"Sunt totuși un bărbat și nu o făptură de ceață"

Publicarea pentru prima dată în limba română a corespondenței dintre regele Carol I și regina Elisabeta dezvăluie două voci necunoscute până acum. Carol I este altul în aceste documente private decât cel din jurnalul pe care l-a ținut vreme de șase decenii, jurnal pe care îl cunoaștem în cele trei volume apărute la Polirom (din cele patru prevăzute să apară, curprinzând perioada 1881-1914), grație efortului de editare și traducere al istoricului Vasile Docea. Schimbarea de tonalitate pe care o percepem în scrisorile lui Carol I se datorează fără doar și poate interlocutorului, și anume reginei Elisabeta. Elisabeta este cea care îl provoacă pe Carol să-și iasă din rol, luându-și ea toate libertățile, pentru că Elisabeta este mai întâi de toate scriitoare, ceea ce îi va arăta augustului ei soț, din primele scrisori din perioada de logodnă, când îi trimite mici poeme și îl avertizează că de-abia prin scrierile ei o va putea cunoaște mai bine. Intelectuală și artistă, Elisabeta – Carmen Sylva, cum își va semna operele – nu se ignoră nicio clipă. Nici Carol nu nesocotește profesiunea de credință a Elisabetei și e vizibil că încearcă să se arate pe măsura talentului și sensibilității soției sale, trimițându-i scrisori ample, redactate într-o manieră aleasă, cărora nu le lipsesc accentele sentimentale sau chiar patetice. 

Lăsând la o parte protocolul în scrisori, Elisabeta are curajul de a fi în primul rând femeie, poate prudentă și reținută la început, fapt care se datorează neîndoielnic educației foarte austere primite în familie, de care Carol se plânge, dar expansivă și iubitoare mai târziu, până la a se arăta sufocantă de-a dreptul (ceea ce îl pune iarăși în dificultate pe rege). Ea este cea care îi scrie soțului fără rest, fără ascunzișuri, fără temeri, așa cum acesta și-o și dorește și i-o cere, despre trăirile, gândurile, durerile și puținele ei bucurii… Iar el nu poate rămâne rece în fața dramei femeii de alături, care își pierde singura fiică, dar și singura rațiune de a fi în fruntea dinastiei românești. Pentru Carol, Elisabeta este interlocutorul privilegiat, fapt evident încă din jurnal, ea este femeia admirată, prietena și, nu în ultimul rând, omul cel mai apropiat și egalul său incomod uneori. Zbaterile ei sufletești îl îndurerează și îl îngrijorează, făcându-l să apese până la capăt în scrisori pedala gravă a sentimentului. Este impresionant să-l vezi pe rege dezicându-se de sine însuși, părăsind rolul de monarh responsabil și bărbat echilibrat, vorbind despre firea lui ascunsă, reprimată, de om sensibil, opunându-se astfel oricăror încercări ale Elisabetei de a-l fixa într-o efigie severă, neconvenabilă: 

"– Ce crezi tu, că eu nu a trebuit cu multă nevoință să mă fac să fiu ceea ce sunt? Crezi tu că eu nu sunt de la natură un om plin de pasiune și că n-am simțit niciodată cât de puțin te dedici căsătoriei noastre doar pentru că îți par prea terre à terre… Să mă retrag în mine, să combat în mine lucrurile care nu îți plăceau, aceste lucruri au fost de datoria mea, dar ușor nu mi-a fost. Sunt totuși un bărbat și nu o făptură de ceață" (scrisoare a lui Carol către Elisabeta din 18 mai 1893). 

Carol face eforturi deznădăjduite pentru a o putea reîntâlni emoțional și împăca pe soția sa dezamăgită și rănită. Pe de altă parte, Elisabeta știe că are în Carol bărbatul care îi va sta mereu credincios alături. Formula de încheiere a scrisorilor lui este cu adevărat expresia unui legământ mereu înnoit. Pierderea unicei lor fiice, a micuței principese Maria, la numai 4 ani, îi unește și nu îi desparte. Elisabeta îi scrie lui Carol în 1874: "Atunci când unui bărbat i se naște un copil, atunci abia simte că femeia lui e femeia lui; pe când o femeie care pierde un copil simte că bărbatul care o sprijină în clipa aceea este bărbatul ei". Este adevărat însă că tot durerea acestei pierderi va conduce peste ani la atașamentul fatal al reginei pentru copilul-minune Elena Văcărescu, domnișoară de onoare, pe care Elisabeta o vedea ca pe propria ei fiică și, inevitabil, la conflictul teribil cu Carol și cu Lascăr Catargiu în chestiunea logodnei principelui moștenitor Ferdinand. Când planurile de a autohtoniza dinastia românească printr-o legătură între Ferdinand și Elena Văcărescu i se năruie, Elisabeta e silită să plece pentru o vreme în exil, de unde va trimite scrisori cutremurătoare în țară.

În ciuda crizelor în plan personal și politic prin care trece perechea regală, limbajul afectelor păstrează în scrisori o nemaipomenită delicatețe, de secol al XIX-lea, care astăzi ne pare pentru totdeauna pierdută. Este acest limbaj apus pedant, puritan, înghețat în formule convenabile? Nici pe departe! În lunga lor căsnicie, Carol și Elisabeta își vor arăta dragostea în cuvinte multe, tandre și amare, într-o corespondență care impresionează prin severitatea introspecției, austeritatea morală, amplitudinea intelectuală, autenticitate, sinceritate, cordialitate și afecțiune. Documentul personal depășește limita documentului istoric și sfârșitul secolului al XIX-lea, în care Elisabeta cel puțin nu se simțea deloc acasă. În dialog cu Carol, se aude aici în sfârșit limpede și puternica voce a reginei, acoperită încă până astăzi de scoriile colportărilor adesea departe de adevăr ale contemporanilor ei.

Romanița Constantinescu

"Dar nu trebuie să lași numai inima să vorbească"

Scrisorile Regelui Carol I către soția sa conțin, pe lângă chestiuni personale și de ordin familial, lămuriri politice și de protocol, regele informând-o pe Regina Elisabeta cum să se comporte față de miniștri sau consuli, descrieri pitorești ale meleagurilor românești pe unde călătorește și ale evenimentelor pregătite pentru primirea ce i se face în diferite locuri în țară. 

În continuare, câteva pasaje dintr-o scrisoare scrisă la Leurdeni, în 9 iunie 1873, pe când Regele Carol (pe atunci domnitor) se afla în vizită la moșia familiei Kretzulescu, – scrisoare în care aflăm și despre o vizită la închisoarea de la Ocna Mare și despre condițiile de detenție pentru condamnații de acolo, ceea ce o inspiră pe Elisabeta, mai târziu, să scrie povestirea "Neaga", pe care o publică sub pseudonimul Carmen Sylva, în 1885/1887, în volumul german Durch die Jahrhunderte (De prin veacuri): 

"Pe o căldură copleșitoare am părăsit la orele 8 Târgu Jiu și a trebuit să trecem peste două lanțuri de munți ca să ajungem în județul Râmnicului Vâlcei. Abia seara la 8 am ajuns la mănăstirea Horezu, unde am fost așteptat de domnii Lahovary, tatăl și fiul, E. Greceanu ș.a. Călugărițele m-au întâmpinat cu cânturi și m-au îndrumat către biserica frumos luminată. Ne-am petrecut seara într-un mod foarte plăcut, mai întâi am stat pe frumoasa terasă, iar apoi am făcut un tur al întinsei mănăstiri, așezată la loc singuratic și părăsit, într-o vale între păduri. [...] Horezu ar putea fi transformat într-un castel ca din povești, în stil medieval, putând fi amenajate în jur de 60 de camere, toate înalte și spațioase, ca spații de locuit. [...] M-am bucurat când prima rază de soare mi-a luminat dimineața patul și m-am bucurat de cum am părăsit valea gravă a pădurilor pentru a ieși în valea blândă, mărginită de pajiști, a Bistriței, de-a lungul căreia călăream la orele 8 dimineața, pentru a mă lăsa apoi în vale spre mănăstirea Bistrița. La orele 9 am ajuns acolo și am luat-o drept către frumosul defileu stâncos în care se prăbușesc vijelios cascadele înspumate. După o ședere de două ore în timpul căreia am luat micul dejun în sala mare, ne-am continuat călătoria pe drumuri foarte proaste și am ajuns la orele 5 ale serii la salinele de la Ocna mare. Am coborât 450 de trepte până la halele mari de sare care erau luminate strălucitor; ardeau peste 10.000 de lumânări. Se aflau acolo 400 de ocnași, fiecare cu câte o lumină în mână, și m-au însoțit prin galerii. Clinchetul lanțurilor lor răsuna înspăimântător în halele enorme și, înainte de plecare, acești nefericiți mi s-au aruncat în genunchi implorând îndurare. Acestea sunt momente grele pentru cineva care are dreptul de a grația pedepsele, dar nu trebuie să lași numai inima să vorbească când e vorba despre fapte grele. Cu toate acestea, am iertat pedepsele a 12 condamnați și am comutat altor 24 de condamnați pedeapsa pe viață în 20 de ani de închisoare. Printre cei grațiați s-au aflat și doi care cu puține momente în urmă avuseseră viața mea în mâinile lor, căci am ieșit din puțul minei într-un coș care a fost tras în sus de doi dintre cei închiși [...]. Seara, la orele 7 și jumătate, m-am întors la Râmnic, unde mi s-a făcut o primire strălucitoare. Mai multe mii de oameni m-au așteptat la barieră și m-au întâmpinat cu urale. După cuvântările care s-au ținut, am urcat într-un cupeu de gală și întregul convoi s-a pus încet în mișcare către Episcopie. Străzile și casele erau împodobite cu steaguri, covoare și cu portretele noastre, și nenumărate buchete de flori îmi fură aruncate în trăsură. Seara, la dineu, A. Lahovary a pronunțat un foarte frumos toast, subliniind că orașul și județul cunosc un progres substanțial de câte ori vin la Râmnic: întâia oară am dispus să se construiască un pod peste Lotru, apoi am pus să facă drumul spre Drăgășani care astăzi este gata, iar vizita mea de acum va fi marcată de construirea unui pod de piatră peste Olt. În cuvântul meu de răspuns am subliniat că în ziua de astăzi străzile și podurile nu mai sunt suficiente doar ele pentru a aduce viața într-un ținut și pentru a-i asigura acestuia un comerț nestânjenit. În ziua de astăzi se pune preț nu numai pe transportul sigur, ci și pe cel rapid, iar această condiție nu poate fi îndeplinită decât de căile ferate. De aceea port în mine dorința cea mai sinceră de a vedea un drum de fier prin valea Oltului spre Sibiu etc. Cuvintele mele au fost întâmpinate cu un entuziasm fără sfârșit și toți au spus "cându Maria Ta voesci, se va face“. Nu m-am putut abține să răspund că eu am vrut, dar că domnii deputați au fost împotrivă și că n-au vrut să audă de joncțiuni. Șase dintre ei erau la masă și au protestat, promițând că în sesiunea viitoare se vor angaja pentru căile ferate." 

 Silvia Irina Zimmermann