În 1994, fanii italieni au spart geamurile unui magazin de muzică pentru a asculta mai repede albumul proaspăt apărut atunci al trupei Tiamat. E vorba de Wildhoney, de departe cel mai complex LP din discografia suedezilor. A intervenit poliția, s-a dat cu gaze lacrimogene, bătăi în toată regula. Da, mierea sălbatică poate avea acest efect. Piese precum Gaia sau Do You Dream of Me? n-au cum să nu se regăsească în playlist-ul oricărui ascultător de muzică din anii ’90. Ținând cont că Tudor Ganea s-a născut în 1983, șansele să îi fi trecut Wildhoney pe la urechi sunt considerabile. Romanul său Miere debutează cumva în nota evenimentelor din Italia menționate la început. Și-n carte, totul pornește de la o miere cu proprietăți bizare, care vindecă boli incurabile, dar și smintește.

Satul Mireni, singurul loc unde se găsește această miere miraculoasă, există doar în măsura în care autorul permite acest lucru. Nu Tudor Ganea, ci Radu, autorul din text. El creează locuri și personaje care prind viață pe măsură ce el le imaginează și scrie. Pe la jumătatea romanului, când descoperă caietul cu însemnări al autorului, Stelu află despre sine că e doar o plăsmuire. Scena amintește de pățania lui Sorin Stoica din cartea sa, O limbă comună, când localnicii din satul său natal vor să-l linșeze fiindcă le-a furat biografiile și le-a transpus în text. Însemnările lui Radu sunt însemnările lui Tudor Ganea, într-un joc de-a metaliteratura elaborat cu stil și amprentă proprie. Odată cu a doua sa carte, după debutul Cazemata, Tudor Ganea își impune propria scriitură inconfundabilă, deja marcă înregistrată:

"Lasă-mă să-ți desenez cel mai mișto delir interpretativ: să presupunem că aici este mânăstirea Radu-Vodă, spunea el atingându-i cu degetul sfârcul drept, iar dincoace – mânăstirea Mihai-Vodă, și i-l atinse pe cel stâng, pe buze ai Mitropolia și aici, își coborî palma pe bazinul ei, din ce în ce mai jos, până când Raisa se încordă și-i prinse degetele între coapse: aici e Sfântu’ Gheorghe vechi, ucigașul balaurului. Râseră. Stăteau: ea pe spate, el aplecat deasupra, cu fundul sprijinit de coapsele ei. El mânca o portocală. După ce înghiți ultima feliuță, scoase mâna dintre picioarele ei și reluă geometria schemei, continuându-i pe piele desenul invizibil."

Structura romanului, asemenea unui tratat literaturizat de apicultură, respectă etapele de prelucrare a materiei prime în produsul final, de transformare a nectarului în miere. Avem pe de-o parte procesul de polenizare, aici includ pasajele de lungă respirație, onirice, care se desprind cu totul de real, delirante chiar, din microuniversul vietăților minuscule care transferă polen. Aceste jocuri de imaginație de-un firesc irezistibil și captivant sunt principala reușită a romanului. Lectura este hipnotică, lași cartea din mână abia când realizezi că ai întors ultima pagină:

"Trupul i se dezintegră cât ai clipi, iar în următoarea fracțiune de secundă își simți funinginea luată pe sus și evacuată cu rapiditate prin hornul clădirii. Lăsă în urmă întunericul de pucioasă al coșului și se împrăștie în aerul strălucitor. Se pierdu printre ramurile salcâmilor din colonie. Vedea acum cu o sută de ochi, cu o mie de ochi totul: față, spate, sus, jos. În același timp. O rafală de vânt îl înșurubă în jurul unei crengi de salcâm și în acel moment se prăvăli într-o cută a scoarței de adâncimea și grandoarea unui canion, alunecă prin valea adâncă a fibrelor lemnoase, unde întâlni un ambuteiaj de furnici, mari cât elefanții, se izbi și alunecă pe suprafața oceanică a frunzelor, care-i gâdilară trupul nevăzut și-i fojgăiră în cele un miliard de timpane, pentru ca apoi să se repeadă cu viteză printre blocurile din colonie. Trecu prin dreptul ferestrei sale, unde-și văzu mama zâmbind, înțepenită în cadrul geamului, cu cearcăne mari sub ochi, dar fericită, atât de fericită, pentru ca apoi o adiere să-l preia și să-l coboare, într-un zbor planat, în spatele blocului, (…) la groapa de gunoi în jurul căreia o adunătură de copii își strigau numărătoarea pentru de-a v-ați ascunselea. Acolo se lăsă absorbit prin nasurile lor, le intră în plămâni și fu evacuat, silabă cu silabă, pe ritmul cântecelului (…), pentru ca un strănut al unui băiețel plin de muci să-l lanseze, la final, cu o viteză nemaivăzută, nemaisimțită, spre bariera și postul de pază al coloniei, unde se amestecă cu fumul de țigară al soldatului ce-și înfipse mahoarca în țeava Kalașnikovului ca într-un portțigaret și privea, cu ochii în lacrimi, întinderea nesfârșită de floarea-soarelui și, deodată, Radu se transformă în dorul soldatului, se pomeni prins în fuiorul de fiere al amintirilor sale întunecate și urcă asemenea unui păianjen pe firul plin de boabe de rouă, înțepând lacrimile de dimensiunea unor zeppeline, în canalele lacrimale și apoi mai sus, tot mai sus…"

Pe de altă parte, produsul final, mierea tămăduitoare și stupefiantă, esența esențelor, are propriul său proces magic de transformare și devenire. Ceva ce nu poate fi redat decât în cuvintele apicultorului misterios de la care pornește toată povestea. Un exercițiu de oralitate într-un grai simpatic, poate puțin forțat, menit să justifice nălucirile din Mireni, sau din contră, să ne absoarbă în vârtejuri alegorice fără răspuns:

"Mi-am luat cărți di apicultură, am făcut stupii singur-singurel și-n ’84, cum a înflorit salcâmu’ ș-au apărut albinili, au intrat singure înăuntru. Singure! Și-au părăsit scorburili din salcâmi și-au intrat în stupii miei. Ș’ n-au mai ieșit! A înflorit salcâmu’ în anu’ următor ș’ roiu a rămas în stupi. N-au mai ieșit. Mare belea, mi-am zis! Am zis că am greșit io cu ceva, că s-au blocat acolo. Da’ nu, nu era asta. Puteau să iasă oricând. A trecut iarna, a venit vara și ieli tot acolo. Când li verificam, li videam țepini. Hibernau mai ceva ca broaștili. Țepini-țepini! Am crezut că-s moarti. M’ hotărâsem să scot ramili din stupi ș’ s’ li arunc cu tot cu albini. Dacă erau țepini? Fix cu o seară înainti să fac asta, a înflorit salcâmu’. Era în ’86. Io, la gară. Aud gemete și fojgăială. Ies pâș-pâș printre stupi și dau de… nea Jărcău și tanti Jana, să-mi fie cu iertare că povestesc ce numa’ noi știm, da’ vreau să-nțeleagă lumea cum stă treaba, nu vă supărați! Nu e rușini. Pân’ la urmă toată lumea di aici… Așa. Dau de nea Jărcău și tanti Jana, despuiați, iubindu-se printre stupi. Ca voi toți care-ați venit pi urmă. Ei nu mă văzuseră. Erau tineri și le vedeam pielea albă ca laptili. (...) După ce au plecat, au ieșit albinili. Imediat, în urma lor ! Urdinișurili s-au umplut de albinăraie. Colcăia pe buzili stupilor. Minune, mi-am zis ! Ș-a plecat roiu în flori ș-uite așa a început să curgă mierea."

Wildhoney este un album de nota zece, fără fisură, cu piese una și una. Nu același lucru îl putem spune, însă, despre Miere. Suferă construcția finală și asamblarea planurilor multiple. Plus unele clișee de exprimare și pasaje de umplutură. Dar dacă ne raportăm la faptul că Tiamat a dat lovitura abia odată cu al patrulea disc (dacă excludem precedentul Clouds, remarcabil și el) și Tudor Ganea se află doar la al doilea roman, putem avea așteptări justificate în privința evoluției sale. Cert lucru, el ne propune un alt tip de proză, abordând teme mai puțin întâlnite la ceilalți autori români. Putem vorbi chiar de o schimbare de mentalitate în ceea ce privește stilul destul de bătătorit al prozei actuale. Pentru prospețime și noutate, merită remarcat.