1. No fear – scrie Paul Auster într-o proză scurtă despre momentele bombardamentelor aeriene în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, prin filtrul percepției infantile (You Remember the Planes - Granta 125: After the War, 2013). Mai precis, autorul descrie cum un vehicul al conflagrațiilor, precum avionul, devine în același timp și mijlocul prin care copiii reușesc să vadă o parte nu atât de întunecată a perioadei traversate, prin faptul că în atenția lor se află o serie de cartonașe ce înfățișează avioanele (într-o lumină neutră, și nu demoralizantă), sub forma imaginilor ce ajung, astfel, să îi fascineze. Acest tip de reacție ar putea constitui un model salvator în fața gravității unor conflicte și, într-o anume dimensiune, este similar cu reproducerea pe care Walter Benjamin o înțelege în ansamblul unei simulări care deconcertează privirea de la sursă, resemantizând. Totuși, nu ar trebui ca realitățile opresive sau aflate sub incidența dezastrului de orice tip să fie diminuate. Cred că, mai degrabă, modul de raportare la aceste perioade ar putea demonstra simultaneitatea unor atitudini care remodelează negativul într-o variantă ce este, ulterior, revăzută din puncte de vedere care formulează fie o tonalitate acută, fie una optimistă.  

În continuarea narațiunii menționate, subiectul războiului este atenuat prin intermediul unui alt moment al crizei, și anume epidemia de poliomielită din 1952 din Statele Unite ale Americii. Aceasta este urmată de revelarea unei copilării dominate de o anumită secretivitate, căci protagonistul lui Paul Auster provine dintr-o familie de evrei; modul în care acesta revizitează trecutul fără a-l încărca de semnificații dureroase este simptomatic pentru o viziune ce se îndepărtează de ipostazele distopice ale translatării realității în literatură. În consecință, intenția de a descâlci realitatea opresiunii, a nedreptății, a maladivului se concretizează în unele cazuri, paradoxal, printr-o punere sub semnul tăcerii. O tăcere referitoare la punctul nevralgic care oferă spațiu consolidării imaginarului, inventivității, ca mijloace redempționale. În alte situații, compensarea tragicului se manifestă prin chiar actul de a povesti, prin a construi forme de digresiune, cum se întâmplă în bine-cunoscutul Decameron al lui Boccaccio, de pildă. Mi se pare esențială, prin urmare, imaginea interiorului ca declanșator al creativității ce provine din existența unui exterior al pericolului, al riscului. 

Complementare tăcerii sunt izolarea, ascunsul, lăuntricul – ca forme ale creării micro-universurilor securizante, pe de o parte, iar pe de altă parte, mă gândesc la un ek-stasis al ființei, o părăsire a identității lucide, cu rolul de a omologa, poate, dezechilibrele ivite în societate. Picturile abstract-expresioniste precum sunt cele ale lui Barnett Newman asimilează lipsa ordinii, camuflând realitatea printr-o vidare a reprezentării. Seria intitulată The Stations of the Cross: Lema Sabachthani (1058-1966) a fost pusă în legătură cu Holocaustul, în sensul în care încercarea de a expune un asemenea moment nu ar face decât să accentueze suferința, astfel încât modalitatea de a reconforta rămâne cea referitoare la sugestie, la non-figurativ. Acestea din urmă funcționează ca o estompare a realului, de aceea și un autor precum W. G. Sebald prelucrează ficțional perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, prin apelul la o multitudine de imagini inserate în proză, dar nu pentru a ilustra doar spații ale dezastrului, ci pentru a potența un trecut alternativ, al perisabilului și al lucrului mărunt – ca elemente ale distragerii. Mai mult decât atât, ironia și sfera unui întreg material al istoriei configurate în mod straniu se împletesc în Abatorul cinci, prin care Kurt Vonnegut tematizează bombardarea Dresdei, ca atare cititorul întâlnind o versiune de lume în care confuzia și moartea sunt descoperite printr-o dublare a rupturii dintre firesc și non-ideal. 

Timpuri ale solitudinii și ale fricii, ori perioade ale decăderii umanității vor reprezenta întotdeauna coordonate abordate diferit în literatură și în artă, în genere; faptul că există perspective ale beneficului asupra ceea ce este dureros cred că rezumă cel mai potrivit substanța existenței în sine, ca într-o luptă ce se cere a fi privită, în unele momente, cu multă seninătate.

Lavinia Tache,

doctorandă a Facultății de Litere, Universitatea din București.

*

2. Recunosc că tema m-a luat prin surprindere și mi-a fost foarte greu să mă decid asupra unui model. Nu toată literatura bună reprezintă, într-un fel, un model benefic, optimist și salvator pentru umanitate? M-am oprit, totuși, la două modele diferite, dar egale în tipul de autenticitate pe care îl propun.   

Primul model redempțional, benefic în fața unei probleme societale este, desigur, Lena Constante. Am citit Evadarea tăcută chiar în momentele noastre de recluziune, ca urmare a vizionării filmului documentar "Nebunia capetelor", la recomandarea domnului profesor George Ardeleanu, care a avut răbdarea să-mi trimită filmul de două ori, întrucât am pierdut fișierele. Am împărtășit și altor neinițiați ca mine filmul, ca să constat că reacțiile erau asemănătoare, indiferent de pregătirea fiecăruia. Cred că povestea de viață a Lenei Constante funcționează ca model cultural în orice context care ne privează de libertate, nu doar cel comunist, cum este experiența colectivă recentă. Dincolo de întâmplările de o atrocitate greu imaginabilă, asupra cărora Lena Constante se apleacă cu instrumentele miraculoase ale narațiunii diaristice, fără să-și propună un exercițiu literar, dar nelipsit de literaturitate, experiența ei personală se ridică pe un punct velic luminos, care salută din depărtare umanitatea. Pentru mine, imaginea de final a filmului, cea în care mâinile Lenei Constante sunt în prim-plan, construind, prin delicate mișcări, o cameră în miniatură a universului concentraționar este o punere în abis a ideii de salvare. 

Al doilea model salvator, optimist, este de fapt o cititoare. Cărțile Simonei Popescu, cărți-jucării, sunt toate, fără excepție, exemple de cărți salvatoare – de salvare a speciei, în care se întâlnesc simultan cititorii, studenții, cronopii zglobii, autorii, dar și autorii-personaje de ieri și de azi, și ei, la rândul lor, figuri salvatoare într-o rețea extinsă a serendipității. Sunt cărți care te salvează de la plictis, te feresc de Marea Obișnuință și te protejează de cataclisme literare și de pandemii. Mă gândesc, acum, mai ales, la romanul colectiv Rubik, romanul prieteniei, în care studenții-enkiduși se leagă unii de alții prin ceea ce îi diferențiază, prin felul în care viața lor se leagă de citit și de scris, la prospețimea lor de a descoperi un autor sau altul, ca și cum de citirea  unei cărți ar sta suspendată rezolvarea unei probleme personale. Mă gândesc și la Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, la track-urile de pe CD-ul de la final, la vocea tonică și ludică ce spune: "Adevăratul cititor lucrează pentru el, that means că adevăratul cititor este un autor extins. Și mai cred din toată inima mea că un mare cititor este nemuritor!"

Elena DONEA,

doctorandă a Facultății de Litere, Universitatea din București.