Prin natura meseriei la o editură din România știu că, în perioada tulbure a "carantinei" din martie-aprilie, lumea s-a aruncat spre cărți, s-au umplut coșurile virtuale (căci librăriile erau închise) cu noutăți, cu e-book-uri, cu audio-book-uri. Noutăți, clasici, un amestec. Am citit știrile internaționale din rubricile de cultură care raportau cu semi-stupoare că au explodat vânzările la Ciuma lui Albert Camus, Orbirea lui Saramago sau Apocalipsa lui Stephen King. De la câteva zeci pe săptămână s-a ajuns la câteva mii. Sunt în multe grupuri de cititori virtuale și mi se confirma acolo ce vedeam în rapoarte: o bulă de oameni care nu strângea drojdie, ci cărți. 

Nu știu însă cât s-a citit propriu-zis din ce s-a cumpărat. Într-o notă de sociologie a proximității, aproape toți prietenii mei cititori de cursă lungă nu au putut termina nici măcar o carte în toate săptămânile de carantină, în vreme ce alții care citeau foarte puțin au găsit acum răgazul sau dorința și au citit mai mult ca niciodată. Într-o notă subiectivă: eu am fost în prima categorie. Câteva săptămâni am început și abandonat pe puțin 20 și ceva de cărți. Nu pot să spun că nu citeam, citeam enorm, dar nu cărți: feedul de știri, articole științifice despre virus, articole de psihologie despre cum reacționăm și ne comportăm în pandemie, jurnale de intelectuali din vremea pandemiei. Nu reușeam însă să mai intru într-o lume ficțională și să mai semnez pactul care să mă țină acolo pe parcursul călătoriei. Același lucru l-am pățit cu filmele. Nimic nou nu funcționa, nu ținea, nu se mai prindea. Găteam, urmăream știrile, făceam zeci de apeluri video cu prietenii închiși în case. Scriam cu toții o poveste colectivă improbabilă, frustrantă și înfricoșătoare. Eram într-o comuniune distanțată în care viața bătea orice carte sau film, orice ficțiune. Cifrele (de îmbolnăviri, de statistici) băteau de departe frazele. Imaginile cu cafelele băute pe balcon, cu bananabread-urile coapte compulsiv și cu birourile improvizate acasă băteau de departe cadrele artistice din filmele de artă. Prea multă realitate ca să mai lase loc pentru artă. 

Și totuși la un moment dat, când stăteam așezată pe covor și-mi contemplam raftul de noutăți din care nu reușeam să citesc nimic, m-am mutat spre cel de cărți citite. Acolo era confortul, acolo era alinarea. Acolo era siguranța. În ceva ce știam, cunoșteam, în ceva care-mi adusese bucurie altădată. Am simțit nevoia să accesez din nou plăcerea lecturii familiară și ocrotitoare. Am recitit Bulgakov, Tournier, Eugenides, Atwood, Barnes. Am renunțat la categoria de noutăți din Netflix și am început să revăd filme care-mi plăcuseră. Și acolo am găsit insula, refugiul, evadarea. Uitarea. În relecturi și revizionări. 

Matei Călinescu face o întreagă poetică a relecturii ca parte fundamentală din poetica și plăcerea lecturii, cu toate nuanțele, treptele și instrumentarul aferente teoretizării. Dar nu m-am gândit deloc la el în lunile cât n-am făcut altceva decât să recitesc. Abia mai târziu am început să mă gândesc rațional și retrospectiv la motivele pentru care relectura mi-a fost refugiu într-un moment limită. Și pot enumera, acum, 8 motive pentru care la mine a funcționat:

1. Siguranța: pe care o simți când intri pe un teritoriu cunoscut, cu date și contururi familiare. 

2. Antidot la incertitudine: noutatea, fie ea literară, era la fel de necunoscută și impredictibilă ca pandemia care a dat lumea peste cap. 

3. Prietenia veche și adevărată: în situații limită apelăm la acei oameni pe care știm că ne putem baza oricând și orice ar fi. Așa sunt și autorii care înseamnă ceva pentru noi ca cititori. 

4. Amintirea: o relectură e ca recitirea unui jurnal, te recitești și pe tine ca cititor odată cu paginile. Nu mai e doar povestea autorului acolo, peste ea e și stratul fin al lecturii inițiale, care a lăsat semne, urme, indicii. 

5. Nostalgia: asociem întotdeauna o lectură importantă pentru noi cu momentul în care am citit-o, cu cine eram și ce simțeam atunci. Și oricare atunci era mai bun ca momentul prezent. 

6. Revizitare: timpul nu are răbdare și raftul de noutăți e mereu acolo, new&shinny, te cheamă să descoperi. De puține ori îmi găseam răgazul să recitesc, mereu sub presiunea să bifez autorii și cărțile momentului. 

7. Confirmare: Nu am căutat sensuri noi sau nuanțe pe care le-am ratat la primele lecturi, nu am avut alunecări de detectiv, deși sigur că la fiecare relectură am descoperit ceva uitat, ignorat. Doar mi-am confirmat plăcerea lecturii. 

8. Refugiu: suma celor de mai sus a însemnat refugierea într-un trecut cunoscut, îmbarcarea într-o aventură predictibilă, relaxată, sigură. Caldă. 

Într-un straniu exercițiu de masochism am ajuns și eu la fel ca italienii și britanicii la Ciuma și Orbirea, la Însemnări din anul ciumei. Cărți despre catastrofe, despre sfârșitul lumii. Poate pentru că verisimilitudinea a funcționat laolaltă cu ficționalizarea în sensul invers: citind/consumând ficțiuni despre pandemii și dezastre le puneam într-un cadru al posibilului, nu al realului. Nu le-am citit ca să învăț ceva din ele, nu le-am citit cu aparatul cognitiv și rațional activat la full power. Le-am citit mai degrabă ca pe distanțări, ca pe obiectivări ale realului. Ca pe niște de-realizări a tot ce trăiam și noi atunci și care se regăsea dureros de familiar în unele dintre acele cărți. În distanțarea socială, am mizat pe distanțarea ficțională. Rapoartele de vânzări de carte din perioada asta confirmă că nu am fost nici pe departe singură în exercițiul ăsta: s-au citit clasici, cărți grele și întunecate: vânzările Război și pace au crescut cu 84%, Șoareci și oameni cu 140%. Colecția Penguin Classics, per, total, a avut o creștere de 65%. 

Când Zeitgeist-ul înseamnă incertitudine, te întorci spre pietrele de temelie. Vrei să te ții de ceva solid, de ceva care a trecut proba timpului, un refugiu cunoscut, asumat, sigur.