat în posesie.

Marija își abandonase trecutul undeva în deșertul roșu din Vestul Sălbatic și cu toate acestea încă îl mai căra cu ea. Se inventa pe sine și-și rescria trecutul, însă, băiețelul din casa cu fântână rămânea în mijlocul tuturor lucrurilor ca un punct nemișcat în întuneric, ca un far pentru navele pierdute. "În părțile astea, nu cu mult timp în urmă, oamenii se omorau între ei pentru pământ, pentru aur și pentru supremație," zicea Marija în timp ce eu conduceam Corvette-ul ei către Utah. "Încă simt mirosul sângelui, de parcă pietrele deșertului portocaliu au căpătat culoarea asta pentru că s-au impregnat de sânge. Vreau să găsesc o bucată de pământ unde nu a curs nicio picătură de sânge, o bucată de pământ curat, virgin. Atunci o să vreau să o cumpăr." Zâmbea și radia ca în primele ore ale întâlnirii noastre din Los Angeles.

Eram în căutarea unui loc virgin unde nu se vărsase sânge. Acum, mai mult ca oricând, trebuia să înțelegem istoria și setea de sânge. Pentru ce se distrugeau oamenii unii pe alții? Pentru putere sau pentru pământ? Era puterea dată de pământ? Sau puterea era doar goana după sensul abstract al subjugării? Amândorura ne plăceau întinderile aride și portocalii ale deșertului mai mult decât orice văzusem în viața noastră. Nu căpătasem o înțelegere mai bună a Americii, dar dădusem peste o zonă în care nicio amintire de-a noastră nu putea fi plantată ca să prindă rădăcini și să ne aducă trecutul într-un prezent ca pe un cataclism inevitabil.

"Tu și cu mine nu știm nimic despre Lara. Tot ce știm despre America e din filme. Stereotipuri și clișee, câteva replici memorabile rostite de Gary Cooper, Humphrey Bogart sau John Wayne." Marija râdea. Mă obișnuisem cu trecerile ei neprevăzute de la cele mai întunecate adâncimi la șuete frivole despre Hollywood, actori și scene de film. La un moment dat, în această călătorie am vrut să știu ce s-a întâmplat cu adevărat în zilele acelea de iulie, dar nu am putut s-o întreb pe Marija direct. Citisem deja notițele ei de mai multe ori până când am învățat pe de rost o parte din ele, dar nu înțelegeam decât ceea ce a urmat, perioada de recuperare. Voiam să mă afund cât de adânc ar fi fost ea dispusă să mă lase ca să simt, măcar în parte, suferința ei. Poate că atunci m-aș fi simțit ceva mai ușoară. Și ea voia să știe despre Karim și toți ceilalți. Amândouă știam că venise momentul să scoatem la lumină cele mai întunecate colțuri ale sufletului tot așa cum era firesc ca șoseaua să ne poarte prin acel ținut selenar. Poveștile noastre erau complet desincronizate, dar fiecare o avea pe a ei. În hățișul lor se ivea întotdeauna micuțul băiat al Marijei care apăruse după atacul brutal al soldaților sârbi. Stătea întotdeauna lângă fântâna din grădina bosniacă asemenea unui far pentru călătorii rătăciți. Stâncile portocalii și întinderile deșertului fierbinte din New Mexico ca și formațiunile stâncoase extraterestre din Utah erau fundalul potrivit pentru golirea inimilor noastre încărcate. Aveam povești tocmai bune pentru un pământ nelucrat. Marijei îi displăcea ideea de poveste dar trebuia să numim cumva aceste evenimente care se desfășuraseră în viața noastră, să le dăm un sens și un chip. Le numeam povești din lipsa unui cuvânt mai bun. Nu văzuserăm de ceva timp nicio așezare omenească sau oază, iar soarele ne amăgea cu miraje în depărtare, petice încețoșate de aer și lumină despre care credeai că sunt vii, amintindu-ne de filmele suspendate în care se alternau imagini agitate, când, de fapt, erau doar particule de praf, vânt și lumină care ne jucau feste.

"A fost ideea mea să plecăm din Sarajevo," zicea Marija aproape țipând ca să acopere vântul fierbinte care ne însoțea călătoria. "Am crezut că vom fi în siguranță, dar am nimerit în gura lupului și lupul ne-a mestecat și înghițit, apoi ne-a scuipat oasele peste dealurile din jur. Națiunile Unite declaraseră zona sigură și eu, proasta, am avut încredere în ei. Stai puțin, în conformitate cu rezoluția 819, zona Srebrenica era zonă sigură. Era o rezoluție în toată regula, cu număr cu tot, care declara regiunea ca zonă de siguranță, adică o zonă unde oamenii se pot refugia pentru a scăpa de rău. Cea mai bună lecție pe care am învățat-o pe pielea mea a fost să fug în direcția opusă ori de câte ori Națiunile Unite declară ceva ca sigur. Așa că eu sunt vinovată pentru masacrul familiei mele și pentru alegerea mea de a trăi sau nu cu gândul ăsta." Vocea ei era târâtă de vânt, tăia căldura uscată care tremura ca firul ierbii și care ne încercuia capetele ca vulturii flămânzi, ca să se așeze pe inima mea.

"Tu și cu mine nu vom părăsi niciodată Balcanii, Lara dragă, știi asta, nu?"

"Eu credeam că tocmai asta am făcut, Marija," răspundeam eu cu o ironie egal amestecată cu afecțiune. "Ăștia nu sunt blestemații de Balcani și tu știi asta!" continuam eu cu convingere. "În ciuda tuturor episoadelor sângeroase din părțile astea, în ciuda tuturor conflictelor, masacrelor, au reușit până la urmă. Sau măcar au făcut-o mai bine decât ai noștri. Vezi pe cineva alergând către un refugiu în direcția opusă, de-aici acolo? Știi pe cineva din New Mexico sau Utah care să vrea să emigreze în Bosnia sau Serbia?"

"Ei au mai mult pământ, asta e, uite-aici! E destul pentru toată lumea, în vreme ce în blestemații ăia de Balcani toți se înghesuie unul peste altul până când îți vine să-ți ucizi vecinii cu mame cu tot. Oricum am da-o, ăsta este nenorocitul de Vest Sălbatic. De ce crezi că-i spun Sălbatic? Astea sunt ținuturi luate și păstrate prin puterea armelor. În primul rând luate de la indieni, apoi de la mexicani, ca în filmele western, ce, nu știi? Și, oricum, nimic nu schimbă faptul că sunt responsabilă de moartea familiei mele," zise ea frânând cu putere în dreptul unei benzinării prăfuite. M-am abținut să mai spun ceva. Ce aș fi putut spune? Ceva cu totul aiurea: Nu, Marija, nu tu ți-ai omorât familia: sârbii din Republica Srepska ți-au omorât-o, iar pe tine te-au rănit, în vreme ce Națiunile Unite au înșelat pe toată lumea pentru că au fost incompetenți și răi. Tu nu ești mai responsabilă pentru ceea ce li s-a întâmplat alor tăi sau pentru războiul din Bosnia, decât gemenii lui Pam sau Sally Bryant care chiar n-au nicio legătură cu toate astea. Probabil că mai auzise asta și de la Sally Bryant psiholoaga, de la prietena ei Ferida, de la femeile de la centrul de reabilitare și de la mulți alții.

"A durat ceva", continuă ea nonșalant în timp ce făcea plinul. Cerul imens era de un albastru impenetrabil, iar aerul uscat îți zgâria plămânii. Marija, în rochia ei galbenă, părea impunătoare încadrată de albastrul cerului și de copertina roșie a benzinăriei. Nu aveam nicio idee că, dacă supraviețuiești celor mai grele încercări, poți renaște în ceva mai frumos. De o frumusețe neîmblânzită, înfricoșătoare, dar neîndoios frumusețe. "Am spus atunci: hai să plecăm din Sarajevo, să mergem la țară, pentru că vom fi în siguranță. Asta am spus. Și cu toții am plecat la casa de la țară unde am crezut c-o să fim în siguranță. Tot așa cum credem că suntem în siguranță aici. Mai înainte să ne dezmeticim, însă, ne-au măcelărit." Am crezut că aud hienele în depărtare, că văd vulturii rotindu-se deasupra noastră, că simt scorpionii mișunând la picioare. Nimic nu era sigur. Copertina roșie a benzinăriei se zbătea în soare în timp ce locul nemișcat te hipnotiza. Viața atârna de foarte puțin. Un scorpion, un bărbat cu o armă, o deschizătură de crater, în fiecare clipă pășeam pe o sfoară subțire deasupra abisului. Era o chestiune de loc și de timp: unde și în ce moment te afli.

"Am ucis un om în ambuscadă," spuse ea cu o grimasă ciudată uitându-se la mine de dincolo de Corvette-ul ei roșu. "Ăsta a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Numai că m-a costat totul." Un bărbat într-un camionetă roșie alături de copertina roșie a benzinăriei fuma o țigară și se uita la noi. Nu păream de-ale locului. Eram balcanice, veneam din războaie foarte recente și din masacre încă proaspete. Toți ne tragem din același loc al unui masacru originar numai că aspectul locului e diferit. În plus, noi aveam și accent.

Marija salvase viața unei fete în ceea ce ea numea ambuscadă, dar îl omorâse pe bărbatul care o atacase pe fiica vecinilor. Știa că fata n-ar fi supraviețuit atacului și l-a omorât cu o armă găsită pe jos. Fata a fugit și a dispărut, dar următorul soldat a prins-o pe Marija. Alți soldați și-au luat și ei revanșa. Mai întâi a apucat-o soldatul care-a intrat după cel ucis de Marija și apoi au urmat și ceilalți. Părinții și bunicii ei zăceau deja la pământ. Atât bunicii din partea mamei, cât și cei din partea tatălui. Toți șase cei mai apropiați din familie – întreaga ei familie – fuseseră șterși de pe fața pământului în câteva minute, sub un cer de un albastru feroce asemenea bolții largi de deasupra capetelor noastre din deșertul cu benzinăria cu copertină roșie și pompe roșii. Parcă trecuseră o sută de ani de la acel omor și de când soldatul o înșfăcase pe Marija ca să răzbune moartea tovarășului său. O întreagă eră geologică se scursese, timp în care pământul se uscase, înghețase, apoi arsese și cactușii înfloriseră din nou din nisipul deșertului fără nicio rușine. Cu nervul optic zdrobit, se trezise în casa unei femei. Se scufundase într-un tunel adânc, plin de noroaie bolborosind și de ape călduțe mocirloase. Pe seară, femeia care o găsise încă respirând, zăcând întinsă alături de familia ei masacrată, se strecură afară din casă și o luă pe stradă în jos. O târî la casa ei. Marija era încă în viață când au ajuns în casă deși ochiul îi sângera abundent. Femeia avu grijă de ea, îi îngriji rănile zi și noapte, iar opt luni mai târziu, fără să știe unde era, Marija născu un băiat blond. Până să nască, femeia din Semizovac a tot mutat-o dintr-un oraș în altul, dintr-o casă în alta, într-o fugă buimacă. Era o musulmancă bosniacă care se dădea drept sârboaică. Da, femeia care-i salvase viața pretindea că are o identitate sârbă în timp ce fugea de sârbi și o trăgea pe Marija după ea. Cânta cântece sârbești ori de câte ori se mutau și călătoreau. Avea o mașină veche, un Yugo, care se zguduia din toate încheieturile ca o căruță trasă de un cal. Marija sângera peste tot în mașină dar femeia continua să fugă, să se mute dintr-o casă părăsită într-alta până când a găsit o casă până nu demult locuită, într-o parte nemusulmană a unuia dintre orașe. Au rămas acolo ceva timp și tot acolo a născut Marija în timp ce femeia-i curăța sângele și cânta cât o ținea gura cântece sârbești ca să se asigure că vecinii, câți mai erau, și soldații Republicii Srepska le luau drept sârboaice.

"Pământul și femeile au fost întotdeauna luate cu japca," spunea ea uitându-se la cer de parcă l-ar fi sfidat. "Noi populăm pământul, noi schimbăm structurile genetice, noi creăm noile populații. Bărbații se ucid și se torturează unul pe altul." Aprinse o țigară chiar lângă pompa de benzină. În căldura tremurândă a deșertului, am fi putut să o aruncăm în aer cu o singură scânteie. Viața atârna de un fir de ață, de un gest mic, o pocnitură din degete. Am simțit o bucurie inexplicabilă când Marija mi-a mărturisit că-l ucisese pe soldat. Acum că știu acest lucru, s-a restabilit un oarecare echilibru în univers. Eu însămi am făcut parte din generații de răzbunători, de declanșatori de războaie, de luptători și criminali ai deșertului. Simțeam o răcoare ca de apă de izvor. "Sunt probabil singura civilă din Bosnia care a ucis un soldat sârb. Merit, la naiba, o medalie pentru asta!" Vocea și râsul Marijei erau brutale și neiertătoare. Femeile din Vestul Sălbatic își uciseseră atacatorii înaintea noastră în febra ambuscadelor, fără să clipească, fără să se roage sau să ezite. Acolo cactușii erau la fel de ascuțiți ca lamele cuțitelor, iar florile, la fel de zemoase ca inimile sângerânde.

"Cum e să omori un om, Marija?" Am observat că bărbatul care făcea plinul camionetei se uita la noi. Avea o armă agățată pe-un perete al rulotei. Auzise întrebarea mea pentru Marija. "Te simți al naibii de bine să omori un ticălos." Bărbatul din camionetă ne țintuia cu privirea bolborosind ceva. Părea că era pe punctul de a scoate arma să ne împuște. Această versiune balcanică a filmului Thelma and Louise, cu totul lipsită de romantism, s-ar putea opri aici, cu două fete obraznice, împușcate la o benzinărie lângă canion, cu creierii împrăștiați peste pompele roșii. În schimb omul a râs. Ceilalți doi care făceau plinul la alte pompe au izbucnit și ei în râs. Râsul lor suna sinistru. Ne-am urcat în mașina noastră decapotată, fără să deschidem ușile și am demarat în trombă, lăsând în urmă un nor de praf. Când am pus portofelul Marijei la loc în poșetă, așa cum mă rugase, am avut impresia că simt o armă. De fapt, chiar era. Am scos-o și am făcut ochii mari: era o armă mică, chiar drăguță, feminină. "Ai dreptate, Lara dragă, e o armă. Întotdeauna am o armă la mine, nu știai?" "Nu, nu știam." Am pus-o cu grjiă înapoi în poșeta ei și n-am mai spus nimic. Drumul liniștit ne ducea acum înapoi în Colorado trecând pe lângă pădurile foșnitoare de plopi. Am salutat nuanțele de verde cu fărâme de bucurie; sângeraserăm destul, avuseserăm parte de o mulțime de nuanțe de portocaliu și de roșu ale stâncilor din deșertul arid.

Marija a găsit o bucată de teren în Vestul Sălbatic și a cumpărat-o. Acum aveam propria noastră bucățică de pământ american. Ne simțeam ca niște americance get beget. Luând-o prin ținuturile de vest, am trecut pe lângă un loc din Munții Stâncoși care avea anunțul "de vânzare". Era un amestec de deșert și pajiște, pădure și câmpie, stâncă și pășune, avea de toate. Și un lac, ceva mai sus, strălucea în soare, încadrat de o pădure de plopi cu frunze cu străluciri de smarald. Era destul verde cât să-l înconjoare. Era o cabană micuță din lemn care părea un bătrân înțelept așezat pe o bucată de pământ. Anunțul "de vânzare" era scris cu un roșu de sânge vărsat pe albul ca zăpada. "Știi că pot cumpăra orice?" spuse ea râzând. A doua zi, amândouă eram proprietarele bucății de pământ și ale cabanei din Munții Stâncoși. Le-am cumpărat atât de ușor de parcă ne-am fi luat o pereche de cizme de cowboy de la magazinul universal. Marija a plătit o parte în cash și-o parte cu cec. Căra cu ea o cărămidă de bani într-o pungă albă alături de armă, de un mini-dicționar Webster și de fotografia cu fiul ei blond lângă fântână. "N-ai fi putut face asta în Balcani. Numai în America! Acum suntem ceva mai aproape de ce înseamnă America, nu-i așa? Acum, avem o bucățică din ea. Totul e să fii proprietar. Cine-a zis că a proprietatea face 50% din lege a avut mare dreptate." Râsul ei străbătu ținutul ca un cântec magic.

Am stat trei zile și trei nopți în cabană. Am dormit în saci de dormit pe jos, iar Marija a plâns tot timpul. În cameră mirosea a pin și de-acolo vedeam vârfurile ascuțite alte munților și pădurile de pini ponderosa. "N-am avut șansa să ne luăm rămas bun," zicea ea stând întinsă pe spate uitându-se prin fereastra mică la ciobul de albastru crud de afară. "Știi, mama, tata, Kemal și Farah. În noaptea de dinainte, tata a cântat la flaut ceva din repertoriul lui clasic de la Haydn la Mozart și Strauss. Apoi a și cântat Ravel; nu mai auzisem Ravel la flaut. Suna nepământesc. Ne-am simțit aproape în siguranță. Kemal și-a fumat ultima pipă. Farah și-a băut ultima cafea. Mama a cusut ultima ei broderie. Tata a cântat ultima melodie. Ne-am dus la culcare. Auzeam voci afară în noapte, dar am crezut că erau trupele Națiunilor Unite. Am adormit la loc, așa acum eram toți înghesuiți într-o cameră. Am avut un vis frumos, dar care avea ceva putred și hidos. Se făcea că niște copii se jucau într-o grădină din afara Sarajevo-ului, fără niciun adult prin preajmă; ceva înspăimântător se ascundea ca un monstru lipicios, fără cap, undeva în spate. Am refuzat să mă gândesc la sentimenul rău din vis când m-am trezit și mi-am amintit doar partea frumoasă cu copiii care se jucau în grădina binecuvântată care-mi amintea cum ne jucam noi vara pe lângă casa lui Kemal sau Farah. M-am gândit că era un semn bun și că pacea urma să vină curând. De dimineață, eram cu toții neliniștiți. Am spus, însă, "Hai să mai stăm câteva zile, o să fie bine, doar s-a declarat zonă sigură." Era pentru prima oară când nu mi-am ascultat intuițiile și premonițiile și am hotărât să ne luăm după partid, după știrile și comunicatele murdare ale războiului. Ar fi trebuit să-mi dau seama. De dimineață, au spart ușa și-au dat năvală peste noi. Am văzut uniformele sârbești, iar mama a zis că speră să se termine repede. Ne-au târât pe toți afară. Farah și Kemal au fost luați prin surprindere, dar mama și tata știau ce se întâmplă. Am avut timp s-o țin pe mama de mână pentru o clipă, puțin înainte să ne despartă. Nu știu cum s-a făcut că purtam colierul tău turcoaz. Dacă mă-ntrebi pe mine, cred mi-a salvat viața. Soldatul pe care l-am omorât era vecinul din casa de-alături, din Semizovac. Știai asta? Cred că l-ai și văzut când eram la facultate, când ne-am dus într-un week-end acolo, în vacanța de vară, îți amintești? Fata pe care o atacase era vecina din casa de-alături, de pe partea celalată. Atât durase să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți."

Vorbise în șoaptă, dar incredibil de clar, cu cuvinte reci, ca niște mărgele de cristal ricoșând în pereții de lemn ai cabanei pe care se proiecta lumina difuză ce intra printr-o ferestruică. Crezusem că am adormit pentru că zăcusem nemișcată ceva timp. Apoi Marija a plâns trei zile și trei nopți. De data asta nu a plâns cu torente de lacrimi și gemete adânci ca mai înainte. Suspinele ei erau moi și ritmice ca un cântec despre tristețe. O serenadă dedicată celei mai inconsolabile tristeți din lume. A plâns în timp ce dormea, în timp ce înghițea gurile de apă pe care i le dădeam să le bea, în fiecare clipă a acelor trei zile, încât am crezut că va muri plângând. Erau momente când plânsul ei devenea intolerabil și mă gândeam că poate e mai bine chiar ca Marija să moară. Am crezut că așa ar fi fost mai ușor pentru amândouă și că oricum nu va putea supraviețui purtând această durere ani la rând. Dar în a treia zi s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Mă obișnuisem cu sunetul acelui cântec de tristețe și aproape că-mi lipsea. Nu mai întâlnisem până atunci atâta zbucium al minții, al sufletului și al corpului ca în acele trei zile și nopți. Cu toate acestea, când s-a oprit, a părut că se trezise dintr-un somn adânc. Era sigură pe ea, hotărâtă în ceea ce urma să facă, lucidă în ceea ce spunea. Și chiar putea să zâmbească. Am mers în acea dimineață la plimbare pe una din cărările de lângă cabana noastră. Am urcat la izvoarele care susurau și sclipeau în șuvițele de lumină care se strecurau printre pinii ponderosa și albastrul tulbure al cerului. "N-am mai fost pe-aici, sunt sigură. Totul este nou. O zi nouă!" șopti Marija și fața i se lumină de frumusețe și dragoste. Am apucat-o de mână și, în acea lumină schimbătoare, ne-am îmbrățișat învelite de aroma pinilor. Genele Marijei s-au zbătut pe obrajii mei asemenea unor fluturi de mătase și totul s-a topit în nuanțele de verde ale pinilor și molizilor. Buzele ei erau moi și dulci ca mierea așa cum îmi aminteam din copilărie. Nu mai fusesem acolo. Poate că acolo unde am stat îmbrățișate nu fusese nicio vărsare de sânge și tocmai fondaserăm o nouă Americă.

Am luat decizia că era timpul să ne întoarcem la mine acasă, în America. Pe drumul de întoarcere spre casă, a fost rândul meu să vorbesc. Marija voia să afle totul. I-am spus despre relația mea cu Karim, despre Mark și divorț. Nu m-am simțit în stare să mă scufund în apele tulburi ale trecutului și să retrăiesc vina, separarea, frica de a o pierde pe Natalia și rușinea de a fi trădată de Karim. Dar, pentru ea, poveștile de iubire și trădare, divorț și proceduri legale, neînțelegerile dintre soți și conflictele de familie erau ca un calmant. Era de parcă s-ar fi uitat la episoadele din Dallas când eram tinere: supărările și revoltele din familiile bogate și celebre din perspectiva Iugoslaviei noastre comuniste. Toată povestea mea nu era altceva decât o viață normală pe timp de pace. Paradoxal, pentru ea, divorțul, aventura sau procesele de custodie aveau aceeași greutate și erau pline de suferință ca trecutul ei. Pentru mine, asta nu avea sens, dar pentru Marija însemna că fiecare trăiește cu propria povară în funcție de circumstanțe și destin. În ciuda raționalității și a ateismului ei, avea o credință aprigă în destin. Drumul a fost lung, iar legănarea autostrăzilor americane m-a făcut să încep să tânjesc după colțul existenței mele banale din apartamentul american pe care urma să-l pierd. Opririle la benzinăriile unde șoferii bărboși de camion ne fixau cu privirea erau scurte. Chelnerițele supraponderale cu părul prost decolorat, mirosul de hot-dogs și pui prăjit la prima oră a zilei mă întristau și-mi făceau greață de traiul într-o țară străină. Uneori îmi aminteam că Marija avea la ea o armă în geanta strălucitoare și asta mă făcea să mă simt mai în siguranță și cu picioarele pe pământ. Poate că eram mai americancă decât credeam. Știam că, dacă am fi fost acostate, insultate sau atacate în orice fel, n-ar fi ezitat s-o folosească.

"Aveai nevoie de toate astea, Lara, aveai nevoie să vezi cum e să fii delincvent, să suferi și să încalci măcar una dintre poruncile alea nenorocite. Trebuia să vezi și tu cum e să fii rea măcar o dată în viață, tu, care ai fost întotdeauna atât de bună. Căsătoria, adulterul, dreptatea, toate sunt oarecum mitice. Te-au făcut mai puternică, nu te-au distrus." A lăsat ultima propoziție suspendată undeva, în noapte, pe o autostradă americană pentru că știa că dintre noi două, în ciuda tuturor suferințelor, eu eram cea care încă nu fusese pusă la pământ.

Pe măsură ce ne apropiam de Coasta de Est, ne uitam la ce filme găseam în camerele de motel, filme cu John Wayne, Clint Eastwood, Gary Cooper, alb-negru, color sau colorizate. Din când în când, numai de-ale naibii, căutam filme cu nemernici, cu amărâți fără bani, cu tipi cărora le păsa numai de ei, care omorau, violau femei și copii și-și spânzurau rivalii de creanga unui copac în deșert. Apoi, întotdeauna ne întorceam la băieții buni pentru că, de fapt, și ei tot răi erau, dar n-ar fi făcut rău femeilor sau copiilor. Motivele pentru care se înrăiseră erau nobile: dragostea pentru o femeie irezistibilă, omorul ancestral al unei mame sau al unei soții, amintirea bântuitoare a incendierii unui sat sau o comoară ascunsă. În final, toți erau în căutarea comorilor, pământului râvnit sau banilor. Și toți ajungeau la sfârșit să se sprijine de o femeie. Era universul ancestral, biblic cu poleiala sexy a Hollywood-ului și a nonșalanței stilate a vedetelor acestuia. Dreptatea și răzbunarea erau interschimbabile în cadrele filmelor, întotdeauna diluate de cadrele lungi cu cowboy care călăreau înghițiți de asfințitul soarelui, clasicul sfârșit al westernurilor. "Toți cunoaștem America din nenorocitele astea de filme, dar acum noi suntem proprietare de pământ și nimeni n-o să se mai ia de noi," repeta Marija într-o noapte când se îmbătase cu whiskey și votcă din sticluțele miniatură din micul bar cu răcoritoare. Am râs până când am adormit așa cum o făceam în anii studenției la Belgrad. Într-un final, ne-am uitat după femeile din filme, ispititoare sau virtuoase și muncitoare, dure, obraznice și neiertătoare care purtau armă, dame de companie de proastă calitate, neveste supărate, fiice naive. Noi adăugam galeriei de femei din westernurile color sau alb-negru două fete cu accent slav din Balcani, neînduplecate în răzbunarea lor cu scopuri clare, proprietare de pământ în vestul american și care se îndreptau către soare-apune, în căutarea unui băiat blond.

Traducere de Ileana Marin

(Fragment din romanul Țara azaleelor roșii de Domnica Rădulescu, publicat de Hachette/Grand Central, 2016)