Cu multă vreme în urmă m-am întâlnit cu Marius pe strada Batiște, colț cu G-ral Praporgescu. Hai, Zenob, m-a îndemnat el, vino să filmăm ceva din balconul clădirii ăsteia! Nu vedeam cum am fi putut să intrăm acolo, dar până la urmă n-a fost greu. Era un edificiu de cărămidă, ceva vechi, cu balconașe albe, rotunde. Marius umbla pe-atunci cu un raglan de piele și-avea părul lung. Prin urmare, oriunde ne duceam, el sărea imediat în ochi, iar pe mine nu mă vedea nimeni. Am trecut prin câteva încăperi, cu toți ochii pe noi, adică pe el, iar când am ajuns în balcon, mi-a spus: pe strada asta, care acum se numește Louis Calderon, trecea o apă pe vremuri, dacă ești atent, de-aici de sus, îi mai poți urmări cursul, care se răsucește până la Piața Rosetti. A luat două cadre, iar când am văzut filmul, ceva mai târziu, pe asfaltul acelei străzi se vedeau niște cârduri de gâște. Cum ziceai că se numea apa aia? am întrebat eu. Bucureștioara se numea, a zis el, nu e greu de ținut minte.

Zenob

Vorbește-mi despre hainele tale preferate, despre hainele ocolite!

Cea mai bună relație o am cu ochelarii. Tot ceea ce probez îmi vine bine. Nu există rame nepotrivite, încât uneori mă gândesc c-aș fi putut să mă fac manechin de prezentare a ochelarilor. Am făcut și-un pariu cu prietenii, că n-o să-mi găsească niciunul ochelari care să mă dezavantajeze ori care să mă facă s-arăt nașpa. Am de toate soiurile: clasici, avangardiști, în formă de steluță sau ca Di Caprio în Aviatorul. Toți mi se potrivesc.

De asemenea, am o curea, alături de care am trecut prin multe. Este obiectul la care țin cel mai mult. Am primit-o cadou de la tatăl meu, pe când aveam 14 ani și-o păstrez încă. Este o legătură importantă cu trecutul dar și un obiect care îmi dă siguranță.

Nu-mi plac șepcile, pălăriile. Mi se par penibile, îmi strică imaginea. O singură pălărie am acceptat, una de pai, într-o nuanță deschisă, ceva ca a lui Van Gogh, puțin mai mică. M-am împrietenit cu ea și-am purtat-o o perioadă.

Ce personaj de ficțiune ai invita la un vin?

Nu stau pe gânduri în privința asta! Aș sta la un vin cu Greuceanu. Este un personaj filmic, cu multă personalitate și efecte garantat pozitive asupra mea. Mi-am botezat și camera de filmat după el. Am o mașină, pe nume Mioara și un Lumix, îl știi, un GH5, pe care l-am botezt Greuceanu. Cum am văzut aparatul, mi-a și venit în minte numele, pentru că e mic, îndesat și greu! I se potrivește la fix!

Ai fost vreodată victima unei ironii memorabile?

Oh - de câte ori! Eram la filmări la Tatăl fantomă (r. Lucian Georgescu), prin Bucovina. În jur era pustiu, nici țipenie de om. Numai pădure și dealuri în zare. Pentru mine a fost primul lung metraj, prima experiență într-o echipă mare, prima filmare de durată mai mare. Țin minte că eram într-o pauză. Mâncam, beam ceva, risipiți pe la umbra copacilor. Apoi a apărut un tip de la lumini și-a-ntrebat, mi s-a părut mie că spre mine: E careva care știe engleza? Era o întrebare cam aiurea pentru pustietatea în care ne găseam, dar m-am gândit că poate se întâlnise cu niște turiști, așa c-am răspuns cu solicitudine: Știu eu! Mi-a făcut semn să-l urmez și-am luat-o imediat după el, nu prea departe. Voia să mut din loc un generator, care era greu ca dracu’. Mi-am dat seama că mă ironizase. Chestia asta face parte din limbajul intern al unei echipe de filmare, iar eu fiind la început n-aveam habar. Când auzi pe cineva întrebând dacă știe cineva franceza sau o limbă de circulație, precis are nevoie de ajutor și toți inițiații tac mâlc, în schimb, nou-venitul pică de papagal, cum am picat eu. Tot de jargonul echipei ține și îndemnul de-a aprinde farfala, care e de fapt o pânză, nu se poate aprinde. Ironiile de genul ăsta fac parte din inițiere, sunt etape obligatorii.