Revistă print și online

Toate trec – la Veneția

Iată-mă din nou în Veneția. Nu mă întrebați de ce. Pot spune că sunt aici ca să mă regăsesc. Voi sta două săptămâni întregi.

Andra tutto bene – proclamă în continuare curcubeiele din desenele copiilor, afișate pe ușile caselor sau lipite pe geamuri. Este mantra pandemiei, impusă prin teoria lui Coué. 

În august 2020, orașul carnavalului romantic este orașul măștilor chirurgicale, obligatorii în toate spațiile închise: muzee, magazine, biserici, restaurante. Dar și în cele cvasi-închise, dar foarte aglomerate, cum sunt faimoasele mijloace de transport în comun, renumitele vaporetti.

Cu umor, eleganță și mândrie națională, comercianții poartă adesea măști în culorile tricolorului italian sau cu Leul din San Marco. "La masquerina" este esențială și a devenit un obicei. 

Niște afișe menționează evenimente care n-or să mai aibă loc. Altele promovează alegeri amânate. Fețele candidaților la alegerile regionale din Veneto sunt deja mâncate de umezeală și sfâșiate. Va trebui refăcut tot ceea ce ține de această comunicare electorală. Dar nu asta se face în continuu în acest oraș: se refac fațadele? 

Găsesc într-un dulap un reportaj vechi despre Raymond Roussel, ilustrat de fotografiile lui Sarah Moon. Unul dintre pasaje evocă "nimic"-ul. În acest oraș plin-ochi, observ câteva goluri, la fel de evocatoare ca spațiile albe din buclele literelor dintr-un scris înghesuit: spațiul răcoros dintre lamele obloanelor închise; urnele de caritate, deschise ca niște guri, în piatra bisericilor; spațiul agitat de picioarele copiilor care aleargă pe un campo. Dar, de asemenea, uimitorii kilometri de bălării, printre care zăresc ici și colo câte-o ruină octogonală din cărămidă sau spinarea rotundă și indestructibilă a unei cazemate, pe insula Lido.

Citesc o biografie a Margueritei Duras.

Citesc poezii ale lui Bukowski în limba sa, fără traducere, pentru că uppercut-ul n-are nevoie de traducere.  

Citesc Jurnal-ul lui Jules Michelet.

Privesc fotografii de Jacques-Henri Lartigues. Unele mă străpung. Plec din palatul de pe insula Giudecca, unde sunt expuse. Las în urmă, pentru o clipă, imaginea mea în oglinzile de cupru, din tavanul unei încăperi mici și stranii, unde, îmi vine să-mi imaginez, că n-ai intra decât pentru a privi pe fereastră Veneția, pentru a te distanta de Serenissima, fixată între cer și ape. Mi-l reprezint în minte pe constructorul palatului, un semi-dizident al Libro d’Oro.

Mă uit la expoziția lui Henri-Cartier Bresson, alcătuită din perspectiva a cinci artiști și colecționari. Îmi cumpăr la ieșire o vedere cu una dintre fotografiile mele preferate, din seria sa spaniolă. Fotografiile pe care le-a făcut în această țară, cred că sunt printre cele mai frumoase. Poate din cauza intensității dramatice a persoanelor fotografiate. Poza arată o fațadă imensă, străpunsă de ferestre mici, care par plasate la întâmplare. În prim-plan – copiii, din care văd doar părul bogat și ochii înflăcărați.

E cald, cântecul greierilor răsună până-n inima sestierului San Marco. Vegetația, destul de discretă în acest oraș de apă și piatră, este totuși prezentă. Minuscule flori de regina-nopții în jardiniere, ghirlande de luleaua-turcului, sprijinindu-se de un portic, apariția rece și neașteptată a unui smochin tânăr, aici, în vârful unui gard de piatră, chiar sub ferestrele mele. Și apoi chiparoșii, laurii roșii și albi de la Academia, în curtea Palatului Franchetti, unde am văzut mai multe tablouri de  Chirico, emoționându-mă de amintirea unor perspective de altădată, populate mai mult de idei decât de oameni.

Sub ferestrele mele trece un canal îngust, dimineața devreme, o barca cu motor încărcată cu baloți albaștri și albi acostează în spatele hotelului vecin: iată serviciul de spălătorie industrială! Percolatoarele distribuie neobosit espresso, salahorii din bucătărie fac teancuri de farfurioare și teancuri de cești, distribuindu-le apoi perechi, toacă și trimit la tejghea norișorii de salată verde, feliază sute de roșii, scot mii de mozzarella din zer.

În camera din spate a magazinului de suveniruri, două muncitoare asiatice, cu degetele amorțite pe butoane, par hipnotizate de automatele de jocuri.

În vecini, o mașină de spălat își începe ciclul de clătire. Andra tutto bene. Toate trec.

Laure HINCKEL

Jurnalistă, traducătoare, scriitoare. Laure a tradus un număr considerabil de prozatori români, printre care se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Dan Lungu și multi alții.