nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Invitații lui Zenob: Denisa POPESCU

Prima oară când am văzut-o pe Denisa zbura pe la Ateneu, îmbrăcată cu o rochie pepită, mi s-a părut inițial, apoi când am văzut-o de aproape, am realizat că era o mătase albicioasă, imprimată cu litere. Dar de cum mi-am dat seama de asta, au început să curgă cuvintele, apoi frazele, și-așa am intrat eu într-un poem lung, care începea pe străzile Bucureștiului și se termina la Biblioteca "Dinicu Golescu", din centrul Piteștiului. Apoi m-a invitat la o emisiune a ei, să știi, a zis ea, că ești primul Zenob pe care îl văd! Și-am constatat cu timpul că spunea adevărul. În lumea ei nu zburau decât libelule, iar printre aripi subțiri și apariții fragile, se mai vedea uneori câte un bondar cu papion alb. Dar, desigur, nu m-am supărat și la întâlnirea aia neverosimilă, din studioul tv, am descoperit că un perete întreg era acoperit cu cotoare de cărți desenate. Iar printre ele, undeva, între liniile perfect paralele, se afla o ușă cât un șiret de pantof. N-am îndrăznit să întreb, dar și în ziua de azi mă gândesc că ușa aia, atât de îngustă, nu putea să fie pentru un om și nici măcar pentru mine.

Zenob



1. Te-am văzut zilele trecute într-o rochie albă, cu niște cercei la care mi-a rămas mintea. Ce înseamnă hainele pentru tine?


Îmi plac cerceii. Nu m-aștept să înțelegi, dragă Zenob, dar dacă ai întrebat, trebuie să-ți povestesc neapărat că am o slăbiciune pentru cerceii lungi, mari. Dacă ajungi vreodată pe la mine, o să rămâi uimit de cutiuțele, casetele, micile șifoniere în care îmi țin cerceii, după culoare, după importanță. Iar între ei se află unii făcuți anume pentru urechile mele. Există în Pitești o artistă, școlită în Maroc, pătrunsă de spiritul mediteranean, care-mi face cercei de toate felurile, potriviți cu starea mea de spirit, mereu diferiți, pictați, cu forme neobișnuite. Unii emană parfumuri, iar alți cântă ori recită poeme. La fiecare 15 ale lunii, mă văd cu ea și-mi primesc cerceii, potriviți la rochii vaporoase, iar aici trebuie să-ți spun că și la rochii am preferințe - îmi plac cele lungi, de vară, din care iese câte un vârf ascuțit de pantof, rochii ușoare, colorate, cu mâneci ample, iar între ele am una, cumpărată acum mulți ani, turcoaz, cu un imprimeu labirintic, care mă face să mă simt desăvârșită. E genul care subliniază talia, apoi cade moale, căci, deși e mătase subțire, nu  flutură, ci alunecă - nu-mi plac ființele aerate, ci cele fluide, iar mătasea asta, de ape, mă transformă într-o libelulă, legănată de soare.



2. Cărui personaj de ficțiune i-ai încredința secretele tale?


Personajul căruia i-aș încredința secretele mele este Yuri Jivago.  Este intens, simt că orice secret i-aș întinde în palme, s-ar uita întâi la el, cu atenție, l-ar mirosi, l-ar mângâia blând, ar face tot ce e nevoie ca să-l înțeleagă, să-i înțeleagă articulațiile de lumini și umbre, mai ales de umbre, și măduva lui delicată. Apoi, l-ar ascunde la piept, într-un buzunar. Dr. Jivago este frumos de trist și trist de frumos. Și, repet, intens. Tristețea lui e un blazon, e pe viață. Ca și tristețea mea. Sunt tristeți din același aluat, care pot sta de vorbă ca două fete cuminți sau ca două femei disperate. Depinde de cât de intens  aleg să trăiască  și de momentul la care aleg să se oprească din trăit. Cu siguranță, cândva am fost îndrăgostită de dr. Jivago. Astăzi, mi-a devenit cel mai bun prieten. Și marele păstrător al secretelor mele.



3. Se spune prin oraș, în special pe la Zinca Golescu, pe bv. Frații Golești, pe la Bibiloteca Dinicu Golescu și pe la alți Golești, căci tot Piteștiul e plin de  Golești, că ai avea în casă un spectru, un spirit al oglinzilor sau așa ceva… E adevărat sau minte lumea?


Și da și nu. După ce-am publicat volumul Buzele unui om singur (2010), m-am întâlnit cu George Dobrică, pictor piteștean, care, printre multe altele, renovează obiecte uitate, adăugându-le culori și forme duioase. În ziua aceea tocmai terminase o oglindă foarte mare, venită dintr-un timp vechi. Arăta interesant, o pictase în stil Klimt. Uite, Denisa, mi-a spus el, oglinda asta  mi-a șoptit c-ai publicat un volum de versuri!
Bineînțeles am zis că face glume, mai ales că ne știm de multă vreme. Stătea serios, cu pălăria lui de fetru îndesată pe tâmple, iar lângă el, oglinda părea o poartă de ape. Eram la Biblioteca "Dinicu Golescu", citeam din noul meu volum, iar profilul mi se reflecta în oglindă. Și cumva, în timpul lecturii mele, mi s-a părut că oglinda are energia ei proprie, că respiră și rezonează cu poemele mele. Am adus-o acasă, și, da, se se poate spune că am în salon un spirit astral, pentru că între mine și oglinda asta s-a creat o legătură puternică. Restul întâmplărilor sunt secrete.

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".

în același număr