Citind ultima carte a lui Dan Sociu, Pluto în Scorpion, traversezi gradual trei registre pe care autorul le mixa difuz și în poemul-roman Uau, din 2019. 

În ordinea apariției în volum, treci mai întâi prin zona realismului minimalist pe care criticii l-au botezat peiorativ mizerabilism și l-au impus ca marcă înregistrată a generației douămiiste. Sociu se apropie cel mai mult de Adrian Schiop, în sensul ăsta. El scrie o autoficțiune a copilăriei și adolescenței lui Dan în Botoșani, având în distribuție o galerie de dramatis personae pe care le recunoaștem din alte poeme sau proze, cu contururi mai certe sau mai șterse: bunic, bunică, tată, mamă, frate, unchi, bătăuși de cartier și alte apariții cameo. Întâi intră în scenă bunicul măcelar, înlăcrimat când își duce vita la abator, pentru sacrificat. Violența față de animale e un fir tematic pe care autorul nu îl pierde în textura deasă a cărții, capitolul final surprinzându-l pe același Dan mâncând o halcă de carne artificială la grătar (delicatesă "pentru care n-a murit nimeni"), într-un ipotetic viitor, mai blând cu animalele. Până atunci, o întâlnim și pe Ileana, proprietară a unei frizerii canine, al cărei pudel a fost mursecat de niște câini mari și care, încercând să afle cine sunt stăpânii agresorilor, se alege cu o mulțime de mesaje de ură și dispreț din partea proprietarilor de câini de luptă din zonă. Scenele care implică suferința animalelor devin și semnificanții unor sentimente sociale, ca într-un roman bun de J.M. Coetzee. Ele indică o relație de putere, fără mănuși și fără milă, exercitată asupra unei categorii defavorizate.

Pe palierul realist, miza politică e ubicuă, la fel ca la alți douămiiști, și constă în a crea spațiul unei priviri antropologice de la "marginea marginii, unde e perspectiva cea mai corectă". Fără a aparține el însuși unui grup vulnerabil, Dan colindă periferiile cu o empatie avidă, ajunge de pildă în cartierul-ghetou Vietnam din Botoșani, cu blocuri mizere pentru asistați social, sau poposește în fața penitenciarului din apropiere. Un amestec de solidaritate, complicitate și vinovăție umanizează aceste peripluri prin periferie. 

În același timp, naratorul trece prin destule aventuri erotice și narcotice (vrăjeli și prăjeli, cum le numește el), pe fondul unei nevoi aproape patetice de afecțiune. Seamănă, dar nu mai e același Dan din Nevoi speciale, a devenit mai sigur pe farmecele lui, ceea ce, cu obișnuita-i autoreflexivitate, conștientizează fără greș (vezi autoironia din capitolul intitulat sugestiv Figurantul). Iar farmecele lui sunt inclusiv scriitoricești, el producând o proză mai densă ca altădată și neocolind nici unele inginerii textuale (cum ar fi schimbarea identității de gen, în Vineri seara vrajă rea).

Controlându-și facilitatea de improvizare, el capitalizează mai atent strategiile literare și inițiază chiar mici exerciții narative. Vezi, de pildă, tehnica scenariului folosită în Pluto în Scorpion, un film românesc, text de altfel parțial "ecranizat" și postat la un moment dat pe youtube, sau schimbul de mesaje facebook transcris în Aubade. E lecția concentrării procedeelor pe spații mici, preluată din economia prozei scurte. (În paranteză fie zis, cartea lui Sociu e promovată ca volum de povestiri și, dată fiind relativa autonomie a fiecăreia dintre cele 12 proze-capitole, poate fi înțeleasă ca un short-story composite. Prefer să-l citesc ca pe un roman pentru că unitatea autoficțională mi se pare mai puternică. Dar ce contează etichetele generice?...) Rezultatul e că discursul acesta destul de complex și ambiguu, pe tema unor adicții, deschide ușile către beatnici (mă gândesc mai ales la Kerouac și Burroughs, cei din Și hipopotamii au fiert în bazinul lor și din altele). Cartea glisează către o zonă a spiritualismului pop, a astrologiei, a trip-ului narcotic, a terapiei jungiene și a altor practici din sfera deep psychology. Realismul murdar își arată versatilitatea, iarăși în stilul douămiiștilor. De fapt, romanul propune și o redefinire tongue in cheek a generației din punct de vedere astrologic, căci, nu-i așa, "milenariștii" născuți după 1983 se află sub semnul lui Pluto în casa Scorpionului. Dan livrează chiar o astrogramă generațională, de o stângăcie programată, în maniera tânărului Eliade, chiar în proza titulară Pluto în Scorpion, un film românesc:

"Autenticitate cu orice preț, intensitate, sexualitate complicată, generația care arde tot ce-i fals și lasă numai scheletul etc."

Dacă tot am ajuns la interbelici, autorul cu care Sociu seamănă cu adevărat e însă Constantin Fântâneru. Cartea lui din 2020 poate fi citită ca un Interior în versiune grunge post-industrială, cu flanările prin periferie, cu ieșirile (raznele) afară din realitate, cu aerul pâclos-mistic care înconjoară banalitățile de zi cu zi. 

Acest aer semnalează intrarea în a treia zonă, tot mai pregnantă în ultima jumătate a romanului. Începând cu Petrică din trenul Prietenia, becul iluminării clipește din ce în ce mai des, apoi rămâne mai mult aprins decât stins, pe măsură ce Dan contabilizează tot soiul de coincidențe care îl fac să se gândească la prezența unei Transcendențe în proximitatea lui imediată. Ca să vedem modul în care creează impresia Transcendenței prin scurtcircuitarea unor contingențe, să recitim scurtul paragraf (de la p. 155) în care naratorul leagă taina ortodoxă a scufundării bebelușului în cristelniță, micul înec în mare suferit când învăța să înoate și căderea într-o groapă cu apă, pe un șantier din spatele blocului. Cele trei instantanee din copilărie i se par a comunica misterios, la fel ca reapariția unor culori, sunete, cuvinte în contexte diverse, la fel ca micile recurențe cotidiene pe lângă care trecem în mod normal indiferenți, la fel ca "mesajele" încâlcite din spusele unor oameni ai străzii. Dan ia și pastile pentru "doparea" memoriei, ca să recupereze un bazin cât mai larg de imagini pasibile să se conecteze la circuitul global al coincidențelor. Sunt pagini, mai ales în păstosul capitol pomenit mai sus, în care această scriitură aluvionară, dislocând porțiuni de viață și vise, cochetează cu amalgamul post-suprarealist al unui Dylan. Meritul ei este, ca în Uau, că păstrează intactă ambiguitatea nebunie / nebunie întru Hristos, iar Sociu are inteligența de a o menține în zona echivocului, singura fertilă literar. Dubletul epifanie / apofenie (percepția compulsivă a unui pattern de semnificație în coincidențe oarecare) e motorul narativ al ultimelor capitole, uneori turat până când iese fum, ceea ce se află, de asemenea, în intenția histrionicului Dan, care alternează în pasaje succesive exaltarea și autocritica. Pariul mașinăriei lui textuale e să opereze cantități cât mai mari de date pentru a le introduce într-o Mare Narațiune a Iluminării, pe care apoi să o arunce ca pe o scară inutilă, după ce l-a ridicat până la starea de grație. Dar, în același timp, masterplanul divin trebuie să rămână atât de bine camuflat încât să pară, scepticului de azi, un junk rezultat din hazardul statistic cotidian. Dubla ofertă de lectură e cartea pe care a știut să o joace autorul pentru a câștiga potul cel mare (sau Graalul): articularea unui discurs mistic creștin ortodox, credibil literar, în epoca post-milenaristă, fără derapajele neo-legionare și celelalte naivități catastrofale din textele lui Marius Ianuș sau Savatie Baștovoi. Un discurs păstrat într-o penumbră care să-i permită fiecărui cititor să vadă ce vrea.

Și, apropo de ce vede fiecare: Pluto în Scorpion mi se pare proza, chiar dacă nu și cartea cea mai complexă pe care a scris-o Sociu până acum. După ce ai citit o antologie de poezie ca Vino cu mine știu exact unde mergem, ridici involuntar ștacheta.