Cineva m-a întrebat zilele trecute ce secvență dantescă mi se pare că ilustrează timpurile pe care le trăim. Întrebarea pleacă de la două presupuneri care merită discutate înainte de a răspunde. Una este aceea că Dante ar ilustra cumva toate timpurile umanității, deci și pe al nostru. Cea de a doua, că timpul nostru ar arăta oarecum la fel și aici, la București, și în Afganistan, și în Pădurea Tropicală. Că timpul nostru nu arată la fel în locurile amintite nu cred că mai trebuie explicat, de aceea voi fi scuzată dacă eu – neîngăduindu-mi trufia de a vorbi în numele globului terestru, mă voi referi strict la România mea, mai exact la ce se petrece în timpul prezent exact la București. În legătură cu presupunerea privitoare la Dante, ar fi de făcut câteva precizări: Dante ilustrează mai ales timpul său, căruia îi aparține pe deplin — Evul Mediu —. Această apartenență face ca Dante să fie profund diferit de noi: prin imaginea perfect ordonată a unui univers limitat și definitiv căruia îi corespunde o ordine omenească, morală și spirituală, de asemeni perfect ordonată; prin credința profundă că tot ce există răspunde unui plan divin care este frumos și bun și prin încrederea că omul, ca individ și specie, poate ajunge la înțelegerea acestui plan, iar înțelegerea odată atinsă înseamnă și o supremă iluminare și fericire. Toate acestea nu mai sunt ale timpurilor noastre. Deloc. Și totuși a doua presupunere, că Dante ilustrează toate timpurile, e și ea adevărată. În ce fel? Prin sutele de personaje care populează Divina Comedie care au sau dezbat toate viciile și toate virtuțile omenești, toate sentimentele și emoțiile pe care omul le-a încercat mereu și le încearcă și acum. Marile valori sunt ale Evului Mediu, în timp ce omenirea în deplina ei diversitate e a tuturor timpurilor.

Și pentru că întrebarea m-a adus cu picioarele pe pământ, pe pământul pe care în aceste zile asistăm cu gura căscată la pregătirea unei noi alianțe politice tip struțo-cămilă într-o situație generală de maximă fragilitate, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la Dante, omul politic. Dante a făcut politică la greu, a cunoscut pe deplin toate viciile și toate pericolele acestei arte care l-a nimicit ca cetățean. Și pe vremurile lui, ca și acum, bătălia între partide, alternanța la putere, alianțele contra naturii erau la ordinea zilei, în schimb erau însoțite și de violență și cruzime. Se va vindeca de viesparul și nimicnicia politicii, unde simțea că își damnează sufletul, scriind Divina Comedie. Totuși când, urcând el pe muntele Purgatoriului, îi e dat să asiste la frățietatea între doi concetățeni (Virgiliu și Sordello), răbufnește în el furia pentru dezbinarea și cupiditatea ce domnesc în politica patriei sale. O politică esențialmente inconsistentă, schimbătoare și coruptă. Redau pasajul în frumoasa traducere a Etei Boeriu cu atenționarea că acolo unde Dante clocotea de furie noi mai degrabă râdem și ne trimitem bancuri pe Whatsapp.

Mulți zăbovesc dreptatea-n jur s-o-mpartă,

ca nu cumva nechibzuind să-mpungă;

ci fiii tăi în vârful limbii-o poartă.

133 Mulți se sfiesc în slujbe mari s-ajungă,

dar neamul tău și nechemat se-mbie,

de-i rost pe alții a-i scurta la pungă. [...]

Atena ieri și Sparta mai-nainte,

ce-au întocmit atât de drepte legi,

sărace-n duh s-au dovedit și-n minte,

pe lângă tine care atâtea-alegi

încât n-apucă-a lui noiembrie lună

câte-n octombrie-ai încercat să-nchegi.

(Purgatoriu, VI)