În anul 1764, în satul Dovra, nu departe de Veria, azi în Macedonia grecească, în familia unui luptător anti-otoman aromân (numiți armatoli, adică purtători de arme) s-a născut un băiat. A primit numele de Anastasi. La școala grecească din sat, numele i-a fost transcris Anastasios Karatasos.

Tatăl lui a căzut în luptă. Anastasi și-a dorit să-l răzbune. La optsprezece ani, în 1782, a încins armele și s-a alăturat căpitanului Vassilios Romfeis, în Olimp, făcându-se cunoscut prin vitejia lui. În 1795, când Ali Pașa a atacat Naoussa, ceata lui a apărat orașul. În 1804, Anastasi, deja căpitan de armatoli, a răspuns chemării revoluționarului sârb Karadjordjevic, ajutându-l în lupta împotriva oștilor otomane, pentru a se reîntoarce apoi în Naussa, asediată din nou. Experiența l-a făcut să viseze o alianță greco-sârbă împotriva dușmanului comun. 

Cetatea a rezistat unor atacuri succesive, până în 1805, când, după un asediu de 5 luni, au fost învinși. Între timp, Anastasi se căsătorise cu o fată din satul Dihalevri. Prin trădare, soția și trei dintre copii i-au fost prinși de turci și torturați, din ordinul lui Ali Pașa, fiind aruncați în saci cu șerpi veninoși. Doar fiul cel mare, Dimitri, zis Dzami, în vârstă de șapte ani, a scăpat, fiind la bunici. În 1813, la nici șaisprezece ani, și-a urmat tatăl în haiducie. 

Anastasi s-a alăturat cauzei Eteriei. El credea în eliberarea tuturor popoarelor balcanice de sub stăpânire otomană. În 1821, a proclamat revoluția de eliberare în Halkidiki, apoi în zona Naoussa, până s-o recucerească pașa din Salonic, cu 18.000 de soldați. Înfrânți, Anastasi și Dzami abia au reușit să scape din orașul în flăcări. 

Și-au unit forțele cu cei din Macedonia și Rumelia, continuând lupta. În 1823, au ucis două mii de ieniceri la Podul Baba de pe râul Pinios. Pe urmă, cu alt căpitan, Anghel Gațu, au trecut Olimpul, unindu-se cu alt fiu de armatol aromân, Karaiskaki, căpitanul cetei din Agrafa. Tată și fiu au luptat alături de marii conducători ai Eteriei, inclusiv la Missolonghi. 

În 1828, Kapodistria l-a numit pe Dimitrios Karatasos ofițer al armatei grecești, comandantul unei trupe de o mie de oameni, responsabil cu apărarea frontierei de nord. Tatăl lui a primit o misiune similară, în fruntea altei cete de armatoli. Doi ani mai târziu, Anastasios Karatassos s-a stins, la vârsta de 66 de ani, la Nafpaktos, fiind înmormântat cu onoruri. 

Dzami a căzut în dizgrație în anul 1833, împreună cu alții care-i împărtășeau credința în sprijinul Țarului pentru eliberarea Macedoniei, aflată încă sub puterea otomană. Și-a pierdut gradul de ofițer și a petrecut un an în închisoare. După eliberare, s-a retras pe meleagurile natale, întemeindu-și o familie. 

În 1841, când s-au răsculat din nou locuitorii Thessaliei și Epirului, Dzami și-a adunat iar ceata de armatoli. După un an de rezistență eroică, au fost nevoiți să se retragă în Grecia, copleșiți de oastea turcească. I-a jurat credință regelui Othon, care l-a numit aghiotant. 

În fapt, Dzami (numit Thiamis sau Tsamis printre greci), devenise un fel de agent secret al regelui Othon, fiind văzut, între anii 1844 și 1852, prin comunitățile sârbești și aromâne din Trieste sau din Skopje, promovând alianța anti-otomană. Era cunoscut ca un diplomat talentat, politician și strateg, care știa să vorbească frumos în public și era plăcut în societate.

Fotografia care a supraviețuit istoriei arată un bărbat puternic, în vârstă de 44 de ani, îmbrăcat pitoresc, cu costumul popular aromân, purtat de majoritatea armatolilor: cămașă de pânză, cu mânecile și partea de la brâu în jos deosebit de ample, împodobite cu găitan la răscroiala gâtului, la piept și la mâneci, sub care iarna avea o flanelă din lână moale, scurtă până la brâu, cu mâneci lungi. 

Cioarecii din lână erau croiți separat pentru fiecare picior, strânși bine de la gleznă până la jumătatea gambei și încheiați cu copci, marginea superioară legându-se de cingătoarea izmenelor. Ciorapii erau tot din lână. Peste cămașă avea fustanela, în partea de jos, până la genunchi, cu foarte multe pliuri, iar în partea de sus, o vestă din șiac, fără mâneci, deschisă în față, tot până la brâu, cu aplicații de galoane, găitane, șireturi. Sarica bătrânească, strânsă la mijloc, era foarte largă jos. Brâul lat, din lână, în care intrau armele, atât iatagan, cât și flintă, precum și căciula din piele de miel întregeau costumul. În brâu avea cuțitul, punga cu bani, cremenea și amnarul, batista albă, precum și tradiționalul șirag de mătănii, numit comboloi.

În anul 1853, odată cu începerea Războiului Crimeei, cu binecuvântarea regelui Othon, Dzami și-a adunat armatolii iar, în zonele încă stăpânite de turci. A invadat peninsula Halkidiki cu o mie de oameni, înaintând până la porțile Salonicului, unde ajutoarele promise de rege nu au mai sosit. Au fost nevoiți să se retragă, lipsiți de muniție și de provizii, pe brațul Kassandra, salvând viețile luptătorilor săi. Atunci și-a dobândit porecla Ghero-Tsamis, adică Bătrânul Tsamis, cu care a rămas în legende și balade.

După semnarea tratatului de pace, care prevedea integritatea Imperiului Otoman, Dzami Karatasso a continuat să tragă sforile diplomației, în vederea unei înțelegeri între Serbia și Grecia, care ar fi schimbat raportul de forțe în lupta cu turcii. 

În 1861, acesta s-a dus la Belgrad, în vederea semnării primului acord oficial între cele două țări. Acolo, bărbatul de 63 de ani a murit subit – aparent, de stop cardiac, însă a existat bănuiala că ar fi fost otrăvit, ca alianța să nu se înfăptuiască. 

Peste câteva luni, regele Othon a fost exilat, în urma unei revolte populare, acordul încheindu-se abia în 1867.