OPTm
nr.crt.

Un Vânător, o Căprioară, șapte oameni care muncesc din greu fără a se plânge de asta (un taximetrist, un vânzător la non-stop, un barman în tura de noapte, o manageră la un love-ho, o fată de la curățenie, o fostă secretară, un instrumentist – trombon – viitor avocat), o Frumoasă Adormită, o Oglindă Magică și un personaj mascat, despre care nu știm absolut nimic în afară de faptul că o urmărește (și controlează?) pe Frumoasă prin intermediul Oglinzii. 

Aparent, personajul principal al cărții lui Murakami ("Afutā Dāku" în original, "After Dark" în traducerea engleză a lui Jay Rubin) este Mari Asai, o tânără de 19 ani, studentă la chineză, câștigătoarea unei nesperate burse la Beijing. Va pleca la bursă? Nu știm. Nu se potrivește deloc profilului de Prinț din povestea clasică, chiar deloc (ar lua mai degrabă castingul pentru Rățușca cea Urâtă), totuși sărutul dragostei adevărate cade în sarcina ei și, dacă e să-l credem pe autor, Mari se achită foarte bine. Întrebarea este: putem să-l credem pe Haruki Murakami? 

Nu întreb degeaba! Să nu uităm faptul că e vorba de-o carte publicată în 2004 (tradusă în engleză în 2007 și-n română în 2013 – mulțumim, Iuliana Oprina!), când Murakami este deja nu numai foarte bogat, ci și foarte celebru: în 1987 dăduse lovitura cu "Pădurea norvegiană", în 1995 își redusese la tăcere toți foștii contestatari cu "Cronica Păsării-Arc", iar în 2006 luase World Fantasy Award la categoria "Cel mai bun roman" (e adevărat, alături de alți cinci scriitori). Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că atunci când a lucrat la "În noapte", a lucrat de pe poziția omului care scrie ce vrea el și cum vrea el, fără să-și impună vreo autolimitare și fără să-ți menajeze cititorii (sau editorul, sau criticii, sau chiar fanii); la un asemenea nivel, autorul e cu adevărat stăpân pe text, stăpân absolut, ca un copil mic care se joacă cu plușurile din camera lui. Poate să facă ce vrea. Indiferent de produsul final, de calitatea produsului final, marfa tot o să se vândă: e un Murakami! 

Părerea mea e că lumea a intrat în fentă și a înțeles mult mai puțin decât este scris aici în carte. Negru pe alb: "Băi, Mihăiță, ăsta-și bate joc de noi! Ne plimbă încoace și-ncolo toată noaptea și la sfârșit ne lasă cu ochii-n soare. Am crezut c-o să mă prind la final de manțocăreală, da’ de unde, a lăsat-o-n coadă de pește; eu nici n-o să mai citesc nimic de Murakami! E unul d-ăla care se ține numai de dușmănii", îmi spune Șerban în parc, în timp ce ne uităm la fiică-mea cum se dă pe tobogan (îl știți pe Șerban, toată lumea îl știe pe Șerban). Nu-s de acord cu el!

Dar am vrut să verific. Am intrat pe iDreamBooks și am citit cele 17 recenzii de acolo (opt pozitive și nouă negative) din care m-am prins de-o chestie simplă: omul nu s-a făcut înțeles. Mie mi se pare foarte clar ce-a vrut să spună, să ne spună, care-i mesajul pe care s-a muncit să ni-l transmită, dar e limpede că nu i-a mers. Cititorii și criticii s-au dus aiurea-n bălării și n-au văzut ce era sub nasul lor.

Ce era sub nasul lor? Păi, golurile din povestea clasică. De astea s-a legat Murakami și din astea și-a construit logica internă a romanului, ia să vedem: Vânătorul o omoară pe Căprioară și îi păstrează inima, hein? Ca dovadă, ca probă, ca semn (esență?) – da, dar pentru această moarte nu plătește nimeni? Nu există așa ceva pe lume! Totul se plătește într-un fel sau altul, echilibrul stricat într-un loc se reface în alt loc, sau în alt timp, sau în alt fel, și abia aici e Murakami un mare scriitor (simt o asemănare cu Faulkner), pentru că nu ne dă voie să plătim viața unei nevinovate (Frumoasa) cu moartea altei nevinovate (Căprioara). Autorul își suflecă mânecile și ia povestea la rescris... de fapt, la corectat. Schimbă ce e de schimbat (pe ici, pe colo – de fapt, puțin, foarte puțin), dar pune luminile pe un personaj uriaș, complet ignorat de Perrault, Grimm și Giambattista Basile: pădurea. Nu, mint: Pădurea. Păi a cui este Căprioara, dacă nu a Pădurii?!

Shirakawa o bate pe Guo Dongli, o lasă goală, inconștientă și plină de sânge într-un love-ho, îi aruncă toate lucrurile la gunoi dar păstrează telefonul ei mobil ("inima"). Până aici, nimic diferit față de povestea-matrice. Dar Pădurea, proprietara lui Guo (Căprioara), vine după Shirakawa (Vânătorul) în chipul unui motociclist interlop, unul de-ăla cu care nu e bine să te pui pentru c-o-ncurci grav de tot, mai devreme sau mai târziu: Pădurea are timp, Pădurea are tot timpul. Nu știm ce-o să pățească Shirakawa (IT-ist în viața civilă!), Murakami nu ne spune, ne lasă să ne folosim imaginația. Mai bine, nu. Mi-e milă de bietul IT-ist, sincer.

Dar nu în această dezvoltare narativă stă miza cărții, ci în altă parte; fără să pară c-o face, autorul ne pune sub nas o problemă foarte gravă. Încerc s-o prind în cuvinte, nu sunt sigur că-s în stare, hai s-o zic așa: câtă greutate poate să ducă un slăbuț? Cât de multă presiune îndură un caracter slab înainte să cedeze? Marilyn Monroe? Amy Winehouse? Whitney Houston? Margaux Hemingway? Când vom înțelege că prințesele sunt frumoase, doar frumoase, nimic altceva decât frumoase? Că ele nu sunt nici sergenți din armata rusă, nici pușcăriași din Guatemala, să poată duce oricât fără să clacheze? Asta este, cred, întrebarea foarte gravă pe care ne-o adresează Murakami și la care ne dă voie să răspundem singuri (el nu se bagă): cu ajutorul Oglinzii Magice (televiziunea, cinematograful, internetul) le forțăm pe frumoase să devină Prințese dorite de toată suflarea umană (tradițional masculină, dar acum nici asta nu mai e adevărat), încă de foarte tinere – dar pot ele, oare, procesa această dorință? Eu cred că nu. Eu cred că nimeni n-ar putea, darămite niște caractere slabe. Și ce altceva este o Prințesă, dacă nu o slabă?

Mari doarme. Un bărbat mascat o privește prin ecranul stins al televizorului (dar este el, oare, bărbat? Masca nu ne permite să știm sigur. Are trăsături androgine – și ce-i cu asta?), apoi o aduce în interiorul televizorului, unde o ține ca-ntr-o carceră de mari dimensiuni; aici, Mari este trează, Mari se trezește. Vrea să iasă, vrea să evadeze, vrea să plece, dar exact asta nu i se permite. Abia când adoarme la loc este adusă înapoi în camera ei în care doarme, aflăm la pagina 163, de două luni. Se va trezi Mari vreodată? Eu aș fi zis că nu, că nicio Frumoasă nu se trezește vreodată din somnul ei hipnotic de Prințesă Planetară (divă?), dar Murakami este mai puțin crud ca mine și le dă voie cititorilor să spere: Mari primește sărutul dragostei adevărate de la sora ei mai mică – de care avusese grijă cu ani și ani în urmă, în scena emoționantă din lift (pagina 193), probabil cea mai "realistă" (ce cuvânt tâmpit!) din toată cartea – și e posibil să se trezească din somnul ei de divă. Zâmbește. Nu știm, ca cititori, dacă chiar se va trezi, dar putem spera. 

Am și eu o fiică. E la grădiniță. Se poate vedea și fără ochelari că va fi o fată frumoasă; sper că nu prea frumoasă, ca să scape de micul destin de divă și să-și construiască o viață centrată pe muncă, nu pe admirație. O fi avut și Murakami așa ceva în minte, atunci când el și Yoko a lui au decis să n-aibă copii?! Nu știu.

"Asta ai înțeles, Mihăiță, din cartea lu’ zăpăcitu’ ăsta?", zice Șerban, suflând fumul în sus. "Că io, dacă mă uit pe Netflix, sunt Omu’ cu Mască?". Eu tușesc pentru că nu e vânt și fumul coboară ca un pled, și peste mine, și peste copii: "Păi, da. Și tu, și eu, și noi toți ăștia care ne holbăm la «prospăturile» de pe platourile de filmare. Netflix, divertisment, știri, orice-i cu imagine. Tot ce-i cu imagine are nevoie de fete frumoase, că altfel nu cască poporul gura". Șerban stinge chiștocul de o dală și-l duce la gunoi: "Te înșeli, Mihăiță. Nu-s eu ăla. Eu sunt Pădurea, tati".