Locuiesc într-un imobil interbelic cu trei etaje. Toate camerele au tavanul înalt, podele acoperite de covoare bătute în cuie și mobilier masiv, imperial. De fapt, sunt două clădiri identice și aproape lipite una de cealaltă, cu ferestre mari și alungite, coridoare întunecate și două balcoane lungi și atât de încărcate de vegetație, încât abia dacă se mai zăresc dedesubt contururile stâlpilor albi de ipsos. Cele două balcoane străbat dintr-o parte în alta imobilele, trec pe deasupra scărilor de la intrarea principală și se deschid spre grădină. Este vorba despre grădina din față, pentru că mai este una în spate, neîngrijită, unde vegetația invadează totul în devălmășie. Traversată de o alee lungă, acoperită cu pietriș, grădina din față se oprește la poarta neagră din fier forjat care se deschide spre strada mare. Niște brazi înalți, câteva magnolii bătrâne care înfloresc abundent primăvara, tufe galbene de forsythia, rododendron cu flori sângerii și trandafiri sălbatici roz-pal, străjuiesc de-o parte și de cealaltă aleea. Îngropate în vegetație, bănci de piatră oferă prilej de popas iubitorilor de promenadă. Din loc în loc, răsar statui din marmură îngălbenite. 

Aproape toată mobila din apartamentul nostru are culoarea abanosului. Și camera bunicii, care se învecinează cu cea a mamei, chiar e făcută din lemn de abanos. Mobilierul din odaia mamei e însă roșcat, lucios, și intarsiat, cu niște volute în nuanțe deschise încrustate în corpul lemnului. Intru să-i duc peria și o văd pe mama șezând la masa de toaletă, cu spatele. Părul ei castaniu, despletit, acoperă cu totul spătarul scaunului și coboară până când aproape atinge podeaua. Las peria și ies în grabă, aproape alergând, pe holul din care se face intrarea spre celelalte camere, un hol lung și străjuit din loc în loc de niște lămpi mici de petrol ce luminează slab, agățate deasupra unor console maronii sculptate în stil victorian. Vreau să ies în holul cel mare și să urc la etaj, pentru ca apoi să mă strecor pe furiș într-o altă încăpere unde, în mod normal, nu mi se dă voie să merg. Acolo au loc dezbateri aprinse și se poartă mereu discuții importante. Pătrund încet prin ușa întredeschisă având grijă să nu fac nici un zgomot. Ca de obicei, nu uit să arunc o privire fugară la eticheta albă cu cadran maroniu de pe ușă, pe care citesc: Redacția revistei.... 

— Nu știu dacă aveți dreptate, domnule!

— Și eu sunt de aceeași părere. Articolul ăsta nu-și are locul aici. Gata!

Mă furișez până la fotoliul de lângă geam. Acolo, mă așez strângându-mi picioarele sub mine. Pare locul perfect. De aici pot să-i văd pe toți. Pe domnul cu barbă și veston maroniu care-și ține mereu pipa în colțul gurii chiar și atunci când vorbește și asta îl face să aibă un ton fonfăit, pe celălalt domn, vehement interlocutor al bărbosului, care, de data asta, nu și-a scos pardesiul și nici măcar pălăria, iar acum stă cu mâinile țintuite pe geanta mare și neagră, sprijinind-o pe colțul biroului ca și cum fi pe punctul de a pleca. Lângă ei, un tânăr stă cu mâinile înfipte în buzunarele vestonului jerpelit. La biroul greu și încovoiat sub atâtea dosare și foi șade un domn pântecos care are niște sprâncene groase, unite în mijloc și care pare cel mai amabil dintre ei pentru că îi ascultă mereu pe ceilalți în timp ce își sprijină tâmpla dreaptă cu brațul, apoi intervine în discuție de fiecare dată la fel, spunând calm:

"Domnilor, vă rog, hotărâți-vă!"

sau

"Domnilor, vă rog să vă hotărâți!"

Uneori pântecosul are timp să-și învârtă privirea prin cameră. Atunci mă zărește, îmi trage cu ochiul, deschide un sertar, din stânga, de unde scoate bomboane cu gust de caramel ori vanilie, și mi le întinde zâmbind, își apropie degetul de buze semn să nu fac gălăgie, apoi se întoarce repede spre ceilalți:

"Haideți domnilor, să ne hotărâm, totuși!"

Azi nu m-a văzut. Mi-am ocupat cuminte locul și asist la conversație fără prea mult entuziasm. De fapt, nici nu aș avea ce să caut aici, dar urmează să mergem să ne jucăm în grădină cu băiatul din vecini și așa trag de timp, așteptându-l.

Discuțiile sunt tot mai aprinse. În schimb, eu mă plictisesc, așa că privesc pe geam cât de ușor clatină vântul crenguțele brazilor apoi îmi rotesc privirea spre tavan și deodată văd, aproape deasupra mea, o pată mare și roșie. O boabă sângerie se formează, lent, în inima petei, apoi se clatină stânga-dreapta, ușor, încearcând să-și dea drumul de acolo direct spre podea. Nu o mai vede nimeni pentru că, în afară de mine, nimeni nu are timp pentru așa ceva. Ceilalți, adunați în jurul biroului, discută articolul unui domn, ba că are, ba că n-are, ba că așa, ba că invers. Tânărul cu vestonul ros și-a scos între timp mâinile din buzunare și acum se sprijină cu ambele brațe pe birou. Se apleacă apoi nervos în față ca și cum ar fi gata-gata să-l apuce de guler pe domnul cu sprâncenele unite. Pântecosul îl privește, în schimb, dezarmat.

— Nu e permis! zice el, ridicând degetul arătător spre tavan. 

— O pată! spun eu arătând în sus.

— Ce zice? Întreabă domnul cu geanta neagră ca trezit brusc din toropeală.

Toate privirile se opresc în tavan. Atunci, ca și cum și-ar fi așteptat îndelung spectatorii, boaba pe care o zărisem eu mai devreme și care între timp a devenit ditamai picurul, se dezlipește de acolo de sus și pornește suav să coboare prin aer până la podea, unde aterizează cu un clipocit scurt, desfăcându-se ca o floare.

(fragment din carte în lucru)

O știam pe Iulia MICU SIMUȚ ca pe un eseist rafinat, iar acum i-am citit proza și sunt atât de încântată, încât trebuie s-o spun și public: Strada Luminii Nr. 2A este o povestire frumoasă și scrisă cu voluptate. Ceea ce te frapează, în ciuda subiectului care mizează pe zona stranie a vieții, este veridicitatea extraordinară. Dar scrisul Iuliei este înrudit cu al poeziei, vine dintr-o realitate care îi poartă amprenta. E ceva descins din Doctor Faustus (Mann fiind și romancierul ei preferat), care ajunge subtil aproape de Materiile întunecate ale lui Philip Pullman. Tensionată, inteligentă, învăluitoare. Oarecum înrudită cu proza lui Tudor Runcanu, alt prozator pe care-l iubesc maxim.

Doina RUȘTI