1. Cum ați început să scrieți poezie? Vedeți asta ca pe o modalitate de a rămâne conectat la limba maternă?

Am trăit foarte mult timp cu dorința de a scrie poezie (ce altceva se poate dori îndelung și abulic?). Doar de zece-unsprezece ani scriu propriu-zis. Așadar, am vechime doar în deziderate.

E inexact poate a pune totul în seama unui moment precis dar, oricât ar fi de inexact, trăiesc cu impresia existenței unui astfel de moment. După o călătorie la Lisabona am realizat că ar fi cazul să fac ceva în privința acestei dorințe (cronicizate deja) de a scrie. A fost o conjunctură, o situație favorabilă.

Scriu în română. Vreți să știți dacă dintr-o nevoie de a aparține, de a mă înrădăcina. Cum oare, dacă eu datorez această târzie îndrăzneală tocmai unei neapartenențe? Nu am senzația că scriu într-o limbă maternă sau, mai bine zis, dacă această limbă este maternă, scriu tocmai pentru că îmi pot permite o anumită indiferență în ceea ce privește exigențele ei. Scriu în română tocmai de când nu mai folosesc limba română în mod curent și, așa cum am zis, întrucât nu am a mă raporta la ea prin compulsii de ordin organic. Probabil că a fost propice ne-mai-apartenența mea socială la limba română.

2. Cât de des vizitați România? Care este cea mai mare schimbare pe care ați observat-o pe parcursul ultimei vizite?

În fiecare an. La frecvența asta, schimbările nu sunt frapante. Vreau să zic, schimbările care ar face necesară o observație de la fața locului (pe stradă, prin magazine, prin parc...). Pentru că mai sunt și știrile, și lecturile... empatia cu un prieten, consonanțe cu puțini alții. Nu văd marile schimbări. Ceea ce nu observi nu identifici. Dar de la știri (pe care le urmăresc) și din citit îmi dau seama că s-a schimbat ceva. Se simte un nou civism. De ce, de pildă, până la marele protest pentru susținerea justiției se făceau săptămânal minuscule marșuri anti-corupție? De unde tenacitatea pentru așa ceva în contextul descurajant de atunci? Un exemplu. Altul: citiți Copiii lui Irod.

3. Care este cea mai bizară întâmplare pe care ați trăit-o de când sunteți în SUA?

O remarcă a unui prieten latin-american, emigrat în Canada și stabilit la Toronto. R. e o persoană de un calm foarte afabil; un calm nemeditativ (nici vorbă de "zen"), practic și terestru. Un extraordinar prieten. Remarca lui punctează o bizarerie, dar a fost făcută cu acel calm care nu lasă loc de alertă, nici de amuzament. Mi-a zis odată, la un Crăciun petrecut cu familia lui, așa mi-a zis... încă de când îmi scoteam paltonul în hol... că am venit de parcă aș fi bucuros să emigrez la ei în casă.

4. Ce pasiuni non-academice aveți și care este preferata dvs.?

Dansez.

5. Care este volumul dvs. preferat de poezie contemporană românească?

Mi se pare remarcabil proiectul de epos performativ al lui Caius Dobrescu din prefața volumului Euromorphotikon (și aplicația ulterioară; cu un imaginar străin mie, dar cu atât mai interesant). Sper să termin cândva un comentariu detaliat la Odă liberei întreprinderi de Caius Dobrescu (altă îndrăzneală a acestui autor; să contrapună ideologilor nu literatura, ci un fel de remonstranță, un reproș disimulat atent pe cuprinsul unui volum. Un discurs nici critic, nici insurgent; un discurs disident).

6. Dacă ați putea să vă întâlniți cu un filosof postmodern într-un cadru neoficial, pe cine ați prefera și de ce?

Chiar trebuie să fie postmodern? E drept că nu precizați din ce motiv aș putea să "prefer". Poate că aș prefera să am ocazia a obiecta, a reproșa unele lucruri. Totuși, ar fi cineva. E vorba de un filosof revendicat de poststructuraliști și postmoderni (de Derrida, de Lyotard) drept un antemergător: Emmanuel Lévinas. Lévinas e important. Foarte important. Și e auzit mai bine când nu e ascultat cu așteptarea de a-l găsi postmodern (chiar dacă a ocazionat postmodernismul, în multe privințe). De ce el? Pentru că îi pasă mai mult de cine îi este interlocutor decât de ce joc joacă limba peste capetele tuturor. Pentru că iubește literatura cu pioșenie de provincial, dar cu o mefiență de adult pățit. Pentru că se vede nevoit să critice literatura (pentru el, literatura are dezavantajul că nu garantează neindiferența la suferința altora), dar o face de parcă ar trebui să renunțe la îmbucătura de la gură. Un om cinstit.

7. Cum este perceput și reprezentat conceptul de religie în ziua de azi, în concepția dvs.?

Vă pot spune cum îl percep eu. Tot ceea ce te determină să te întrebi de ce oare a făcut omul ăsta un bine lui cutare în loc să își vadă pur și simplu de treabă, lasă loc de o bănuială că acolo s-ar fi petrecut ceva de ordin religios. O bănuială doar.

8. Care considerați că este cel mai maleabil aspect al naturii umane?

Exact acel aspect care ne recomandă drept incurabili: nesimțirea. Când nesimțitul nu mai poate rezista să nu facă binele pe care, în mod firesc și cu impunitate, îl ignoră; când el face acest bine cuiva care nu are mijloace pentru a îl sensibiliza (marginalul, în general, dar nu numai), se vădește în oameni un fel de maleabilitate. Această maleabilitate vine nu doar pe fondul nesimțirii, ci oarecum ca însăși nesimțirea care a premers maleabilității. Această situație este totodată și cea mai puțin probabilă. Doar pentru că am identificat o maleabilitate în ceva atât de endemic, de general uman, precum nesimțirea, asta nu înseamnă că sunt un optimist, că aș conta pe resursele tuturor nesimțiților de a fi omenoși. Generală nu e capacitatea de a deveni maleabil, ci ocazia de a deveni astfel (oameni în suferință sunt pe toate drumurile; are cine să ne sensibilizeze; nu ocazia lipsește). Suferința marginalilor nu apelează la nicio aptitudine de esență a noastră, la niciun fond "natural" de generozitate; marginalul contează pe fix nimic. Noi ceilalți nu avem resurse de maleabilitate, ci doar de nesimțire. E un fapt comun că oamenii în cea mai disperată suferință nu au pe cine să conteze decât pe nesimțiți. Penurie? Șansă?

din cretă & ace

În plină pană de lumină, tramvaie glisează,

unul după celălalt, inerțial. La grămadă cu tramvaiele,

mereu leneșe, mereu aglomerate, ambulanțe. În care,

negreșit, totul trebuie să fi fost la-ndemână.

Murmur ce urmează să știu: că nu-i suficient –

dar e bine, să se destrame pe fereastră,

tot ce, la un loc, se vede?

#*

Mâinile cum se știu acum, una pe cealaltă, utile.

Murmurând, și le retrage în buzunarele unui halat.

Și pașnici, nu mult mai sus, norii

"Alături", îmi spun, și las deprinderea să-mi confirme

că valiza pe care ezit unde să o așez o să rămână,

nu imediat dar definitiv, larg deschisă. Șal, eșarfă,

lucru-lucrușor... Simplu? Foarte simplu. Și, ce-i mai

important, la-ndemână.

Patul. La cât de înalt, n-ai greși: tot de hotel. Întins,

în mare așa cum am sosit (inclusiv pantofii)

iar tu, în fața oglinzii, însuflețită; de parcă ceva,

într-un montaj prea fin să țină... E târziu, e mâine

și, rând pe rând, ți-ai scos toate inelele.

ÎNCEPUTUL

Lumină – de la stradă; liniște doar întrucât e târziu. Și agitate umbrele. Da,

abia noaptea vin. Cu aerul acela de novice care tocmai ar fi vrut să spună ceva

dar, neîntrebată, a găsit că, totuși, nu se face.

Bio

Vlad Niculescu. Născut la București în 1967; a petrecut copilăria și adolescența timpurie la Piatra Neamț, apoi a revenit la București. Absolvent de limbi clasice la Universitatea din București; a continuat cu studii de patristică la Universitatea Catolică din Washington D.C., urmate de studii de filosofie la Universitatea din Toronto. În prezent, predă filosofie în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Bradley. A publicat la Editura Tracus Arte două volume de poezie: Chitanțier (2016) și Dale (2019).

Un interviu de Bianca Zbarcea