Cosmin Leucuța a primit recent Premiul Tânărul Prozator al anului 2020 pentru Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (apărut la Editura Casa de pariuri literare), în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, autorul fiind la a doua mențiune de acest tip, după premierea din 2018, pentru volumul Hoodoo (Editura Polirom). Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? este doar în aparență o colecție de proză scurtă, căci povestirile se încheagă spre finalul volumului atât la nivel stilistic, cât și la nivel tematic/ideatic; totuși, textul lui Leucuța refuză, în același timp, și clasarea sub eticheta de roman, povestirile urmându-și propria logică și structură interioară, creând sens independent una față de cealaltă. De fapt, proza propusă aici este un asamblaj narativ, condus de o formulă hibridă, imposibil de numit sub un marcaj îngust din punct de vedere teoretic.

Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? reprezintă continuarea experimentelor epice din mai toate romanele lui Leucuța de până acum, referința mergând, în special, la romanul Hoodoo, prin tentația continuă de a șoca lectorul, de a dejuca orizonturile de așteptare clișeistice. În fond, marca scriiturii lui Leucuța pare a fi această nevoie de a mixa cu posibilitățile de construcție textuală, de a crea plot twist-uri fulminante ori de a alimenta (în suprarealitate, nu de puține ori), apoi, de a dinamita scene de viață cotidiană (românească, postdecembristă).

Cosmin Leucuța mizează pe o atentă alternare între dialog, descriere și stil autoreflexiv, o formulă bine așezată în osatura textului, și care conferă, de altfel, carnație și ritm prozelor din volum. Dialogurile, unele în cheie minimalistă ori voit redundante, sunt cele ce construiesc universul prozelor, situațiile de viață cotidiană, care, nu de puține ori, pornesc de la o secvență comună, obișnuită, din existența umană, pentru a sfârși într-un imaginar suprarealist, cu sensuri explodate. În acest demers, mixajul pe care îl propune autorul decupează o imensă galerie de subiecte tabu ale societății românești actuale. De fapt, cartea de față reprezintă o încercare continuă de a răsturna ideea de conformitate, de cenzurare sub grila political correctness-ului ajuns, în lumea contemporană, la un nivel de schizoidie, de paradox acceptat ca normalitate.

În acest mod, cartea își propune să se constituie ca o sumă de subiecte incomode, "deranjante", ce șochează publicul pudibond atât prin lentila stilistică, grila tematică, cât și prin naturalețea și dezinhibarea expunerii. Personajele ce domină cadranul narativ sunt cei marcați de perioada tranziției, crescuți într-un mediu violent, dezumanizat, și care devin adulți într-o epocă a degringoladei, a lipsei reperelor, din România anilor ’90-2000. Pe acest fond, Leucuța explorează, cu o ironie asumată, o plajă foarte variată de subiecteîn care întâlnim, de pildă, relațiile de putere (deopotrivă, la nivelul universului familiar și la nivel societal), copilăria în epoca tranziției (cu eșecurile din cadrul spațiului intim, familial), lipsurile de orice tip (căci nu este vorba doar de expunerea unor neajunsuri materiale, cât și de absența unor direcții conținătoare de sens existențial), explorarea sexualității la vârste distincte (chiar cu prezența unor scurte pasaje de literatură queer ori analiza destinelor abrupte alepersonajelor feminine), nostalgia unui timp al copilăriei și al formării/al pregătirii pentru maturitate (etapă ce se împlinește ca faliment existențial, de altfel), desființarea mirajului "străinului" educat și a spațiului alogen, cu precădere a celui occidental, ca promisiune de salvare dintr-o Românie promiscuă (în povestirea De vorbă cu Petronela – partea a doua se marșează pe spargerea tiparului "Occidentului civilizator", fără însă a se avea pretenția recurgerii la inversarea rolurilor, întrucât atât spațiul spaniol, cât și cel românesc sunt egalizate, prin descrierile ironice; tendințele de parvenitism ori de afirmare de tipul recunoașterii unui destin unic, "exemplar" sunt taxate dur, caustic, printr-un sarcasm fin).

Însă, povestirile ce se detajează prin forța și prin autenticismul de care sunt impregnate sunt întocmai cele care ies de sub sfera realismului (fie el și naturalist), intrând, astfel, sub o dimensiune suprarealist-estetă. În Supa neagră 2.0 există o tendință de deconstrucție în dublu sens, afișându-se atât ironia cu privire la statutul literaturii și a literatului în România (personajul central al prozei este un scriitor care reușește să vândă un roman într-un tiraj de peste 50.000 de exemplare (sic!), cât și recunoașterea crizei literaturii de după momentul postmodernist (conștiința faptului că totul a fost scris și că originalitatea fără intertext sau pastișă nu mai este posibilă – a se vedea soluția la care recurge personajul odată ce descoperă că există un roman identic cu al său, momentul deconspirării aparentului "fals" fiind o scenă hilară, aproape de roman polițist). Aici, este suprapusă și imaginea unui anumit tip de literatură, respectiv cea de consum, care reușește să intre, la momentul actual, în schemele de capital financiar și să se adapteze sistemului ierarhizator mondial.

Totodată, o proză ca Porno se configurează ca analiză succintă a problemei sexualității negative. Vinovații din cartea lui Leucuța nu sunt niciodată pe deplin conștienți de acțiunile pe care le înfăptuiesc, ei își asumă singura decizie existențială posibilă. Monstruozitatea prezentată într-o atare povestire nu ține niciodată de un actant principal, de un individ comun (a se vedea accentuarea laturii umaniste a personajelor), ci de un întreg sistem, ce împrumută un caracter grotesc.

De altfel, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? avansează teza salvării la scară inviduală. Dacă întreaga societate descrisă aici influențează ființa, abrutizând-o chiar în mijlocul climatului personal, intern, salvarea vine tot pe fondul experienței individuale. Ultima povestire, Copie, pare să înainteze ideea unei salvări prin iubire, chiar dacă nici aceasta nu mai este absolutizată, fiind, în fond, o salvare temporară, căci fiecare om, fiecare persona își va comite propriile greșeli, propriile alegeri, independent de forța protectivă contrapunctică. Sfârșitul lumii este continuu, o continuă abandonare a unei dimensiuni existențiale (doar regresia în trecut îl poate surprinde, îl poate recupera, el devine orice tristețe pe care ființa o interiorizează):

"Tristețe pentru că știi ceva ce nimeni altcineva nu va ști vreodată. Tristețe că nu se mai fabrică berea ta preferată. Tristețe că totul a rămas la fel, dar tu te-ai schimat. Tristețe că e vară, și vara trece [...] Tristețe că poți, dar nu vrei. Tristețe că toate ți se par vechi. Și chiar așa sunt. Tristețe că toate suferințele tale au mai trecut înainte și prin sufletele altora. Tristețe că oricâte cuvinte noi ai inventa, povestea pare tot stătută și veche de când lumea [...] Tristețe că doare mai puțin dacă nu îți pasă. Tristețe că, în sfârșit, vrei, dar acum nu se mai poate".

Ceea ce merită observat la finalul unei lecturi din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? este faptul că nu există gratuitate nici în limbaj, nici în utilizarea tematicii propuse. Deși autorul ar putea fi acuzat de vulgaritate de un public neavizat, nefamiliarizat cu un stil tranșant, care își excretă idealismele, Cosmin Leucuța este unul dintre puținii scriitori contemporani care reușesc să mențină, pe tot parcursul prozei, linia de demarcație între exces vulgar gratuit și limbaj voit violentant, fără a cădea în capcana unui limbaj ce își pierde scopurile primare. În același mod, trebuie spus că, deși se poate urmări o evoluție în același sens a scriiturii lui Leucuța, ea nu intră într-o proprie reciclare, ci își păstrează originalitatea de la un volum la altul (cum nu am putea spune, de pildă, de scriitori mult mai vizibili, ca, spre exemplu, un Adrian Schiop, unde jocul reciclant – la nivel stilistic și tematic – devine redundant și autosuficient).

Cosmin Leucuța, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii, editura Casa de pariuri literare, București 2020.