În casa noastră se intra printr-o încăpere luminoasă perfect pătrată, care era un fel de barieră, căci abia din această incintă urmau două rânduri de obloane groase, în spatele cărora se aflau ușile dinspre salon.

Această încăpere de la intrare se numea balcon, cu toate că semăna mai curând cu o cameră de primire. Pe două laturi în loc de perete avea ferestre împărțite în ochiuri mici. Ușa era și ea încadrată de ferestre. Practic era un fel de verandă largă, considerată balcon, probabil datorită faptului că scara casei era foarte înaltă. Acolo țineam o canapea, niște piedestale ornamentale, o mică bibliotecă și un birou de stejar, uriaș, însoțit de un scaun imperial, pe care, în amintirile mele de-acum, lenevește o mare pernă de mătase galbenă. Pe biroul acesta, cu multe sertare și ascunzători, se aflau diverse obiecte, printre care și o călimară. Era un obiect ieftin, de sticlă, cu două recipiente pentru cerneală și locuri pentru tocuri de scris, pentru penițe. Aici stăteam vara și scriam, în același timp supraveghind universul prin multele geamuri. Drept în față aveam moara pe care am descris-o în romanul Fantoma din moară, iar în spate, smochinii. Pe la sfârșitul anilor '80, bunica mea, care intuia (corect) că eu nu voi fi în stare niciodată să mă ocup de casa aia, m-a îndemnat să-mi iau câteva lucruri, care să-mi amintească totuși de vremea copilăriei. Cu toate că nu știam și nici nu credeam că aceea va fi ultima mea vizită, am luat niște obiecte, fără prea multă gândire. Printre ele a fost și această călimară. La scurtă vreme, bunica mea a murit, iar eu n-am mai fost niciodată acolo. N-am mai putut să mă întorc. Nici acum nu pot. Când văd călimara asta, în mod inexplicabil, îmi vin în minte două șiruri de amintiri, aparent fără legătură: celelalte călimări din casă și ascunzătorile din birou în care îmi doseam țigările, pe vremea când fumam pe ascuns.