Când a trecut pentru prima dată pe lângă fereastra ei, aproape că n-a remarcat-o pe bătrână. Era îngândurat și neatent la detaliile din jur. Îi puteai citi pe figură acea blazare tipică unui funcționar public; îi puteai zări, dincolo de lentilele groase ale ochelarilor, vederea ștearsă a unuia care tocmai își pierduse ore întregi printre sute de foi și de calcule, sau care stătuse înfipt ore în șir într-un scaun incomod, în spatele unui ghișeu de unde răspundea altora politicos și mecanic, fără măcar să-i privească. Avea un ten palid, bolnăvicios. Purta un costum închis la culoare, mult prea serios pentru vârsta lui și nepotrivit trupului său fragil. Din umerii slabi i se prelungeau două mâini ca niște bețe, iar într-una abia ținea de un diplomat negru, din piele. Dădea senzația unui individ anacronic și insipid, pe lângă care viața trecea fără prea mult zgomot.

Ceva l-a făcut totuși să-și ridice ochii din pământ în ziua aceea și să se uite spre fereastra larg deschisă de la hochparterul unui bloc vechi de numai două etaje. Atunci i-a întâlnit pentru prima oară privirea. Iar ea i-a zâmbit. Nu se așteptase la asta. 

Involuntar și ușor fâstâcit, i-a zâmbit și el înapoi bătrânei. Situația l-a amuzat chiar, făcându-l să-și piardă șirul gândurilor, dar nu a dat mai multă atenție decât se cuvenea întâmplării. Și-a continuat drumul spre micuțul parc în care îi plăcea uneori să se ascundă de lume, să fumeze câteva țigări și să viseze nimicuri.

Banca ascunsă de la marginea grădinii era locul în care uita pentru câteva clipe de singurătatea lui și de haosul marelui oraș, cu care încă nu se obișnuise și-i părea că-i înghite pe indivizii timizi și tăcuți, așa cum era și el, lăsându-i să prigonească fără sens, ca niște fantome.

Următoarea după-amiază, povestea s-a repetat. A găsit-o tot acolo, cu mâinile încrucișate, aplecată ușor peste pervazul înalt, privind atentă toată forfota străduței, cu un soi de bucurie și căldură de copil în privire. S-a apropiat nehotărât, căutând contactul, iar ea s-a întors spre el și i-a zâmbit din nou, ca și cum acest lucru era de la sine înțeles să se întâmple. De data aceasta, gestul neobișnuit l-a făcut să se simtă confortabil. I-a zâmbit și el înapoi, fără să mai fie cuprins de stânjeneala lui tipică. 

I-a observat atunci mai atent trăsăturile și a remarcat chipul unei femei care, în ciuda vârstei înaintate, era încă foarte frumoasă. Avea o anumită eleganță în felul în care își împreunase delicat brațele, în modul în care își ridicase umerii firavi, în paloarea degetelor ei lungi și subțiri, care, dincolo de pielea îmbătrânită și ridată, ascundeau două mâini încă delicate. Apoi machiajul accentuat, însă fără vreo urmă de vulgaritate – bătrâna era foarte aranjată, poate nepotrivit de aranjată, a sesizat el –, formele senzuale ale buzelor ei cărnoase, conturate cu un ruj liliachiu, aerul de noblețe pe care îl emana, hainele și bijuteriile ei scumpe, dar simple, l-au fermecat.

La fel ca în prima zi, a mers mai departe spre grădină. Însă ceva se schimbase înăuntrul său după revederea bătrânei misterioase. Chiar și după cele trei – patru țigări pe care le-a fumat pe banca sa obișnuită, pe care o găsea mereu goală la ora aceea, își păstrase pe chip zâmbetul. Iar când s-a ridicat să meargă spre garsoniera lui modestă, unde nu-l aștepta nimeni, era ușor amețit. Nu deslușea exact ceea ce simte, însă nu mai purta cu el acea posomorâre care-l făcea să treacă neobservat, ca o umbră. 

A ridicat capul din pământ și a început să se uite la oamenii din jur, să-i privească în ochi, să le deslușească fețele, să le inventeze chiar și nume sau să le bănuiască istorii. S-a gândit că șoferul încruntat al autobuzului pe care l-a luat tocmai divorțase, iar cearcănele lui mari, cămașa lui motolită și barba neîngrijită trădau faptul că plecase de-acasă și probabil locuia într-un loc străin și nepotrivit. Pe fetița care chicotea într-una în locul din spatele său a numit-o Ana, iar neastâmpărul și fericirea ei se datorau probabil faptului că abia așteapta să-și revadă puiul de pisică, primit cadou în urmă cu câteva zile. Doamna elegantă și serioasă care a coborât odată cu el sigur lucra la o bancă și se ocupa de credite pentru afaceriști la început de drum, iar înainte să adoarmă visa cu ochii deschiși la un concediu pe o insulă exotică alături de unul dintre clienții ei, cu care dezvoltase o relație extraconjugală.

A perceput atunci oamenii mai mult decât niște simple ființe mișcătoare fără identitate, despre care simțea de cele mai multe ori că îl judecă cu priviri aspre și neînțelegătoare. S-a putut uita către lume fără să-i mai fie teamă.

Următoarea zi a așteptat cu nerăbdare să meargă din nou spre grădină și s-o vadă pe bătrână. După ce și-a terminat programul și a ieșit pe ușă, avea chiar un pas mai grăbit decât de obicei, mânat de o curiozitate pe care nu și-o putea explica, dar care-l entuziasma peste măsură. După-amiaza, ea era tot acolo, îmbrăcată altfel, dar la fel de elegantă și cochetă, privind străduța și trecătorii de la fereastra ei înaltă cu aceeași ochi jucăuși. Iar zâmbetele s-au repetat întocmai, după cum și sperase. 

Și atunci și a doua zi și în zilele care au urmat, la fel. Întâlnirile lor îi păreau tot mai familiare și mai calde. Schimburile de priviri de câteva secunde, deși durau tot atât, erau parcă mai lungi. Mai intense, simțea el, întrebându-se dacă și bătrâna îl aștepta cu aceeași nerăbdare ca și a lui.

În fiecare după-amiază repeta scena mecanic, fără să încerce să schimbe ceva. Ca și cum, dacă unul dintre ei ar fi scos un singur cuvânt sau dacă el s-ar fi oprit fie și pentru o clipă în dreptul ferestrei ei, toată magia inexplicabilă care-l făcea să tresară s-ar fi năruit deodată. Și îi era foarte teamă de asta.

Venea de fiecare dată la aceeași oră fixă, fără să întârzie nici măcar un minut. Nu încetinea pașii când se apropia de ea, nu o privea mai mult decât ținea zâmbetul lor simplu și nu îndrăznea niciun alt gest față de rutina lor obișnuită.

După ce o părăsea, după ce străbătea restul străduței înguste din pietre cubice și intra în grădină, se așeza pe banca sa retrasă, de lângă bustul unui poet celebru al orașului, își aprindea o țigară și încerca să-i deslușească trecutul, încercând să găsească un motiv pentru prezența ei constantă și radiantă.  

S-a gândit prima dată la o idilă tumultoasă cu un ofițer chipeș, care nu s-a mai întors niciodată din război. O iubire de numai câteva săptămâni sau poate chiar de câteva zile, în care totul fusese perfect, în care lumea se transformase peste noapte și devenise mai bună, iar de ani întregi, de zeci de ani de zile, ea îl aștepta la fereastra de unde își luaseră rămas bun și se sărutaseră pentru ultima oară. Fără să simtă și să mai înțeleagă timpul, schimbând cu inima ei legile fizicii, stătea acolo zilnic, cu speranța revederii singurului bărbat pe care îl iubise vreodată.

 A conturat imediat în minte imaginea unei măsuțe vechi din sufrageria ei, pe care era așezat un ziar îngălbenit, cu paginile și tușul literelor șterse. Titlul mare anunța armistițiul și întoarcerea trupelor eroice. Ea îl recitea în fiecare dimineață ca și cum ar fi făcut-o pentru prima oară. Își sorbea cafeaua nerăbdătoare, visând la clipa reîntâlnirii, cu inima pulsându-i necontrolat și un tremur cald în tot corpul. Arunca câteodată gazeta, foile ei se împrăștiau în toată camera, și se grăbea la bucătărie să-i gătească mâncărurile lui preferate, să-l aștepte cu o masă plină de bunătățuri și mai ales cu prăjiturile ei savuroase, celebrele tarte cu vișine cu care îl cucerea de fiecare dată.

Când își imagina deja cum deschide cuptorul, purtând niște mănuși de bucătărie albe și pufoase, a fost sunat de un coleg și a trebuit să se întoarcă la birou din cauza unei nereguli în dosarele lui. A trebuit să ocolească parcul și să urmeze alt traseu, pentru a nu da ochii cu bătrâna la altă oră decât cea comună întâlnirilor lor. În seara aceea a lucrat până târziu și, prins în foile lui, a uitat de povestea ofițerului. Însă următoare zi, imediat după schimbul de zâmbete, a reluat lucrurile exact de unde le lăsase.

După ce lăsa tartele la răcit și le acoperea cu un strat subțire de zahăr pudră cu aromă de vanilie, se ducea după aceea să se îmbăieze și să se aranjeze. Dorea să fie irezistibilă. Se cufunda într-o cadă spumoasă, învăluită de parfumuri exotice și un puternic iz de scorțișoară. Era migăloasă și își masa cu răbdare, delicat, întreg corpul, pentru ca fiecare por să ascundă un miros de migdale amestecat cu nucă de cocos. Apoi alte zeci de minute bune își aplica diferite creme hidratante și se căuta în oglindă goală, văzându-se la fel de tânără și de provocatoare ca în anii în care se cunoscuseră.

Își alegea cele mai frumoase rochii din garderobă și le proba de nenumărate ori alături de bijuteriile ei scumpe, dansând în fața oglinzii ca o adolescentă și fredonând un tango de dragoste care fusese în vogă înainte de război, și pe care dansaseră pentru prima oară. Iar după ce își alegea ținuta, mai bine de un ceas se îngrijea în fața oglinzii de la măsuța de toaletă albă, englezească, se pudra, își aplica minuțios machiajul și se ruja.

După ce se parfuma, când era deja bine trecut de prânz, deschidea larg fereastra, se apleca deasupra pervazului și îl căuta cu privirea pe ofițerul ei, așteptând să-și facă apariția pe micuța străduță în uniforma lui serioasă, verzuie, probabil plină de decorații acum, ținând într-o mână aceeași servietă grea pe care o purta și când plecase. Își închipuia o figură tristă și rece, apăsată de ororile luptelor, pe care ea avea s-o însuflețească la loc. Vedea pe trupul său puternic cicatricile unor răni dureroase, pe care ea avea să le îngrijească cu mângâieri și săruturi în serile pe care urmau să le petreacă împreună. El cu capul lăsat în poala ei, iar ea cântându-i romanțe și alungându-i coșmarurile rămase de pe front cu vocea ei caldă.

Însă ofițerul nu apărea. Nu avea să apară niciodată, dar bătrâna nu își pierdea speranța. Aproape de apus, se retrăgea în dormitor și-l visa, iar a doua zi relua totul de la început, ca și cum timpul ar fi rămas în loc.

În acele zile o privea cu o ușoară milă și compasiune și ar fi vrut nespus să se oprească în dreptul ferestrei ei, să se întindă către ea și s-o îmbrățișeze. Deși el nu trăise o poveste de iubire și nici nu avusese șansa să se îndrăgostească de cineva vreodată, așa cum auzise că li se întâmplă oamenilor, se regăsea în singurătatea și în tristețea bătrânei. Și-a amintit de romanele siropoase pe care le descoperise în adolescență în biblioteca maică-sii și pe care le fura noaptea pe ascuns și le citea cu inima la gură. Și-a amintit cum visa atunci să crească mare odată și să cunoască și el o asemenea aventură, care să-i schimbe viața. Însă visul nu se îndeplinise niciodată și mai mult, nu se bucurase nici măcar de o simplă plăcere trupescă.

În alte zile i s-a părut mai potrivit scenariul în care ea fusese în tinerețe o curtezană excentrică și extrem de frumoasă, care întorsese mințile celor mai arătoși și bogați bărbați ai timpurilor ei. Îi ademenea nopțile în dormitorul din vechiul bloc, pe atunci unul modern și luxos, și îi seducea cu amorul ei sălbatic și senzual. 

Le îndeplinea cele mai ascunse fantezii, deghizându-se în amazoane, în prințese medievale sau regine, sau din contră, în femei supuse și neajutorate pe care numai ei le puteau salva. Jocul prefacerilor ei era nesfârșit, de la amoruri barbare și violente la seducții prin mișcări lascive și pasionale, în care își unduia de ei trupul gol și felin, îmbibat de uleiuri strălucitoare și învelit în lenjerii excentrice, până la explozie. 

Își întindea mâna până la gură, luând pe degete din saliva ei dulce, le-o întindea suav pe buzele lor, pe pleoape, apoi pe întreaga față, cu mișcări fine, desenând cercuri mici și invizibile.

Îi lega de barele de la marginea tăbliei patului cu cătușe reci și dure, iar când erau vulnerabili, se urca deasupra lor și se cobora îndeajuns cât sexul ei să le strivească buzele, umplându-le apoi de un lichid amărui și fierbinte. După minute bune, se apropia de ei și îi săruta, amestecând ambrozia vâscoasă între limbile lor. 

 Când o pătrundeau, se zbătea ca un șarpe și gemea ca și când ar fi făcut pentru prima oară dragoste. Se zvârcolea într-un dans nemilos și își înfigea unghiile în pielea lor până la sânge, fiind pentru o clipă victima forței lor exagerate, apoi în alta o zeiță care îi îngenunchea cu puterea ei dominatoare.

După ce se îndrăgosteau, îi părăsea și le frângea cu cruzime inimile, ruinându-le relațiile sau căsătoriile, făcându-i să-și irosească averile sau uneori chiar viețile, pentru cutezanța de a o avea. O zână a erosului care cu siguranță fusese subiectul unor legende și povești teribile de gelozie, lăsate chiar cu împușcături și pretendenți otrăviți sau înjunghiați, fie de rivalii lor, fie de soțiile lor înnebunite de ură.

Și poate că între atâtea nopți de desfrâu, în care nu simțise nimic pentru vreunul, în care se bucura numai de controlul pe care-l avea asupra sărmanilor naivi, abandonându-i într-un final și hrănindu-se din chinul lor, fusese chiar ea victima unui bărbat care o înnebunise și o abandonase. La fel cum înnebuniseră zeci de amanți din cauza ei.

  În altă zi s-a gândit însă că era prea puternică să cadă într-o astfel de capcană amoroasă și poate că doar timpul îi răpise virtuțile. Iar ea s-a trezit tot mai singură în lumea pustie pe care și-o crease. A devenit cu fiecare an mai neputincioasă, mulțumindu-se numai să răpească zâmbete goale trecătorilor, însă de cele mai multe ori lovindu-se de priviri respingătoare.

El îi ura atunci pe oamenii nepăsători și superficiali, care nu puteau vedea dincolo de ridurile și de pielea ei albicioasă, pătată de puncte de culoare închisă, o femeie de un șarm nemaiîntâlnit. Căci pentru el era ca și cum timpul nu trecuse, era ca și cum ea nu ar fi avut vârstă, și simțea că dacă i-ar fi atins buzele, bătrâna ar fi redevenit, prinsă în sărutul lor, acea hetairă irezistibilă de altă dată.

Următoarea zi, probabil prins în prea multe foi pline de calcule la birou,  într-o cămăruță în care lumina naturală abia intra pe fereastră, sau probabil când avea parte de cei mai neînțelegători și irascibili oameni în fața ghișeului său, unde se forma o coloană de indivizi nemulțumiți și arțăgoși, entuziasmul îi dispărea și se gândea la ea ca la o bătrână cu Alzheimer, care stătea acolo fără niciun sens, neamintindu-și trecutul. Iar după fiecare întâlnire, probabil că uita și de el în câteva minute, așa cum uita de fiecare om care îi traversa fereastra și căruia îi zâmbea. 

Își imagina un nepot, probabil de vârsta lui, care avea grijă de ea. Fie pentru că o iubise mult, fie pentru că azilul ar fi fost peste puterea lui financiară, sau poate că doar aștepta nepăsător ultimii ani ai bătrânei, pentru a putea primi în sfârșit apartamentul ei scump din centrul orașului. Cineva, s-a gândit el atunci, trebuia să-i cumpere cele necesare pentru a trăi, să-i plătească facturile, să-i înnoiască parfumurile, să-i ia poate medicamente. Nu o putea vedea părăsind apartamentul ei în niciun fel, întregul univers în care și-o crease era numai la acea fereastră și în camerele misterioase din spatele ei.

Cineva poată că o îmbrăca, cineva poate că o aranja și o lăsa zi de zi acolo, aplecată peste pervazul ei înalt, să privească lumea fără să priceapă nimic. Poate chiar una dintre femeile rănite în tinerețe, care acum se bucura de nebunia ei și își găsea astfel mult așteptata răzbunare. Sau poate un vecin milos, sau poate unul care profita de senilitatea ei, furându-i uneori din bijuterii sau luând alte obiecte de valoare din casă, pe care ea nici nu își mai amintea să le fi avut.

Îl nelinișteau teribil gândurile acestea întunecate și le alunga repede, iar după-amiaza, când o revedea și îi primea iar zâmbetul plin dragoste, căci simțea că îi zâmbește așa cum o femeie îndrăgostită îi surâde omului pe care îl iubește, plăsmuirile lui groaznice dispăreau.

În câteva săptămâni îi învățase întreaga garderobă. Îi aflase toate bijuteriile scumpe, cerceii din pietre colorate sau cu cristale de obicei negre – îi plăceau mai ales cei cu franjuri aurii, care dădeau impresia unei mici perdele strălucitoare ce continua pe gâtul ei fragil –, mărgelele sau colierele cu diamante; eșarfele sau pălăriile din țesături fine care-i acopereau din părul ei lung grizonant, bluzele și rochiile cu broderii florale, ce îi înveleau cu delicatețe trupul subțire; începuse chiar să deslușească, dincolo de silueta ei, vârful unei biblioteci mari, în care a zărit și un rând de cărți vechi, cartonate, cu gravuri pe cotoare, iar pe un perete începutul unei rame aurii de tablou, despre care a bănuit că mărginește portretul ei din tinerețe, pictat cu siguranță de un artist renumit, ce căzuse pradă frumuseții ei, la fel ca atâția bărbați. S-a gândit că în momentul în care cineva ar fi privit pictura, ar fi rămas hipnotizat și ar fi perceput-o de-atunci pe bătrână frumoasă și tânără ca pe cea din tablou.

Cu toate că îi era teamă să schimbe ceva în ritualul lor, în fiecare zi, dorința de a ști mai multe despre ea, cum ar fi fost să-i afle numele sau să-i poată auzi măcar pentru o singură dată glasul, pe care și-l inventase în atâtea feluri, era tot mai mare. Iar ideea unei atingeri, oricât de simple, îi provoca mici furnicături în palme și în vârful degetelor. 

Zâmbetul ei, tot mai intrigant și mai seducător, devenise o ușoară obsesie. Iar dacă la început se ferea, de o rușine inexplicabilă, să o privească altfel decât platonic, acum râvnea tot mai des la apropiere. La cum își lasă capul peste gâtul ei firav și-i inspiră parfumul de flori de primăvară amestecat cu mirosul pielii ei, de migdale, alunecând apoi spre claviculă cu buzele întredeschise și sărutând-o încet.

S-a gândit chiar că într-o zi își va face curajul să bată la ușa ei, iar ea i-ar fi deschis cu o bucurie nemaiîntâlnită. L-ar fi primit cu o îmbrățișare caldă, ca și cum ar fi fost doi cunoscuți care nu se văzuseră demult, și l-ar fi poftit imediat înăuntru pentru un ceai. El s-ar fi așezat timid pe unul dintre fotoliile de culoarea muștarului din sufragerie și ar fi văzut pentru prima oară tabloul în întregul lui, pe care l-ar fi descoperit mai minunat decât și-l imaginase. Și ea ar fi revenit imediat din bucătărie cu o tavă de argint pe care ar fi avut un ceainic și două cești de porțelan chinezesc, ornamentate cu flori de cireș, din care ar fi ieșit aburi cu miros de piersici și un subtil iz de vanilie.

Ar fi stat unul în fața celuilalt și ar fi început să-și povestească viețile, să râdă mult și să-și amintească lucruri pe care le credeau demult uitate. Iar dacă te-ai fi uitat pe fereastră, lumea ar fi mers înapoi și cu fiecare ceas trecut, ea ar fi întinerit câteva luni.

La un moment dat, când s-ar fi ridicat să facă un ceai nou, de data aceasta de căpșuni amestecat cu fructe de pădure sălbatice, și să aducă și niște fursecuri, despre care i-ar fi destăinuit că i le pregătea zilnic, în speranța că va bate la ușa ei, atunci o parte din rochia ei s-ar fi prins de unul dintre brațele fotoliului și preț de câteva secunde i-ar fi putut zări picioarele lungi, perfecte, albe și netede. Ea ar fi chicotit rușinată, el n-ar mai fi putut zice nimic, abia dac-ar mai fi putut respira. 

"Poți să te apropii, să le atingi", i-ar fi spus cu o voce duioasă. "Dacă vrei, ne putem întinde în dormitor și putem sta goi și îmbrățișați, însă nu mai mult." Și el nici n-ar fi dorit mai mult, ar fi vrut doar să-și lipească pielea lui de pielea ei și să stea așa ore întregi, fără să mai rostească cuvinte. 

Dimineața s-ar fi trezit dezbrăcați și s-ar fi rușinat unul de celălalt, odată cu intrarea luminii pe fereastră. Ea ar fi fost deja mai tânără cu ani buni, abia s-ar fi apropiat de vârsta maturității. 

Ar fi luat micul dejun împreună și apoi el ar fi plecat grăbit la birou, iar după-amiaza povestea ar fi continuat de acolo. 

"Poți să mă săruți astăzi", i-ar fi spus ea, o fată frumoasă care abia devenea femeie.  "Dar numai câte un sărut pe zi, așa că folosește-l cu grijă", iar ochii ei erau mai calzi și ridurile fade din jurul lor dispăruseră aproape complet. Și el ar fi întrebat-o atunci dacă poate renunța câteva zile la săruturi, să le adune, și să le folosească pe toate într-o singură zi. Și ea ar fi râs și i-ar fi spus că nu așa se joacă jocul ei, dar că poate în fiecare zi să o sărute oriunde. 

Iar când ar fi venit iar noaptea și ei ar fi stat din nou împreună, goi și îmbrățișați, el ar fi fost pe rând copil și bărbat. Și ar fi simțit în podurile palmelor, atunci când i-ar fi atins sânii, pulsul ei ridicat de adolescentă pură și frivolă.

Următoarea zi când a trecut prin dreptul ferestrei ei, învăluit de aceste gânduri amestecate, a simțit din schimbul lor de zâmbete că totul s-ar fi întâmplat deja, într-o lume aflată la marginea viselor lor, la fel de reală ca cea în care nu își vorbiseră niciodată. 

Și atunci, dintr-un impuls pe care nu și l-a mai putut stăpâni, după ce i-a zâmbit ca de obicei, în loc să-și continue drumul spre grădină, a mai făcut câțiva pași până la ușa blocului ei vechi și a intrat, fără să mai gândească, în scară. Abia după ce a închis încet ușa după el și s-a trezit în holul de la parter al blocului, a realizat ceea ce făcuse și l-a cuprins o frică teribilă.

Ideea că ar fi putut strica totul cu această nesăbuință de moment și că nimic nu mai avea cum să mai fie la fel vreodată, îl paralizase. Nu se simțea în stare nici să se întoarcă – era deja prea târziu, iar totul putea fi ruinat –, dar nici nu avea curajul să bată la ușa la ei, pe care o ghicise ca fiind prima din stânga sa. 

O amețeală puternică ca un leșin pusese stăpânire pe el și ar fi vrut să se întindă acolo, pe jos, să-și tragă sufletul și să-și recapete forțele, dar s-a speriat de gândul că cineva ar fi putut apărea de niciunde și l-ar găsi în halul acela, fără să poată scoată un cuvânt sau să miște un deget. 

Se simțea blocat.

S-a rezemat de zidul de lângă ușa ei și a început să tremure din toate încheieturile, blestemându-se pentru clipa de neatenție în care, purtat de valul fanteziilor sale, pătrunse în scara blocului. A tras cât a putut de tare aer adânc în piept, reușind doar o jumătate de respirație. Și, la fel cum avusese impulsul să nu-și mai continue drumul său obișnuit, ci să deschidă ușa blocului, fără să mai raționeze, s-a ridicat și a sunat la soneria de lângă ușa ei. 

Era o ușă fără vizor, fără număr sau nume. O ușă simplă, solidă, din lemn de cireș. 

De partea cealaltă nu s-a auzit nimic. A numărat câteva secunde în gând, să fie sigur că nu i s-a părut doar că timpul trecuse, și a mai sunat o dată. După încă jumătate de minut, în care panică pusese stăpânire pe el, a mai sunat o dată. Nimic. 

Atunci nu și-a mai putut controla corpul și s-a lăsat cu toată greutatea pe ușă, rezemându-se de clanță. Și ușa s-a deschis, iar el a căzut înăuntru. Așa năucit cum era, s-a smucit deodată și s-a târât cu spatele înapoi pe holul blocului.

Nu era nimeni în dreptul ușii. De fapt, nu părea să fie nimeni și nimic în întreg apartamentul. Vedea doar niște camere goale, cu pereți imaculați, iar pe jos un parchet lucios, curat, ca nou, parcă neatins vreodată. 

S-a ridicat, și-a strâns pumnii, și a intrat. Inima îi pulsa alert și haotic. Își simțea tâmplele zvâcnind. Genunchii moi și mușchii lipsiți de vlagă. Simțea că face un sacrilegiu, însă o forță nebănuită nu-l lăsa să se oprească.

A întrebat încet dacă e cineva acolo. Și n-a primit niciun răspuns. A mai făcut un pas și a întrebat din nou, de data aceasta mai tare, însă cu același rezultat. Se auzea doar vocea lui răsunând între pereții goi. 

Când a pătruns în camera mare, și-a dat seama că nu greșise apartamentul. De la fereastră – care acum era închisă și curată, parcă abia spălată și fără perdelele albe pe care le văzuse zilnic – putea vedea locul pe unde de mai bine de o lună trecuse și-i zâmbise femeii frumoase. Era cu siguranță fereastra ei, dar ea dispăruse cu totul, la fel și biblioteca și tabloul. Nu putea simți nici parfumul ei puternic de flori de primăvară, care îi înăbușise nările atunci când se apropia de ea. Nu mirosea a nimic în camera aceea goală, în care nici praful nu se așezase în vreun colț. 

A avut un sentiment straniu că este primul om care calcă în acea încăpere. Și o tristețe profundă, amestecată cu vină, pusese stăpânire pe el. Aproape că îi venea să plângă, realizând ceea ce tocmai făcuse și dându-și seama că nu mai poate întoarce lucrurile la loc. 

A vrut să-și scoată o țigară, însă când să bage mâna în buzunarul pantalonilor, după tabacheră, a încremenit. Mâna lui era o mână străină. O mână a unui om bătrân, cu pielea foarte lăsată și ridată. Pe care n-o putea încorda cum trebuie.

S-a dus spre fereastră să o deschidă, pentru a trage o gură de aer, sperând că-și va reveni. A rămas sprijinit de pervaz, secătuit. S-a uitat afară și tocmai atunci a trecut prin dreptul lui o fată, probabil de nici douăzeci de ani, extrem de frumoasă, care i-a zâmbit.

(povestire din volumul Despre tristețea femeilor frumoase, 2019, Ed. Hyperliteratura)