Astăzi mi-am amintit de Funes cel care nu uită (Funes el memorioso), povestirea lui Borges, iar de-aici a mai fost doar un pas spre cartea infinită, din Biblioteca Babel, care cuprinde toate cărțile posibile cu toate combinațiile alfabetului. Această imagine de hipertext, complicată de numeroase simboluri și mesaje, seamănă cu o capcană, cu o închisoare, cu o carte de nisip. Este teritoriul labirintic, stimulant și deranjant în același timp, un amalgam de web-uri, o intersecție de drumuri pierdute în alte intersecții, unde orice pas aduce în discuție sensuri ale cercetării, alegerii și repetării - cele trei condiții ale oricărei inițieri. 

Dar pe Borges nu-l interesează revelațiile sau dispozițiile mistice. Dimpotrivă. Plasează informațiile acestei lumi infinite într-un spațiu utopic și, în același timp, foarte plauzibil. Potrivit lui Ricoeur, o utopie, iar aici includem și lumile distopice ale literaturii din ultima vreme, proiectează imaginația în afara realității, într-un spațiu imprecis - visul unui alt mijloc de viață socială. Or, lumea lui Borges devine veridică prin dimensiunea ei investigativă, fiind, în subteran, mai mult o căutare de soluții, mai ales tehnice, pentru a descoperi cheile necunoscute ale lumii noastre. Utopia sa nu are soluții sociale. Tlön Uqbar, Orbis Tertius, de exemplu, imaginează o lume care există doar printr-o descriere enciclopedică într-o ediție foarte rară a Enciclopediei Britanice. Ciudată, incompletă și metamorfozantă, lumea lui Borges menține o tensiune tipică pentru un explorator. La Eliade, cartea infinită este un Liber Mundi, ghid pentru cei care și-au pierdut drumul (în povestirea Podul), iar la Michael Ende, deși infinită, povestea este guvernată de reguli profane. Borges oferă un depozit de informații care susține spiritul căutării, în timp ce Eliade creează o predispoziție metafizică.

Pentru el, apanajul cărții sacre se leagă de memorie, iar dintre povestirile sale Funes el memorioso  pare o carte a morților, o sinteză ontologică. Personajul titular, un om simplu, se pricopsește cu un defect capital: nu uită nimic. Irineo Funes percepe toate detaliile și le memorează: lucrurile, cuvintele și înaintarea subtilă a morții. Are o memorie excepțională, dar nu interpretează informațiile, nu face conexiuni între idei, nu gândește, ci doar înregistrează. Învață limbi străine, cu aceeași exactitate cu care reține crăpăturile din tavan. Dar are un sistem neobișnuit, care îl ajută să se raporteze la universul său interior, reunind simbolic imaginea numerelor cu cea a cuvintelor. Toate numerele sunt mascate, deghizate în nume sau propoziții, ascunse în acele cuvinte care guvernează universul lui Funes. Jocul său, inutil și artificial, seamănă cu regulile unei utopii. Irineo este sufocat de propria sa memorie. Există ceva monstruos în hypermnezia sa, iar viața i se desfășoară fără satisfacție, fără glorie, fără nicio legătură cu semenii săi. La  vârsta de 21 de ani moare, în urma unei congestii la plămâni - ceea ce mă și duce cu gândul la bietul Digenes Akrites, eroul medievalității balcanice. Dar acesta măcar avusese parte de glorie. 

Povestea lui Irineo seamănă cu cea a unui condamnat, care învață să supraviețuiască într-o închisoare-labirint. Rătăcirea sa nu are caracter soteriologic, ca la Eliade, nu este sacră, ci ludică. Jucător adult, Irineo Funes descoperă deliciile unui demers metaforic și evadează într-un univers similar visului. 

Dar nimic din toate astea n-ar avea importanță, dacă n-ar fi situația reală a lui Irineo, amănunt pe care l-am păstrat în mod ipocrit, pentru final. Personajul este imobilizat, pentru că a suportat un accident, iar viața lui se derulează în izolare și în neputință - o imagine care planează și asupra lumii noastre actuale, de încremenire în fața unui laptop infinit.

Inert și singur, dezgustat de acumulările făcute de neobosita sa memorie, intră într-o zonă imprevizibilă, iar această aventură face din el stăpânul labirintului.

Cale a desăvârșirii, evadarea constituie un ideal mistic, pe care Irineo îl descoperă întâmplător, găsind ușa secretă. Iar despre ușă - câte nu s-au spus! Catehism al ambiguității, punct de plecare și sosire, legătura dintre lumi, Janus-Juno…  Fiecare ușă deschide o cale, adică oferă acces la cunoaștere, iar deasupra ei plutește spiritul protector. Juno-Diana, în calitate de zeiță a marilor inițieri, păzește ușa misterelor etc. Pentru Irineo Funes, fanta prin care trece este consecința unei abordări pragmatice, vine din groaza că memoria i s-a transformat într-un imens coș de gunoi. Prin urmare, evadarea lui nu trebuie înțeleasă ca percepție a unei suprarealități ori ca un act imaginar: Lumea lui Funes este creată sub impulsul substituției, e o lume a situațiilor incontrolabile. El trăiește într-un prezent continuu, fără planuri de viitor. În dezordinea sa interioară, nu există decât amănunte, cazuri imediate.

Dar experiența sa, limitată la 21 de ani, are sens inițiatic. Infirmitatea, inocența, vârsta și hipermnezia sunt patru simboluri semnificative, situate în registrul mitic, indicându-i, fără dubii, sensul metamorfozei. Prin actul lui absurd, de a echivala literele cu cifre, Irineo edulcorează monotonia, construind labirintul care precedă moartea. 

El nu așteaptă miracolul, ci taie intuitiv un drum, care este însuși traseul morții sale. Ritualurile trecerii (infirmitatea, memoria anormală, ciclul de viață, de 21 de ani, jocul substituirii literelor cu cifre) - evocă marile călătorii ale morților. În labirintul său de imagini și de semne, subzistă un scop, un sentiment de disciplină. Fuenes face o călătorie funerară și salvatoare.