2021 a fost anul extremelor, cu cele mai mari închideri, restricții și discriminări, dar și cu perioade în care actele obișnuite de altădată au părut acum gesturi de mare libertate (de exemplu a merge într-o vacanță în țară cu familia, a merge la un restaurant, a intra într-o librărie, teatru, cinematograf etc..). Cuvântul anului (vaccin) a fost unul hiperîncărcat cu energii negative, capabil să dividă societatea, familiile, prietenii de altădată. Până în 2021 nu am știut că lumea s-ar putea diviza între vacciniști și anti-vacciniști și nici că va fi nevoie de o aplicație pe un smartphone pentru a intra la o librărie, teatru, cinematograf, grădină botanică sau magazin de haine de mâna a doua (cum sunt majoritatea celor din centrul Clujului, oraș triumfător și la infectări și la lupta cu pandemia).

În acest climat puternic divizat și ideologizat, literatura, uneori filosofia s-au re-dezvăluit a fi o șansă de salvare psihică, spirituală, zilnică.

Am început anul cu o carte aproape ignorată la noi, un eseu semnat de Bernard Henry-Lévy, găsită într-un raft umbrit, dintr-o librărie, cu un titlul sugestiv - Acest virus care ne smintește, 2020, Editura Act și Politon. Mi-a amintit câteva lucruri elementare: că trăind în frică și panică, omul tinde să își piardă și simțul critic și judecata obiectivă, că e mai ușor să suspenzi o libertate decât să o repui în funcțiune, că, până la urmă, "infernul este corpul", redus la masa lui de organe, de umori și de nervi, ca și cum ar fi total separat de inteligența umană și de proiectele ei (p.74), cu atât mai mult cu cât observăm o generală consimțire la a fi reduși la o viață de corpuri (de fapt o totală supunere față de putere). Mai mult, datorită virusului, am ajuns cu toții să trăim o stare generală de suspendare, întrerupere (epoché).

Tot datorită cărții lui Henry-Lévy am aflat de un articol foarte dens în idei (Medicine as Religion, mai 2020) al celui care a semnalat cu ani în urmă pericolul decretării frecvente a stării de urgență de către guvernele din întreaga lume, Giorgio Agamben, care observa că această coexistență pașnică dintre cele trei religii ale Occidentului modern (creștină, capitalistă, știință/ tehnologie) tocmai a luat sfârșit. Nu redau aici toate angrenajele ideatice ale articolului, ele ar merita o discuție aparte. Rețin doar finalul: extrapolând de la sensul etimologic al cuvântului epidemie (în special polemos epidemios – războiul civil la Homer), Agamben ajunge la concluzia că trăim un continuu război civil global, al popoarelor cu ele însele (dușmanul invizibil e în noi înșine). O altă ipoteză, între timp confirmată, este că însănătoșirea, recuperarea totală nu poate fi atinsă pentru că virusul se multiplică mereu, ajungând la alte și alte mutații (religia medicală, ca și capitalismul, contrar creștinismului, spune Agamben, nu oferă perspectiva salvării, izbăvirii).

Cu asemenea concluzii pesimiste m-am refugiat în Eseurile lui Montaigne, cu o nouă ediție la Humanitas (după 50 de ani de la prima ediție integrală în română), oprindu-mă la eseul despre obișnuință, îngrozit la ideea că omul se poate obișnui de fapt cu orice situație, oricât de aberantă și contrară bunului simț și că, din nou, datorită fricii, omul își pierde rapid reperele proprii, dar și judecata în general. Am descoperit un filosof neașteptat de accesibil, o proză antrenantă, dar care, în pofida simplității formale, invită la relectură repetată. Montaigne a fost filosoful des recitit și des invocat pe parcursul pandemiei, probabil și pentru că oferă exemplul înțelepciunii în timpuri de criză, violență, neașezare.

Am lăsat deci filosofia la o parte și am decis să mă întorc la proza română contemporană, contrariat de opinia des auzită cum că nu se prea citesc autori români actuali, dar impulsionat și de revista Optmotive (printre altele, secțiunea Noua Literatură), de noua serie de la editura Litera consacrată prozei contemporane și, desigur de lunga listă de lecturi restante adunată între timp.

Am început cu Paturi oculte de Doina Ruști (2020, Litera), roman a cărui lectură m-a găsit întâi chiar într-un magazin de mobile vechi, spațiu care, după câteva pagini, a părut desprins chiar din această ficțiune cu un titlu care m-a contrariat din prima. Din nou admiram imaginația debordantă, dexteritatea cu care trecea de la prezent spre un trecut doar aparent istoric, de fapt parte din același teritoriu imaginar fascinant și original, ale cărei hărți și porți de acces aparțin în exclusivitate autoarei, un roman care ne îndeamnă să călătorim spre/prin București doar pentru a căuta foșnetul magic al roșcovilor. În Paturi oculte ni se orchestrează diferite ruperi de ritm ale discursului care face loc unor fascinante povești din alte vremuri, care ne absorb în alte dimensiuni (rețin în special Povestea făcătorului de paturi și Roșcovii).

Volumul Treisprezece. Proză fantastică a apărut la timp (iulie) pentru a mă păstra în zona literaturii fantastice, fiind o surpriză plăcută din multe puncte de vedere: confirma interesul actual al prozatorilor de diferite vârste pentru genul fantastic, într-un moment în care realitatea avea tendințe spre ireal, spre distopie, iar cartea oferea multiple căi reconfortante de evadare, adesea în trecut. M-a convins că generația din care fac și eu parte (millenials) își va aduce un aport consistent și în zona fantasticului, lăsând în urmă realismul (desigur, există și excepții, cum ar fi povestirea Săritorul, de Tudor Ganea, din același volum).

Într-un an în care la fel ca în 2021, nu am putut călători din diverse motive, romanul Femeia de marțipan de Radu Țuculescu s-a potrivit foarte bine, amintindu-mi de periplul meu cu Iulia prin Basel în vremea unei alte pandemii, azi dată uitării (2009), romanul fiind o combinație de satiră, poveste de dragoste, oferind un periplu intertextual și cvasi-fantastic prin Mitteleuropa, spre final schimbând din nou atmosfera spre o intrigă polițistă pe fundal elvețian. Amintindu-mi de 2009, am ajuns la un alt roman semnat de Țuculescu, Stalin cu sapa-nainte, pe care nu-l citisem atunci (din diverse motive), un roman dens, cu scene memorabile și întorsături imprevizibile, cu mult umor, dar și tensiune dramatică, fără tezisme și digresiuni, deși de inspirație autobiografică, practicând o scriitură dramaturgică fără fisuri. Am continuat cu alte două romane importante ale autorului pe care le ratasem la momentul apariției, unul început prin 2006 (Povestirile mameibătrâne), o imersiune work-in-progress în lumea unui sat postdecembrist pierdut în aura propriilor legende, bântuit de fantasma unui personaj feminin misterios și cvasi-diabolic, cu ajutorul povestirilor unui personaj la fel de memorabil (Mamabătrână). Am citit și Mierla neagră, (2015) care continua filonul autobiografic, dar și proiecția pe fundalul comunismului, la fel ca Stalin, cu sapa-nainte.

Întors la tema reprezentării comunismului în proză, am revenit la Paul Goma, autor despre care se scrie tot mai mult, dar care ar merita citit și de publicul larg, pentru a înfrînge câteva prejudecăți, încă în vogă (mai ales ideea lipsei de talent, veche prejudecată a receptării sale). Citind Soldatul câinelui (Editura Ratio et Revelatio, 2019) am realizat încă o dată multiplele valențe stilistice ale scrisului său, printre care și capacitatea de a transfera în frazare ritmurile unei compoziții muzicale. Cu toate că rămânem la naratorul de persoana întâi, în Soldatul câinelui avem o virtuozitate stilistică debordantă, o scriitură cinematografică care ne situează în proximitatea stărilor sufletești ale naratorului-actant, trecând ușor de la umor tandru, la ironie și sarcasm, dar mai ales un scriitor foarte accesibil oricui, dincolo de figura legendară a disidentului. Paul Goma este un nume prea sonor pentru istoria rezistenței față de totalitarism (o ironie crudă a fost aceea a dispariției sale în plin an de politici cvasi-totalitare), iar acest fapt mi se pare că umbrește mereu calitățile scrisului său. În plus, critica a ținut să atragă mereu atenția asupra polemicilor sale cu ceilalți scriitori, mai ales cu cei din mainstream-ul autohton, deturnând discuția despre texte către biografic și implicit interesul potențialilor cititori de la romanele sale.

Revelația anului a fost pentru mine și (re)întâlnirea cu proza lui Radu Aldulescu, prozator care, am impresia, nu și-a dobândit încă statutul pe care îl merită, insuficient tradus și insuficient citit (în special de către critică), mai ales că avem de-a face cu un scriitor canonic al ultimilor treizeci de ani. Romancier polifonic, Aldulescu este printre rarii creatori de personaje ca voci distincte, refuzând simplificarea atât de uzitată azi printr-un narator-povestaș care să livreze cititorului un fir unic narativ (un dialogism similar întâlnim și la Doina Ruști). Sonata pentru acordeon (Litera, 2021) se constituie de fapt dintr-un neobosit salt dintr-o perspectivă în alta, de la o entitate la alta, fiecare marcată lingvistic ca atare, o suită de lumi interioare din care răzbat poveștile, viețile tumultuoase, adesea chinuite, dar și o profundă empatie a prozatorului pentru natura umană în general. Aldulescu ne învață și prin cel mai recent roman al său (Drumu-i lung, căldura mare) că arta de a scrie un roman de valoare ar trebui să pornească de la capacitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt, de a apropria alteritatea, adică exact ce ne lipsește astăzi din comportamentul cotidian, dar și din proză. Cel mai recent roman conține și el o amplă galerie de tipuri umane, nenumărate povești (una de dragoste), o confruntare insolită dintre două fluxuri discursive, dar și senzația că personajele au luat în stăpânire narațiunea, fapt rareori întâlnit în proza noastră. Am citit Sonata pentru acordeon la Sinaia, unde am avut senzația, întâlnind des un om cu acordeon sau doi indivizi de pripas, mereu în fața altei clădiri și a unei sticle de bere, că personajele lui Aldulescu tocmai au părăsit cartea către realitate.

Cu toate că nu am terminat încă de citit Omulețul roșu (Litera, 2021), l-aș pune pe lista revelațiilor de anul acesta, cu toate că e vorba de o reeditare, fie și doar pentru primele capitole, de o actualitate debordantă, mereu citabile pentru cei care se luptă cu neajunsurile derivate din dorința urmării vocației umaniste într-o societate guvernată de interese financiare înguste, dar și de un falocentrism care nu lasă spațiu de manifestare femeilor independente și inteligente (în roman, fenomenul proliferării lolitelor...). Dar dincolo de gustul amar al realității, romanul Doinei Ruști este reconfortant prin umorul său de la fiecare pas, de la fiecare replică sau personaj, dezvăluind nu doar latura fantastică a prozei sale, dar și pe cea realist-ironică, de sagace observator al tipologiilor umane (aici, mi se pare, mai ales masculine). La acestea se adaugă și descrierea foarte plastică a perioadei de început a internetului, când acesta reprezenta întâi de toate o șansă la liberă exprimare și aventură. Nu e greu de anticipat că vom deveni tot mai nostalgici față de această fază a sa.

Dar mai multe sunt cărțile pe care nu le-am citit, (doar pe sărite, la răsfoire), dar sunt pe lista de așteptare, așa cum este Alfabetul distopiilor (Școala Ardeleană, 2021), de Gheorghe Săsărman, un eseu-roman de o frapantă actualitate, deși ne situează la intersecția dintre Sf și distopie și care demonstrează centralitatea genului SF pentru literatură și pentru cultură în general (așa cum sublinia și Ștefan Borbély în a sa erudită postfață). Aș îndrăzni să spun că ecuația s-a inversat: genul SF poate aduce literatura înapoi în centrul culturii, din care treptat, a decăzut pe parcursul secolului XX.

Pe masa mea mai așteaptă și Omul din eprubetă de Nichita Danilov, roman deconcertant, greu situabil într-un gen, combinație insolită de real, absurd și fantezie, dar și traducerea romanelor care au stat la baza serialului Babylon Berlin: m-am oprit doar la Peștele ud. Primul caz al comisarului Gereon Rath de Volker Kutscher (Editura Lebăda Neagră, 2021), aparent thriller, de fapt o reconstituire impresionantă a epocii Republicii de la Weimar la apus, cu puțin timp înainte de numirea lui Hitler cancelar, prin intermediul cazurilor comisarului Gereon Rath.

Tot în 2021 am citit prima piesă de teatru având un subiect din sfera postumanismului, a ipotezelor altădată SF devenite aproape parte din realitatea cotidiană, într-o lume guvernată de experimentele genetice: piesa Sieg Heil sau triumful binelui din volumul Incomod (Editura Brumar, 2021), de Orlando Balaș, pe care îl știam doar ca germanist redutabil, dramaturgul fiind o surpriză plăcută. Autorului îi reușește foarte bine distanțarea de ambele perspective, pro și contra acestor experimente radicale pentru viitorul umanității. Raritatea abordărilor în această direcție de la noi contrastează evident cu mulțimea încercărilor, mai mult sau mai puțin reușite, din cinematografia mondială (de la Gattaca la Transcendence, de la Westworld, Black Mirror, la Orphan Black sau The OA, The Rain, Biohackers, Osmosis etc).

Rămân dator de a-l citi pe Cosmin Perța, cel de după 2010, scriitor de talent și în proză și în poezie, care a oferit și un roman, Dispariția și o poveste în cadrul literaturii pentru copii (Anisia și uneltele fermecate), ceea ce în sine este o performanță. Aș mai aminti și alte trei titluri de care sunt curios pentru că sunt oarecum familiar cu alte texte ale autorilor în cauză: Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021), Bestiarro de Dan Perșa (2021, Humanitas), Clovnul de Iulian Ciocan (Polirom, 2021) și Înainte de întuneric de Dan Stanca (2021, Litera).

Pe scurt, a fost anul micilor și inofensivelor plăceri ale vieții, printre care mai ales cititul, dar și partea lor socială (lansări, intrat în librării, cinematografe etc), cu atât mai mult cu cât interdicțiile absurde au plutit mereu asupra lor, ca un spectru răutăcios, pe care sper că-l vom alunga definitiv în 2022.