Încă de la începutul anilor ’90, în România începuse să fie publicată literatura interzisă sub comunism. O bună parte nu fusese publicată niciodată din cauza cenzurii comuniste. O altă parte văzuse lumina tiparului pentru prima oară în afara României în limbi de circulație, însă acum, după 1989, apăreau jurnale și cărti de memorialistică, în sfârșit în versiunea lor originală în limba română. Au mai apărut la noi atunci și romane de acest gen scrise de autori români în franceză sau alte limbi. Părerile critice asupra acestei literaturi erau extrem de variate. În cea mai mare parte, literatura memorialistică publicată atunci era de tip carceral, descriind experiența prizonierilor și prizonierelor politice, toți trecuți prin închisorile comuniste. O majoritate de opinii subscriau ideii că cel mai bun roman pe această temă ar fi fost Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ioan Ioanid. Jurnalul Fericirii a lui Nicolae Steinhardt fusese iarăși o revelatie mult apreciată de foarte mulți cititori, precum și de critici literari. Despre Paul Goma ("un Soljenițîn român" cum i se spusese la publicarea unui roman scos cu mare risc în afara țării și publicat la editura Suhrkampf) unii scriau că ar fi fost un scriitor dăruit și un activist de excepție al drepturilor omului, în timp ce alții opinau că nu ar fi avut talent.

La începutul anilor 2000, interesată să fac studii avansate de literatură comparată în Statele Unite, am încercat să văd dacă existau studii comparate între literatura memorialistică de detenție din România și cea provenită din alte țări. Cum nu am reușit să găsesc nici un studiu comparativ al literaturii de închisoare într-o limbă de circulație în care să fie inclusă și literatura română de detenție, mi-am spus că acesta este un fenomen care ar putea fi adresat. O scurtă observație: în anul 2008 am încercat să găsesc prin librăriile Bucureștiului ceva recent pe subiect. Am cumpărat cu avânt cartea criticului Eugen Negrici intitulată Literatura română sub comunism apărută în 2006. Am răsfoit-o, dar nu am găsit niciunul dintre numele scriitorilor pe care îi citisem eu și mulți alții în anii ’90 și care scriseseră sub comunism dar nu putuseră să publice în comunism, ci doar în afara țării sau eventual în post-comunism din cauza cenzurii și a supravegherii de către Securitate. M-am întrebat de ce dintr-o Istorie a literaturii române sub comunism lipsesc nume ca Nicolae Steinhardt, Ioan Ioanid, Paul Goma, Lena Constante, Oana Orlea, Nicole Valéry-Grossu, Elisabeta Rizea, Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, etc. Sub comunism trăiseră, despre comunism scriseseră. Unii și publicaseră, dar în altă țară, în altă limbă, căci numai așa fusese posibil de exemplu în anii ’70. Asta însemna poate că era nevoie ca un alt critic literar să pună cap la cap o Istorie a literaturii române sub comunism nepublicată în comunism? La acea oră, complicate păreau să fie căile literaturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, nemailuând în considerare căile criticii literare imediat după 1989. Cum se putea încadra sau clasifica memorialistica de detenție politică în tradiția sau istoria literaturii române produsă după cel de-a doilea război mondial într-un fel în care să nu fie doar tratată separat, ca un corpus adițional la scrieri clar înscrise în canonul literar? E drept că o parte din memorialistica de detenție este categorizată drept literatură de exil, însă o altă parte a fost scrisă în țară.

Am inceput să citesc în original literatură de detenție din mai multe țări în câte limbi cunoșteam și la care am avut acces (engleză, franceză, arabă și spaniolă). Deoarece făcusem studii de arabistică în România anilor ’90, m-am hotărât să compar cele două Esturi ale căror literatură contemporană mi-era familiară. Întâmplarea, sau mai bine zis contextul geopolitic, a făcut ca în aceeași perioadă a anilor ’90 în lumea arabă să se publice o avalanșă de memorii de detenție, ca urmare a schimbărilor de lideri politici din zonă și a relaxării cenzurii. Comisii ale drepturilor omului fuseseră înființate în Maroc și Algeria pentru investigarea și documentarea abuzurilor masive din deceniile precedente. The Advisory Committee on Human Rights/ADHR a fost creat în Maroc în 1990. Comisia Națională Consultativă pentru Promovarea și Protecția Drepturilor Omului/The National Consultative Commission on the Promotion and the Protection of Human Rights (CNCPPDH) a fost înființată în Algeria în 2003. În Europa de Est s-au fondat Biroul Ceh pentru Documentarea și Investigarea Crimelor Comunismului/The Czech Office for the Documentation and the Investigation of the Crimes of Communism (Republica Cehă), Institutul de Memorie Națională/The Institute for National Remembrance (Polonia), Institutul pentru Studiul Totalitarismului (România). Când am vizitat România în următoarea decadă, cea a anilor 2010-2020, am constatat că acest tip de instituții proliferaseră, se uniseră, unele chiar dispăruseră: am vizitat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutul pentru Memoria Exilului Românesc (acestea două s-au unit la un moment dat, formând actualul IICCMER), Institutul Revoluției Române, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), etc. Acestea și multe altele au fost finanțate și sponsorizate de către societățile civile și/sau de către guvernele (mai mult sau mai puțin) emergent democratice din statele Europei Centrale și de Est.

Cum spuneam mai sus, lectura comparată a unui număr de romane reprezentative provenite din culturi diferite m-a condus nu numai la descoperirea de similitudini sau diferențe tematice, structurale, lingvistice, politice, sociale, dar și la cea a impactului acestui gen literar specific, a literaturii de închisoare cu propriile ei teme, structuri, lingvistici, mesaje și chiar roluri pe care alte genuri sau subgenuri literare nu le aveau. Una dintre surprizele pe care le-am avut a fost că am identificat acea "fericire" a experienței carcerale despre care vorbea Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii și la alți autori foști prizonieri de conștiință. Irina Ratushinskaya (Rusia), Nawal Saadawi (Egipt), Tahar Ben Jelloun (Maroc), Nicolae Steinhardt (România) și alții descriau manifestarea unei stări de fericire, euforie sau extaz prezente în experiențele foștilor detinuți politici în închisorile dure ale dictaturilor sub care trăiseră. Am scris o lucrare despre estetica paradoxului fericirii carcerale în două Esturi pe care am prezentat-o la conferința anuală a Asociației de Literatura Comparată din America (The American Comparative Literature Association) în 2008 în cadrul unei sesiuni pe care eu avusesem inițiativa să o organizez. La sugestia specialistei în antropologia Orientului Mijlociu, Susan Slyomovics, l-am contactat pe Alexander Ellison, profesor la City University of New York, Hunter College și am organizat această sesiune împreună, eu fiind doctorandă la vremea aceea la UCLA (The University of California, Los Angeles). Fusese dorința mea ca la acea sesiune de comunicări științifice să avem ca participanți un număr egal de șase profesori universitari și șase doctoranzi care se specializau în literatura de detenție din diferite țări ale lumii. Alex și cu mine am reușit să aducem împreună o comunitate mică de oameni specializați și pasionați de cercetare pe acest subiect. Sesiunea noastră desfașurată pe durata a trei zile consecutive la această conferință adresa literatura de închisoare din Statele Unite, Egipt, Grecia, Iran, Maroc, Republica Populară Chineză, România și Uruguay.

După conferință, la propunerea unuia dintre profesori, am căzut de acord să ne continuăm cercetarea și să transformăm lucrările de conferință în articole de cercetare, urmând să alcătuim un volum de eseuri interdisciplinare pe tema acestei literaturi carcerale. Gestația acestui volum a trecut prin diverse etape de transformare și a durat aproape trei ani de zile de la sesiunea respectiva până la apariția lui în 2011 la editura Lexington Books, în Maryland, USA. Volumul poartă titlul Human Rights, Suffering, and Aesthetics în Political Prison Literature/Drepturile Omului, Suferință și Estetică în Literatura Închisorii Politice. Autorii capitolelor din volum sunt specialiști în antropologie, studii orientale și islamice, studii asiatice, studii hispanice, studii de anglistică, studii de gen și de literatură comparată. Limbile în care aceștia au lucrat au fost araba, chineza, engleza, franceza și spaniola, cu pasaje din cărțile scrise în aceste limbi, traduse în engleză și incluse în articolele ce acum deveniseră capitole distincte în acest volum interdisciplinar. Am fost încântată să citez și să traduc pasaje din cartea lui Nicolae Steinhardt în capitolul meu pe care l-am intitulat, cu nostalgia studiilor mele de odinioară făcute la București: “Deviating from the Norm? Two Easts Testify to a Prison Aesthetics of Happiness"/“Deviere de la normă? Două Esturi atestă existența unei estetici a fericirii carcerale". Dacă îmi aduc bine aminte, Jurnalul lui Steinhardt fusese tradus în spaniolă și franceză, dar nu în engleză. Din câte știu, nu ar fi tradus în engleză nici în ziua de azi. Nu puteam să îi fac cunoscută scrierea sau gândirea în lumea cercetării anglo-saxone a anilor 2008-2011 decât prin aceste pasaje traduse de mine, căci altfel cititorii de limba engleză nu puteau accesa Jurnalul pentru care eu, ca și alți colegi români de generație, făcusem o mare pasiune în anii ‘90.

Dorința mea de a include întotdeauna în cercetarea mea comparată opere ale scriitorilor români m-a facut să caut mereu modalități de a aduce în discuție literatura și cultura română în general, iar cea a drepturilor omului în special. În 2009 am publicat în Jurnalul Internațional de Studii Francofone/The International Journal of Francophone Studies un articol amplu intitulat “Redeeming Francophonie : A New Concept of Francité "/Revalorificarea francofoniei: Un nou concept de francitate", în care propuneam un concept critic inovator, un concept-cheie să spunem, în studiile francofone și ale literaturii de exil, acela al lui francité d’urgence. Aici comparam producția literară a intelectualilor diasporici din Nordul Africii, Orientul Mijlociu, Estul Europei (România) și Caraibe (Cuba). Tot în acest spirit mi-am alcătuit recentul manuscris la care fac acum ultime retușuri înainte de a-l trimite spre publicare. Această monografie este bazată pe teza mea de doctorat, care s-a intitulat Francophonie and Human Rights: Diasporic Networks Narrate Social Suffering/Francofonia și drepturile omului: comunităti diasporice narează suferința socială. În acest manuscris analizez literatura drepturilor omului produsă după cel de-al doilea război mondial în Franța sau în limba franceză de către scriitori provenind din Maroc, Siria, Irak, România și Cuba, în mare parte rezidenți ai Franței cu precădere în anii ’70-‘80.

Cel mai recent articol al meu se intitulează “Memorie Instituțională și Conflicte Intergeneraționale: Casa Terorii și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței"/“Institutional Memories and Transgenerational Conflicts: The House of Terror and the Memorial Museum of the Victims of Communism and of the Resistance". El a fost publicat în Jurnalul de Studii Românești/The Journal of Romanian Studies al Societății de Studii Românesti/Society for Romanian Studies în octombrie 2021 (Guest Editors: Monica Ciobanu și Mihaela Șerban). Acest articol tratează comparativ politicile de reprezentare muzeală a istoriei recente de către două muzee ale drepturilor omului, unul aflat în România și celălalt în Ungaria. Primul este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, iar al doilea este Casa Terorii de la Budapesta. Ambele muzee au servit înainte de 1989 drept locuri de tortură și închisoare pentru lideri politici anticomuniști din aceste țări. În articol discut conceptele de “mis-remembering" și “over-remembering" în cadrul mai larg al teoriilor de traumă și memorie, precum și cele ale turismului "roșu" și turismului "negru". Am folosit de asemenea ceea ce eu numesc the R-tropes/simbolurile R : rememorare, recepție, recunoaștere, responsabilitate, reprezentare, reverberare, restaurare, redresare, și restituție în contextul unei justiții de tranzitie și al unui proces de reconciliere națională în post-comunism. Analizez aici de asemenea formarea comunităților emoționale în jurul unui trecut național traumatic și mostenirea încă nedecisă a perioadei comuniste.

În acest moment lucrez simultan la câteva proiecte eseistice în formă de carte și articol, precum și la un proiect de ficțiune. Toate includ teme și autori din literatura și cultura română a celei de-a doua părți a secolului al XX-lea dar nu numai. Excursul meu comparativ în spațiul american pe tematica literaturii și culturii drepturilor omului continuă.