Înainte de pandemie, o vedeam pe coridoarele Universității, pe la bibliotecă sau pe la Sala Vianu. Dar în ultimele luni a plutit pe deasupra Cișmigiului, pentru că are două rânduri de aripioare, cum au toți spiridușii. În special dimineața iese în zbor, căci pe la prânz o ia per pedes spre strada Gr. Alexandrescu, unde are mulți prieteni, majoritatea cititori de poeme. Când ajunge prin zonă, se aud imediat voci, din toate părțile - Tina, Tina! (căci așa-i spun prietenii), vino să-ți citim niște versuri! Și nu vă mai spun ce desfătări au loc pe strada aia, pe la cafenele ascunse în curți, pe sub umbrare de viță sălbatică! Abia pe la apus ține cursuri de editare, până la ora 8 fix, când își încalță pantofiorii de crin, își ia umbrela cu danteluță și își începe plimbarea, de la Suțu în jos, până la Unirii, unde uneori se întâlnește cu mine. Și cum mă vede - mă și pune să scriu ceva!

Zenob

Am auzit prin târg, dragă Tina, că ai avea întâlniri periodice cu Fredrick Bachman. Ați fost văzuți pe la Universitate, discutând pe un coridor. Ce legătură ai tu cu Bachman? Cum ați ajuns să stați de vorbă și despre ce vorbiți, oare?

Gura târgului spune adevărul, Zenob! Chiar m-am întâlnit des cu el în ultima vreme, și nu doar la Universitate. Ne-am mai văzut și într-un cartier unde l-am cunoscut împreună pe îndărătnicul Ove, care-și descoperă cu greu umanitatea, pe un patinoar din aparent anostul orășel Björnstad, unde se întâmplă un adevărat scandal, într-un bloc unde m-am împrietenit cu Elsa, o fetiță isteață, și cu bunica ei tare ciudată și, cel mai recent, într-un alt bloc unde a avut loc o suspectă luare de ostatici și unde am dat peste cei mai anxioși oameni cu putință. Mi-a spus de fiecare dată povești despre oameni obișnuiți sau excentrici într-un fel care mi-a atras atenția. Cam așa am ajuns să stăm de vorbă și să descoperim că legătura noastră se bazează pe bucuria de a descoperi oamenii și lumea dincolo de ceea ce poate fi perceput la o privire superficială.

Ce ​piesă de vestimentație îți place? Îți plac pantofii? Pălăriile? Bijuteriile? Povestește-mi despre o piesă de vestimentație care înseamnă mult pentru tine, pe care o păstrezi de mult timp…

Nu pălării, bijuterii sau parfumuri, ci fără îndoială ceva mult mai banal, niște încălțări. Să nu-ți închipui, Zenob, că sunt fantastice pentru că mă pot duce, la un semnal al meu, în locurile cele mai frumoase, unde cu gândul nu gândești. Adevărul e că orice încălțări comode mi se par minunate.  De-asta, de câte ori merg să-mi iau pantofi, fiică-mea oftează: "Iar îți iei de-ăștia de babă!" Dar am un argument solid. Ca profesor care obișnuiește să stea doar în picioare la cursuri, astea mi se par cu adevărat piesele cu virtuți fantastice. Pentru că-ți lasă mintea liberă, te ajută să te miști în voie (probabil spre disperarea studenților!) și, la final, nu rămâi cu bătături. Și dintre toate încălțările comode, am un adevărat fetiș pentru un anumit tip de ghete din piele întoarsă, așa că am mai multe exemplare de felul ăsta. 

Fiind mai degrabă tentată să scap de lucrurile care cred că nu-mi mai folosesc, nu am păstrat nicio haină din "tinerețe", indiferent cât de mult mi-a plăcut la un moment dat. Îmi amintesc cu nostalgie de o fustă flower power pe care mi-am făcut-o chiar eu pe când eram în clasa a opta dintr-un material de blugi. Avea o culoare incredibil de frumoasă, era lungă și avea pe poale o floarea-soarelui cusută de mine. Dar îmi amintesc și de o rochiță din copilărie, pe care o croșetase pentru mine o prietenă a mamei. Pe asta chiar am păstrat-o până ce fiică-mea a avut vârsta potrivită pentru a o purta. Doar că ei nu i-a plăcut, așa că până la urmă am dat-o unei alte fetițe, care sper că a îmbrăcat-o vreodată. 

Într-o seară am băgat capul pe ușă: erai într-o sală, la Litere, iar în aer plutea ceva vesel. Ce se întâmplase acolo?

Într-o iarnă destul de friguroasă, am plecat în grabă spre școală, după ce mi-am pus un frumos și călduros pulovăr roz-zmeuriu pe mine. Am ajuns acolo, am început cu mult entuziasm cursul și am observat că studentele (era o grupă restrânsă, de la Limbi Străine, formată doar din studente) își cam dădeau coate și se uitau nedumerite la mine. După ce le-am întrebat de câteva ori dacă n-au înțeles ceva, dacă am explicat prea repede și altele de felul ăsta și n-am primit niciun răspuns, le-am spus că vreau totuși să înțeleg ce se întâmplă și că nu merg mai departe până nu-mi spun. Într-un final, una dintre studente m-a întrebat, evident încurcată, dacă nu cumva mi-am pus pulovărul pe dos. Și pentru că avea dreptate, l-am întors rapid pe partea potrivită. Pe moment, n-a fost tocmai amuzant, dar am reușit să trec peste încurcătură. De unde rezultă că și profesorii sunt zăpăciți uneori.