"Negru lapte al zorilor seara îl bem, la amiază îl bem, dimineața îl bem, noaptea, îl bem și îl bem." S-a trezit cu refrenul ăsta în cap, s-a dus la bucătărie și-a aprins o țigară și și-a pus două degete de vodcă, nu conta că era 3 dimineața. Totul era pregătit. Avea să treacă muntele la Poienile de sub Munte, prietenii lui îl așteptau dincolo, i-au promis că îl duc până la Lviv și de acolo îl trec în Polonia. Mai avea un pas până în Germania. Totul era pregătit. Nu, el nu avea să riște ca toți proștii să treacă la unguri sau la sârbi. Granițele alea erau prea bine păzite. Din ce știa el, toți au fost împușcați sau au sfârșit în subsolurile securității. Granița cu ucrainenii din URSS însă era mult mai relaxată. Cine dracu să fugă la ruși? Nemaipunând la socoteală pădurile acelea grozave pe care nicio armată de grăniceri nu le putea acoperi integral și pe care el le știa ca în palmă. Vorbea și ucraineană. Cu un pic de accent de rutean, e drept, dar nu era nimic grav. Singura lui frică era ca prietenii lui să nu îi dea țeapă la trecerea din Ucraina în Polonia. Acolo nu mai știa locurile, era descoperit și total dependent de ei. Îi știa de ani buni, făcuse facultatea de inginerie la Lviv. Nici el nu știa cum reușise să iasă din țară. De fapt știa, dar nu voia să își amintească. Pe vremea aceea, cât încă Ana Pauker mai era la conducere, evreii, mai ales cei cu origini rusești sau ucrainene, ca el, aveau un statut privilegiat. L-au racolat la 18 ani. A semnat niște hârtii. Apoi s-a pomenit că îl trimit la facultate la Lviv de unde trebuia să trimită rapoarte săptămânale. Ce se preda, cum se preda, ce tehnologie aveau, ce se vorbea despre români etc. Chestiuni inofensive. La întoarcere a primit un post de inginer aproape de casă, la IMMUM Baia Mare. Un lucru nu se schimbase, notițele informative trebuiau trimise în continuare săptămânal, doar că de această dată despre colegii lui. Alt lucru se schimbase însă, evreii nu mai erau privilegiați, ci din contră.

Și-a atras repede antipatia colegilor cu felul lui pedant de a fi și după 15 ani de muncă sistemul l-a doborât. Mai bine zis notițele informative ale colegilor l-au doborât. După câteva nopți prin subsolurile securității, degete rupte, nas spart, tortură cu apă, a fost declasat în câmpul muncii la gradul de muncitor. Cu avertizarea că la prima abatere nu va mai avea voie să muncească deloc. Soția l-a părăsit, iar schimburile de scrisori cu foștii colegi din Lviv s-au îndesit. S-a trezit cu poemul lui Celan în minte. Și-a mai pus un deț de vodcă, l-a dat iute pe gât și și-a pus rucsacul în spate.

Încă nu dăduseră cu totul zorii când a ajuns la marginea alunișului. Vălătuci de ceață filtrau o lumină apoasă și rozalie care venea dinspre răsărit, locul salvării demnității sale. Mai avea de trecut o ravenă și în spatele ei toate posibilitățile erau din nou palpabile. Ca la 19 ani, da se simțea cu tot viitorul în față ca la 19 ani, ca atunci când i-a cunoscut prima dată pe cei doi care acum erau în spatele ravenei și fluierau ca mierlele, să îi dea de înțeles că totul e în regulă. 

A tras adânc aer în piept și și-a dat drumul în ravenă. Când în locul colegilor săi i-a descoperit fluierând pe cei doi agenți de securitate, i-a înghețat sângele în vine. Înainte să leșine i-a trecut prin cap doar "negru lapte al zorilor seara îl bem, la amiază îl bem, dimineața îl bem, noaptea, îl bem și îl bem." Apoi s-a trezit speriat, și-a aprins o țigară, s-a dus la bucătărie și și-a pus două degete de vodcă. Era 3 dimineața.