Revistă print și online

Un faraon la Paris

Ramses al II-lea (sau Ramses cel Mare, cum l-a gratulat istoria avidă de eroi) a fost un faraon egiptean, al treilea în ordinea succesiunii celei de-a nouăsprezecea dinastii. A trăit în secolul al XIII-lea î.e.n. și s-a bucurat de una dintre cele mai îndelungate domnii din Noul Regat (peste 66 de ani). A cucerit teritorii extinse atât în Levant (au rămas celebre, bunăoară, campaniile din Siria și din Libia), cât și în sud, în Nubia. Iubitorii de literatură îl cunosc mai ales sub numele său grecesc, Ozymandias, pătruns în poezie ca personaj al unui scenariu de tip memento mori amestecat cu ruine à la Volney, asaltate de nisipul deșertului, în sonetul omonim al marelui romantic englez Shelley: "'My name is Ozymandias, king of kings: / Look on my works, ye Mighty, and despair!' / Nothing beside remains".

Dar nu pentru o lecție de istorie împănată cu literatură nesuferită îmi permit să vă rețin atenția câteva minute. Hazardul (nu știm sigur dacă bun sau rău) a făcut ca, trei milenii mai târziu, în 1881, mumia atent zăvorâtă în Valea Regilor să fie descoperită de arheologi iscoditori. În scurt timp, rapacitatea colonialistă europeană, deghizată în curiozitate dezinteresată față de antichitatea egipteană, a transferat cadavrul secat al marelui cuceritor în spațiul puțin flatant al lui British Museum, unde a rămas până astăzi. Și aici intervin detaliile picante, pentru care vă promit măcar un surâs malițios la final.

Aproape un secol mai târziu, în anii ’70, un doctor francez a examinat mumia și, găsind-o într-o stare de conservare precară, a recomandat transferul ei în Franța, pentru operațiuni migăloase de restaurare. Zis și făcut. Numai că birocrația franceză, întru nimic mai prejos decât cea românească, nu putea permite intrarea în Hexagon a unei persoane, fie ea și decedate, în absența unui pașaport valid. Rezultatul îl aveți în imaginea de mai jos: legea franceză stipula clar că orice individ, viu sau mort, poate intra pe teritoriul național doar însoțit de un document de călătorie adus la zi. Bietul faraon a trebuit să aștepte trei milenii ca să se vadă în posesia unui pașaport. A meritat oare așteptarea? Este de presupus că da.

Astfel, veți privi cu mai multă indulgență anecdota din editorialul trecut, cu Bernard-Henri Lévy ridicat pe vârfuri, ca să pară ceva mai înalt decât colegii de platou. Cultura franceză are o relație extrem de interesantă cu filosofia imaginii, fie ea adoptată în urma unui avânt personal sau impusă de ministere cu etică turnată în beton: priviți doar chipul emaciat al lui Ramses al II-lea, surprins din față, și având trecută, în dreptul ocupației, titulatura de rege (decedat). Oricum, trebuie să adaug că mumia a fost întâmpinată pe aeroportul Le Bourget cu garda militară (doar era un suveran în vizită de întreținere), apoi transferat, cu onorurile cuvenite, la Musée de l’Homme. A fost, trebuie subliniat primul și (este de sperat) ultimul șef de stat cazat în laboratorul unui muzeu pe durata șederii la Paris.

Pașaportul avea, desigur, și dată de expirare, nu numai dată de emitere. Pasionații de numerologie și de proiecții metempsihotice nu vor rata un detaliu încărcat de semnificații oculte: documentul expira la exact 100 de ani de la dezgroparea cadavrului îmbălsămat. Mai mult, în 1981, avea să moară și cel de-al treilea președinte al Republicii Arabe Egipt, Muhammad Anwar el-Sadat. Iar Ramses era, cum precizam chiar în debutul acestui editorial, al treilea din dinastia sa. Mai este oare necesar să insist? 

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

în același număr